parte pînă pe vremea lui Traian». Aşa ne spunea Hegesip.
Despre Domiţian ne vorbeşte tot cam în acelaşi fel şi Tertulian ziclnd: «încercase odinioară şi Domiţian să facă şi el rău Bisericii, ca unul care avea şi el o parte de cruzime ca şi Nero. Dar cred că avînd oarecare inteligenţă s-a oprit foarte repede după ce a rechemat pe creştini din surghiun» 7S.
După Domiţian, care domnise vreme de 15 ani, a luat puterea Nerva, sub care senatul roman a anulat onorurile atribuite lui Domiţian şi a votat o lege care îngăduia revenirea din exil a celor surghiuniţi pe nedrept şi restituirea avuturilor lor. Aşa ne informează istoricii vremii79.
'1 9. Potrivit unei vechi tradiţii creştine s-a întors pe atunci şi apostolul Ioan din exilul său pe insulă (Patmos, n. tr.), reluîndu-şi mai departe viaţa în Efes. XXI
Kerdos, al treilea episcop al Bisericii din Alexandria
După ce Nerva a domnit ceva mai mult decît un an, a urmat la tron Traian, sub care în primul an de domnie a urmat la cîrma Bisericii din Alexandria Kerdos, înaintea căruia fusese conducător acolo Abiliu vreme de 13 ani. Deci Kerdos e al treilea episcop al Alexandriei, primul fiind Anian. Tot pe atunci conducea cîrma Bisericii din Roma Clement, care şi el era al treilea episcop de acolo după Pavel şi Petru,
primul fiind LinuS, iar după el Anaclet.
________________________•
77.Se vede că ideea de .eoitoouvai, a osului de domn, avea pe atunci o oare-
care prestanţă.
Tertulian, Apoi, V.
Dio Casslus, Hist.,LXVIII, 1.
XXII
Ignatie, al doilea episcop al Biseiicii din Antiohia în timpurile despre care vorbim, după Evodiu, care fusese primul cîrmaci al Bisericii din Antiohia, strălucea luminatul Ignatie. Şi tot aşa a ajuns şi Simeon să fie al doilea după fratele Mîntuitorului (Iacov, n.tr.),. la cîrma Bisericii din Ierusalim.
XXIII
Ştiri despre Apostolul Ioan
In vremurile acelea trăia încă în Asia cel «pe care-1 iubea Iisus» s0, Ioan, care era în acelaşi timp atît apostol, cît şi evanghelist, conducînd Bisericile de pe acolo, după ce se reîntorsese, deodată cu moartea lui Domiţian, din surghiunul său din insulă.
Că Ioan trăia în acel timp e destul dacă aducem dovada a doi martori demni de încredere, întrucît, dacă mai e nevoie s-o spunem, amîndoi figurează în primele locuri ale ortodoxiei bisericeşti, şi anume, Irineu şi Clement Alexandrinul.
Cel dintîi dintre aceştia scrie textual în a doua carte Contra ereziilor : «Şi tot presbiterii care s-au întîlnit în Asia cu Ioan, ucenicul Mîntuitorului, mărturisesc că el aşa a învăţat. Căci el a mai trăit cu ei-încă pînă în vremea lui Traian» 81.
Şi în cartea a 3-a din aceeaşi lucrare Irineu confirmă acelaşi lucru cînd zice : «Dar şi Biserica întemeiată de Pavel în Efes şi în care-a petrecut şi Ioan pînă în vremurile lui Traian, constituie o mărturie-vrednică de crezare despre tradiţia apostolică» S2.
La rîndul lui şi Clement în tratatul său : «Care bogat se va mîn-tui ?» descrie acele timpuri şi adaugă o istorisire foarte pilduitoare pentru cei care doresc să audă lucruri frumoase şi folositoare. Luaţi şi citiţi această istorioară 83 aşa cum stă ea scrisă :
—.1,
Ioan, 13, 23; 19, 26; 20, 3.
Irineu, Contra ereziilor, II, XXII, 5.
Irineu, op. cit.,III, III, 4.
