Paul Goma jurnal '999

Bine: pe Monici îi pun de-o parte, ei se privesc în oglindă şi se constată deasupra a toate, deci nu se scoboară până la a se angaja în „vulgara polemică” (ei se angajau în polemică ne-vulgară doar cu Eugen Barbu). Dar ceilalţi, oameni de condei cărora le dădusem, în toată inocenţa, replică din condei? (pentru cei care nu cunosc termenul replică.: răspunsesem unor atacuri):

Ca Breban – de-o pildă; el m-a atacat vreme de 16 luni (între aprilie 1990 şi iulie 1991), fără ca eu să-i răspund. Când, în cele din urmă, am făcut-o (în acelaşi preţ, i-am ars un dos de labă şi lui Ţepeneag, prin Capra şi Căprarul), atacatorii mei (Breban şi Ţepeneag) au început să ţipe ca din gură de şarpe că îi agresez, fără a recunoaşte adevărul: Capra şi Căprarul constituia o ripostă, nu o propostă, replică, nu atac prin surprindere. Ce să mai vorbesc de indignările virginale ale imaculatei „bresle”- şi nu doar prin brebanişti cu condicuţă ca Buduca, Ţeposu, Marta Petreu (altfel-spusa „Ianoşoloaga cu blindatele exilului '), dar chiar ne-prieteni ca scribăieţii de la România literară (Dimi-sianu, sub pseudonimul colhoznic: Cronicar), au sărit întru apărarea „victimei„, inversând fără ruşine termenii: Breban apărea ca o biată victimă, nu făcuse rău unei furnicuţe, darmite unui „confrate”- răul cel mai rău de pe lume fiind Goma, care mereu-într-una înjură lumea, atacă breasla, invectivează directoratul conştiinţificalic tricolorez!

Pe Borbely, în chestiunea „credibilităţii” foştilor deţinuţi, iarăşi: cu excepţia lui Laszlo niciunul nu a scos vreun cârâit în legătură cu „eseul” Sine îra, comandat şi folosit de Marta Petreu în Apostrof. Deşi ungur, nici un ardelean român nu „s-a sesizat”, vorba lui Breban, nici în 1992, când şi-a publicat cugetările securiste, nici în 1997, când mi-a replicat, în Familia, la o. întrebare („dacă el şi tot neamul lui au fost securişti, de consideră inexactă şi insultantă afirmaţia „unora„„ că România, până la 89, a fost un lagăr de concentrare„). De-un pareg-zamplu Ruxandra Cesereanu: ea tocmai lucra de zor la cartea despre „gulagul românesc„, deci era, în sfârşit, în cunoştinţă de cauză: nu a mişcat; nu a scos un sunet de protest la citirea afirmaţiilor idioate, răuvoitoare ale unui idiot rău-intenţionat (altfel, bursier Fulbright, activistul vajnic) ca Borbely. După câte ştiu, nici nu i-a luat careva apărarea, drept care „afacerea” s-a împlântat în glodul daco-roman (în ciuda implicărilor maghiare) – şi acolo a rămas.

Fiindcă la noi, la români – fie aceia şi de „alte” – adevărul este, pe de o parte, o „cantitate neglijabilă”: există alte valori, muuult mai. Substanţiale; în al doilea rând, adevărul este „ceva care-ţi strică aranjamentele” – dacă adaug: mizerabile, minabile, căcăcioase, comit o redundanţie. Incapacitatea românului de a dialoga nu este o descoperire recentă; nici o „insultă” a mea. În dezbaterile publice la care nu se zbiară, nu se înjură de mamă, nu se întrerup unii pe alţii, ba chiar (se) aşteaptă semnalul „moderatorului” (ah, moderatorul la români: altă iluzie a normalităţii!), tot nu poate fi vorba de un dialog: aşa, pentru că este vorba de monologuri paralele – mai multe, nu doar după numărul vorbitorilor, fiindcă un participant poate avea, într-un interval de trei minute, trei discursuri, perfect distincte, dacă nu şi contradictorii). Şi eu, naiv bătrân, care credeam că a dialoga înseamnă, nu doar a-ţi zice zicerea, şi a o şterge de la faţa dezbaterii, ci şi a asculta (şi a dovedi că ai ascultat) opinia celui din faţă; nu doar a vorbi tu şi, după ce ai terminat, te duci acasă (ori te-apuci să şoşoteşti tare şi râzând cu vecinul de scaun – l-am văzut făcând asta pe binecrescutul Alecu Paleologu, astfel autodecernându-şi calificativul frecvent pe buzele sale: mojic).