Ea a mai fost folosită şi de sfîntul Ioan Hrisostom în Către Teodor cel căzut, I, Migne, P. G., 47, 305; Anastasie Sinaitul, Adm.inPs., 6, Migne, P. G., 89, 1106 şi urm.; Maxim Mărturisitorul, Schol.inoper.S.Djonysii,I, Migne, P. G., 4, 573. In româneşte ea a fost tradusă de Pr. N. M. Popescu, în «B.O.R.», 39, (1915— 1916), p. 536—539, iar recent, de Pr. prof. D. Fecioru, în colecţia «P.S.B.», voi. 4* p. 63—65.
122 '• it/iiaiu na eaiA*iaA
*i■1,■
«Ascultă o povestire care nu-1 poveste, cl e cuvînt predat cu adevărat, care provine tocmai de la Ioan Apostolul şi a cărei amintire s-a păstrat întreagă. După moartea tiranului (Domiţian, n. tr.), Ioan s-a reîntors din insula Patmos la Efes, cercetînd, cînd era rugat, ţinuturile învecinate ale populaţiilor de acolo fie pentru ca în unele să aşeze episcopi, în altele să întemeieze Biserici, iar în altele să hirotonească clerici pe unul din cei arătaţi lui de Duhul.
Venind şi într-unui din oraşele din apropiere, al cărui nume îl vor şi cunoaşte unii, el a mîngîiat mai întîi pe fraţi, apoi, întoreîndu-şi privirile, spre episcopul aşezat în cetatea Efesului şi văzînd un tînăr cu trup bine legat, plăcut la înfăţişare şi cu suflet înflăcărat a zis episcopului : «Iţi încredinţez purtării tale de grijă cu toată rîvna pe acest tlnăr şi iau ca martori Biserica şi pe Hristos». Episcopul a primit şi i-a făgăduit totul, după care apostolul a repetat iarăşi aceleaşi lucruri şi' a citat aceiaşi martori, apoi a plecat la Efes.
Presbiterul a Ipat acasă pe tînărul care-i fusese încredinţat, l-a ţinut lîngă el, l-a hrănit şi l-a îngrijit, iar în urmă l-a botezat. După aceea n-a ;mai avut grijă de el şi nici nu l-a mai păzit, socotind că pecetea Domnului e destulă pază.
Fiind lăsat de capul lui înainte de vreme, tînărul s-a lipit, spre pierzarea lui, de alţi tineri, de aceeaşi vîrstă cu el, dar leneşi, stricaţi şi obişnuiţi cu rele. Lâ început aceştia l-au atras la nişte mese bogate, după care l-au luat cu ei să meargă noaptea să fure haine, pentru ca la urmă s-ajungă să facă fapte şi mai rele.
încetul cu încetul el s-a obişnuit şi datorită firii sale mai aprinse, a ieşit de pe calea dreaptă, ca un cal nestăpînit şi puternic, în stare să-şi muşte pînă şi zăbalele frîului şi să se prăvălească năvalnic în prăpastie.
Pierzîndu-şi cu totul nădejdea în mîntuirea lui Dumnezeu, el nici nu se mai gîndea doar la fapte mărunte, ci plănuia să facă isprăvi mari a'şemănîndu-se întru toate cu ceilalţi. De aceea i-a luat pe aceştia şi a făcut cu ei o bandă de tîlhari, iar întrucît el era cel mai brutal, cel mai crud şi cel mai sîngeros, a ajuns repede căpetenia tîlha-rilor.
Intre timp vremea trecuse. Ivindu-se iarăşi nevoia, a fost chemat şi Ioan în acelaşi oraş. După ce şi-a rînduit treburile pentru care fusese chemat, Ioan a zis către episcopul locului: «Haide, episcope, dă-mi înapoi ce ţi-am încredinţat eu şi Hristos, dă-mi depozitul pe care * eu şi Hristos ţi l-am dat în faţa Bisericii peste care cîrmuieşti tu şi care-i martorul nostru».