Eh, dar câte nu credeam eu – când eram mai tânăr şi la. Gură curat.

Joi 29 iulie 1999

Dacă spun că sânt distrus de oboseală, mă re-re-repet. Şi nu: de fiecare dată oboseala-i alta. Mai invadatoare; mai neiertătoare.

Aşadar, va trebui să se înţeleagă că nu e plângere, tânguială – ci dare de seamă, raport zilnic, „despre starea oboselii'.

Mă uit la numărul paginilor din această lună pe sfârşite – nu-mi vine a crede: „numai” 20 şi ceva? Dar ce mi s-a-ntâmplat de nu mai scriu atâta? Ei, uite, mi s-a-ntâmplat şi mie! De peste o lună de zile nu mai scriu „pentru ziar”: treburile s-au degradat odată cu războiul din Kosovo: al doilea text, Au venit americanii! „a căzut pe contra”, iar O pace grea cât cinci războaie pe şi mai contra: plecarea lui Cristoiu de la Cotidianul] Se pare că aici a fost valabilă zicala: „Rău cu rău, dar mai rău fâr-de rău. Oricum, nu am primit de multă vreme veşti de la Stoiciu, Lulu îmi spune că noul Cotidian ba nu publică întreaga săptămână, ba publică câte două bucăţele pe săptămână.

Mă întreb ce or fi spunând (gândind, scriind), acum, iugoslaviştii carpatodunăretici – vreau să zic: acum, după ce până şi ei au aflat ce trebuşoare au făcut Sârbii (şi) în Kosovo.

Ce întrebare tâmpită! Ce poate gândi unul ca Paler! Ca Breban, ca Dimisianu: că Sârbii sunt martirizaţi, nedreptăţiţi – de Occidentul putred! Dar nea Alecu Paleontologu, ce va fi cugetând dânsul? Eh, nea Alecu. Sau: cum istoria personală, subiectivă înlocuieşte istoria generală!

Pe aceşti români de viţă veche nu-i poate îndrepta nici cosciugul. Veşnica poveste: complexul lor de inferioritate s-a întors pe cealaltă faţă, a superiorităţii, aia de nu admite, mă-nţelegi, carevasăzică, cum că la o adică ei s-ar fi-nşelat.

Vineri 30 iulie 1999

Ziua de azi se anunţă şi mai vipiică decât precedentele. Şi, se zice: şi mai încărcată de ozon. Judecind după ce spun specialiştii în materie de sănătate, ozonul le face rău persoanelor „fragile” ca mine. Deci: persoanele fragile (ca mine), în zilele de/cu ozon să nu facă eforturi, să nu iasă afar din cas' – că e pericol de ozonare; sau: ozonificaţiune.

Eu, care în multe chestii am fost un precursor inocent, şi în asta mă simt ca la mine-acasă: eu mă simţeam rău de, iată: 22 ani (de la ultima trecere prin labele Secului de Rahova, când m-au chimizat chimiştii secureţi ai lui Nea Nicu soţul Chimilenei), ceva-mai rău din vara lui '89, când am avut atacul inimal).