Bătrlnul episcop s>a spâimîntat mal Intli, glndlndu-se la o suma mare de bani pe care n-o primise, de aceea nici nu-şi putea Închipui că-i vorba de banii pe care nu-i avea, dar, pe de altă parte, nici nu putea să nu aibă încredere în ceea ce-i spunea Ioan. «Pe tînăr ţi-1 cer şi sufletul fratelui tău», zise Ioan. Presbiterul a oftat atunci din adîncul sufletului şi lăcrimînd a spus: «Acela a murit!» «Cum? şi de ce a murit ?» a întrebat Ioan. «Pentru Dumnezeu e mort», zise episcopul i «a plecat dintre noi, este un om rău şi pierdut şi, ceea ce-i mai rău, s-a făcut tîlhar. împreună cu banda lui a pus stăpînire pe întreg muntele din faţa bisericii».
Apostolul şi-a sfîşiat hainele şi după un geamăt profund s-a lovit peste cap zicînd: «Ce să zic ? Bun paznic am lăsat pentru sufletul fratelui! Dă-mi repede un cal şi să mă însoţească cineva, arătîndu-mi drumul». Şi s-a strecurat repede din biserică aşa cum era.
Ajuns la locul respectiv Apostolul a fost prins de straja tîlha-rilor, dar nici nu a încercat să fugă şi nici nu s-a rugat să-i dea drumul, ci striga doar:. «pentru aceasta am venit, duceţi-rnă la căpetenia voastră!».
Acesta aştepta aşa cum era, înarmat. Dar îndată ce a recunoscut pe Ioan în cel ce venea spre sine, 1-a copleşit ruşinea şi a luat-o la fugă. Dar ca şi cum ar fi uitat ce vîrstă are, Ioan s-a luat după el pe cît îl ţineau puterile şi striga :
«Fiule, de ce fugi de mine, părintele tău, care nu-s înarmat şi mai sînt şi bătrîn ? Fie-ţi milă de mine, fiule, nu te teme! La tine mai sînt nişte nădejdi de viaţă (veşnică, n.tr.).Am să mă aşez pentru tine înaintea lui Hristos. Dacă ar fi nevoie m-aş duce bucuros chiar la moarte pentru tine aşa cum a murit şi Mîntuitorul pentru noi: pentru sufletul tău l-aş da bucuros pe al meu. Opreşte-te şi ai încredere! Hristos este Cel care m-a trimis».
La auzul acestor cuvinte, tînărul s-a oprit, plecînd mai întîi privirile în jos, iar după aceea aruncîndu-şi armele, tremurînd şi plîngînd cu amar. După aceea a îmbrăţişat pe bătrînul Apostol care se apropia şi-a cerut iertare, aşa cum putea prin plînsetele lui, botezîndu-se parcă a doua oară prin lacrimile Iui, ascunzîndu-şi doar mîna dreaptă.
Apostolul i-a garantat şi 1-a asigurat cu jurămînt că a găsit iertare pentru el de la Mîntuitorul ,• s-a rugat de el, a îngenunchiat înaintea lui, i-a sărutat mîna dreaptă ca să-i arate c-a fost curăţită prin căinţă şi astfel 1-a adus din nou la Biserică. Acolo s-a rugat pentru el cu bogate rugăciuni, s-a nevoit împreună cu el în postiri prelungite şi îmblînzindu-i cugetul cu multe şi felurite cuvinte de îmbărbătare. Şi, după cum se spune, nu s-a depărtat de el plnă ce nu 1-a redat deplin Bisericii, fostul căpitan de tîlhari dlnd o minunată mărturie de căinţă adevărată, o puternică dovadă de naştere din nou, un trofeu văzut al învierii» M.
XXIV
Ordinea Evangheliilor l.Să fie, aşadar, această istorioară lăsată de Clement spre învăţătura şi spre folosul cititorilor.
Şi acum să arătăm scrierile recunoscute ale acestui apostol (Ioan).
2.'Şi cea dintîi trebuie desigur primită «Evanghelia după Ioan», care-l cunoscută în toate Bisericile de sub cer. Că cei bătrîni aveau bun temei cînd au rînduit-o pe locul al patrulea, adică după celelalte trei, se poate vedea din următorul fapt:
Clement Alex., Care bogat se va mîntui?, cap. 42.
Fapte,4, 13 i II Cor., 11, 6. Eusebiu se va fi gîndit îndeosebi la cunoştinţele de limbă literară grecească.
IICor., 12, 2—4.
Oamenii inspiraţi şi cu adevărat vrednici de Dumnezeu, adică Apostolii lui Hristos, au trăit o viaţă cu totul curată şi şi-au împodobit sufletele cu toate virtuţile. Limba o cunoşteau slab de tot85, în schimb el s-au întărit numai prin puterea dumnezeiască, singura în stare să săvîrşească minuni, aşa cum le-o dăduse Mîntuitorul. Ei nu erau în stare să tîlcuiască învăţătura Dascălului lor prin convingere şi prin meşteşugul vorbirii, lucru pe care nici nu-1 încercau. Numai dovada Duhului Şftot lucra împreună cu ei, numai puterea făcătoare de minuni a lui Hristos lucra prin ei, le era de folos. Ei propovăduiau cunoaşterea împărăţiei cerurilor în întreagă lumea locuită fără să-i facă nici cea mai mică îngrijorare despre scrierea cărţilor.
Ei lucrau aşa pentru că erau chemaţi la o slujire mai însemnată şl mai presus decît puterile omeneşti. Pavel însuşi, cel mai puternic în pregătirea cuvîntului şi cel mai profund în cugetare, n-a dat nici el Scripturii decît epistole scurte, cu toate că ar fi avut de spus multe lucruri, şi chiar adevăruri negrăite88, ca unul care a privit şi tă-rîmurile celui de al treilea cer şi care fusese răpit pînă în raiul lui Dumnezeu, unde se îndeletnicise să audă cuvinte negrăite.
Ceilalţi însoţitori ai Mîntuitorului: cei doisprezece apostoli, cei şaptezeci de ucenici şi nenumăraţi alţii nu erau totuşi lipsiţi de experienţa lucrurilor, însă dintre toţi numai doi: Matei şi Ioan ne-şu lăsat
In scris amintire87deapre convorbirile cu Mîntuitorul, iar tradiţia ne spune că şi la aceasta au ajuns tot din necesitate.
După ce a propovăduit mai întîi printre iudei şi fiind apoi nevoit să meargă şi în alte ţinuturi, Matei a scris în limba maternă Evanghelia compusă de el căci a căutat să împlinească în scris lipsa prezenţei lui printre cei de care se despărţea.
într-o vreme cînd Marcu şi Luca îşi redactaseră şi ei Evangheliile pe care le-au propovăduit, se spune, în tot acest timp Ioan se mulţumea cu propovăduire nescrisă, dar pînă la urmă totuşi s-a hotărît s-o redacteze şi în scris pentru motivul următor: întrucît cele trei Evanghelii scrise mai înainte se răspîndiseră la toţi credincioşii şi ajunseseră şi la el, Ioan se spune că le-a primit şi a adus mărturie despre adevărul lor. In schimb el a băgat de seamă că ele nu prezentaseră complet ceea ce Iisus săvîrşise la începutul propovăduirii sale.
Şi pe bună dreptate, aici se vede limpede că cei trei evanghe-lişti au consemnat numai ceea ce a săvîrşit Mîhtuitorul în -primul an după prinderea şi întemniţarea lui Ioan Botezătorul, aşa cum ne lasă
. să înţelegem încă de Ia început istorisirile lor.
9.Gîndindu-se la răstimpul pe care-1 descrie, Matei începe cu
postul de patruzeci de zile şi cu ispitirea Mîntuitorului care a urmat,
folosind următoarele cuvinte : «Şi Iisus auzind că Ioan a fost întemniţat,
a plecat din Iudeea în Gâlileea» 88.
în text 6itof.vi)(xaTa — «aduceri aminte», «memorii», prin care sfîntul Iustin designa Evangheliile, Apoi., I, LXVI, 3 ; Dlal. 6, 4; UI, 5etc. Dar tot în acest sens vorbeau şi apostolii uneori: Ioan, 14, 26; II Petru, 1, 12 ; II Tim., 2, 14.
Ma/ei, 4, 12.
Marcu, 1, 14.
Luca, 3, 19—20
91. Ioan, 2, 11.
Tot aşa face şi Marcu : «După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea» 89, pe cînd Luca, înainte de a fi început istorisirea faptelor lui Iisus, face şi el aproape aceeaşi observaţie spunînd că «pe lîngă toate relele pe care le făcuse, Irod a mai adăugat şi pe aceasta, că a închis pe Ioan în temniţă» 90.
Se pare, dar, că tocmai de aceea ar fi fost rugat Ioan să relateze într-b Evanghelie specială despre timpul asupra căruia cei trei evan-tjhelişti au păstrat tăcerea, precum şi despre faptele săvîrşite de Mîntuitorul în răstimpul dinainte de întemniţarea Botezătorului. Acest adevăr .ne lasă evanghelistul să-1 înţelegem fie atunci cînd grăieşte «acest început al minunilor l-a făcut Iisus (în Cana Galileii}» 91, fie atunci cînd aminteşte de Botezător în timp ce istoriseşte despre Iisus şi cînd boteza
1 "'Pp?| - . -
126' eukbiu de cekabeka pe atunci la Enon, Ungă Salem, precizlnd limpede că «Ioan nu fusese Încă aruncat In Închisoare»
02. Ioan,3, 23—24.
33. Aici, mai sus : II, XV.
04.tuco, 1,1—4.
05. Nu aduce nici o motivare. La rindul lui, e drept, nici Origen nu aminteşte
doclt epistola a Il-a a lui Petru.
86. A se vedea mai jos: VI, XXV.
Aşadar, In Evanghelia redactată de el Ioan ne relatează cele săvîrşite de Hristos încă înainte ca Ioan să fi fost aruncat în temniţă, pe cînd, dimpotrivă, ceilalţi trei evanghelişti ne istorisesc ce s-a întîmplat după prinderea şi întemniţarea Botezătorului.
Cine priveşte cu atenţie, acela nu poate găsi contradicţie între Evanghelii întrucît, pe de o parte, Evanghelia după Ioan expune începutul faptelor lui, Hristos, pe cînd ceilalţi ne istorisesc cele mtîmplate Spre sfirşitul vieţii Lui. Probabil că Ioan a trecut sub tăcere genealogia după trup a Mîntuitorului din pricină că ea fusese descrisă mai înainte de Matei şi de Luca ? în schimb, el a început să vorbească despre dumnezeirea Lui, care fusese lăsată cumva în seama Duhului Sfînt, ca fiind Cel mai desăvîrşit.
Iată dar ce am avut de spus despre Evanghelia după Ioan. Despre cauza care a provocat redactarea Evangheliei după Marcu am VorbitM mai înainte.
Privitor la cea după Luca ne-o spune încă de la început el însuşi, precizlnd care anume a fost motivul redactării ei : «Deoarece,s zice el, mulţi s-au încercat» poate cu prea mare uşurinţă să alcătuiască o istorisire despre aceste lucruri pe care el le-a cunoscut deplin,, a «găsit cu cale» să lase la o parte părerile nesigure ale altora şi să dea într-o Evanghelie proprie o expunere exactă a ceea ce aflase temeinic şi plin de adevăr pe urma legăturilor şi convorbirilor neîntrerupte şi grăitoare avute cu Pavel şi cu ceilalţi Apostoli9*.
Iată dar ce am avut de spus despre Evanghelii. Vom încerca să arătăm mai deplin, cînd va fi cazul, folosind şi mărturiile bătrînilor, ce •nume s-a mai spus şi de alţii în legătură cu aceleaşi Evanghelii. -
Dintre scrierile lui Ioan în afară de Evanghelie, prima Epistolă • recunoscută de toţi, atît de cei de azi şi de cei de altădată, ca autentică, pe cînd asupra celorlalte două sînt îndoieli 95.
Cît despre Apocalipsă părerile celor mai mulţi sînt împărţite. Poate că la vremea cuvenită va ajunge să fie şi ea apreciată potrivit mărturiei bătrînilor w.
«Lista aceasta 'nu putea fi decît ezitantă, din moment ce nu ia în considerare practica uneia ori a mai multor Bisericii». Lagrange, HistoireducartonetduNou-veau Testament,Paris, 1923, p. 107. Cf. Bardy, o.c, p, 133.
Eusebiu foloseşte expresiile clasice: 1. «omologumena» — cele recunoscute; 2. «amtilegomena» — cele recunoscute parţial şl «notha» sau apocrife.
«Evanghelia către Evrei» era preţuită de Hegesip (la Eusebiu, IV, XXII, 8), de Clement Alex. (_.rojn_.e, II, 45, 5) şi de Origen fCoriî. Ioan2, 87). A se vedea A. Kraft, o. a, p. 176.
Ajunşi aici pare potrivit să recapitulăm lista cărţilor Noului Testament pe care le-am amintit97. în primul rînd trebuie să punem sfînta, tetradă a «Evangheliilor», după care urmează cartea «Faptelor Apostolilor».
După această carte trebuie amintite «Epistolele» lui Pavel, după care va trebui recunoscută prima Epistolă a lui Ioan şi tot aşa prima Epistolă a lui Petru. In urma acestora vom rîndui — dacă se cuvine — «Apocalipsa» lui Ioan, despre care vom vorbi mai pe larg ce trebuie să credem.
Acestea sînt cărţile recunoscute de toţi. Printre cele asupra cărora există îndoială98, cu toate că şi ele sînt primite de cei mai mulţi, amintim Epistola zisă a lui Iacov, apoi a lui Iuda, aşa numita «A doua Epistolă a lui Petru», precum şi aşa numitele «Epistola a doua şi a treia» ale lui Ioan, fie că ele provin de la evanghelistul respectiv, fie de la altcineva cu acelaşi mime.
Intre apocrife trebuie socotite «Faptele lui Pavel», cartea intitulată «Păstorul», «Apocalipsa lui Petru», apoi: aşa numita «Epistola lui Barnaba», scrierea cu numele «Didahia celor 12 Apostoli», şi apoi, după cum am mai spus, «Apocalipsa lui Ioan» dacă vrem, aceasta din urmă fiind — după cum am spus — respinsă de unii, dar de alţii fiind; primită între cele recunoscute.
Tot în. rîndui "celor apocrife au plasat unii «Evanghelia după Evrei», care place mai ales acelora dintre evrei care au primit pe Hristos9».
Dacă toate aceste ultime cărţi fac parte din categoria scrierilor contestate, în schimb credem că-i necesar şi să le catalogăm în ordine, numărînd de o parte scrierile care,, potrivit tradiţiei bisericeşti, sînt adevărate, autentice şi unanim recunoscute, spre deosebire de cele care, deşi nu sînt cuprinse între cele canonice, ci sînt contestate, totuşi sînt bine cunoscute de cel mal mulţi dintre scriitorii bisericeşti. Vom putea face aşadar deosebire Intre aceste cărţi şi intre cele care (mai ales la eretici) sint date sub numele unor apostoli, fie că e vorba de «Evanghelia lui Pejtru», a lui Toma, a lui Matia ori ale altora,, fie de «Faptele lui Andrei», ale lui Ioan ori ale altor apostoli: nici un scriitor bisericesc din cei recunoscuţi de tradiţie n-a socotit vrednice de a fi pomenite undeva aceste scrieri 10°. De altfel, ele se deosebesc de cele apostolice şi prin felul de exprimare. Cît despre cugetare şi felul de a pune problemele, ele sînt deosebite de ale ortodoxiei celei adevărate, ceea ce dovedeşte că ele sînt plăsmuiri ale ereticilor. E limpede, aşadar, că ele nu trebuie să fie puse printre apocrife, dar nu trebuie nici să le respingem cu totul ca absurde şi nelegiuite.