Îţi aduci aminte, doamnă? Era târziu şi era. Căldură-Mare, soro, Ţepeneag şi cu Breban şi cu Sorin Alexandrescu, nepotul monumentului făceau şi dregeau ei înde ei şi înde securistul Brie, o uniune a scriitorilor secretă, Monica Lovinescu era speriată foc, Păruit, Marie-France Ionescu şi cu mine încercam să o liniştim, să o asigurăm că ceea ce pune la cale puitorul Puiu Ţepeneag, mână-n mână cu Sorin Amsterdamescu (cel care, din literatura română contemporană, în afară de unchiu-său, auzise doar de Titus Popovici), pe după cap cu Breban (şi cu Brie-Securie ghin Cluj!) n-are să-i zmulgă din mână, ei şi lui Virgil microfonul Europei libere. Da, însă de sub pixurile unor Ştefânescu-Costaiche şi De Ce Mihăilescu-Nu-i-Momentul? A reieşit, negru pe alb, că eu. Eram speriatul, ba chiar bucurosul că Monica nu mai are bani de telefon (citiţi-1 pe luminătorul lumii, argatul liicean, D. C. Mihăilescu!). E-he, ce timpuri, timpur'li de când nu mai beau tutun: în septembrie se vor împlini zece ani!

Continuând pomelnicul, zic: din 21 martie ăst-an, când am avut primele ameţeli, carevasăzică de la patuzopt, mă-nţelegi, neicusorule, aveam eu simptome de ozonare! D-asta pretind că sânt un înainte-mergătoriu; un ăla care deminează drumurile cu propriile-i picere.

Aşa că de dimineaţă, din zori m-am perdeluit, m-am blindat împotriva ozonului care, el, pe raza soarelui vine şi atacă! Aşa am auzit. Căci de citit, am citit sub semnătura lui Iorgu cel Iordan că numele Ozon vine de la polonezul Ozanek (şi dacă de la cehul: Ozanecek?

— Bine că nu de la bulgarul Ozonov!). E-he, când lua nea Titus Ozon mingea şi o pornea el pe extremă. I se fâlfâia că numele nu i-i grecesc, ca al multor români (ce-n veci nu pier), ci făcătura unui neamţ, Schonbein, în 1840, după elinescul ozein (asta am ciupit-o într-o cio-clopedică – o dau mai departe), el ştia un singur lucru (şi bine): fotbal.

După amiază: am primit scrisoare de la Radu Mareş. Mă anunţase că, stricându-i-se ordinatorul, epistolia rămăsese îngropată în maţele 'formatice, abia de curând (expediază în 12 iulie) i s-a reparat scula. Pendulează şi el între exaltare şi depresiune, între planuri mari şi crâncene realităţi – nu doar ale sărăciei, ci ale aculturării românilor cotidieni. Ca să mă consoleze îmi scrie că în această vreme de dezinteres pentru cartea de literatură jurnalul încă mai stârneşte oarecare curiozitate. Rămânând în termenii comparaţiei: va fi trezind ceva interes jurnalul meu prin partea de bârfă, cancan, vorbe-rele – „Ia să vedem pe cine mai pizdeşte Goma-ăla.” – acesta fiind motorul.

Fireşte, nu eu am ales acest mod de exprimare: confesiunea jurnalieră. Am fost silit să recurg la hibridul cu pricina, pe de o parte încer-când să comunic ceea ce, altfel, nu pot (accesul la periodice fiindu-mi sever limitat); pe de alta, de a ataca în altă parte, ocolit, riscând să-mi poluez Lf jurnalul cu texte publicistice, cu scrisori, cu ecouri din presă, etc, aşa cum îmi poluasem romanele cu istorie de clasa a IV-a liceală.

Nevoia-i cel mai bun meşter. M-aş fi lipsit cu dragă inimă de această înţelepciune: să fi publicat şi eu ca tot creştinul cărţile, bune-proaste, într-un interval rezonabil, fără amânări, fără piedeci, fără – ei, da: acesta este cuvântul: asasinate (Liiceanu, Sorescu – şi Papahagi).

Îmi mai scrie Mareş că a primit propunerea mea (Butelii.), însă deocamdată nu-mi poate da un răspuns. Banii, banii.

Ziua a fost extrem de caldă, însă nu aşa cum m-aş fi aşteptat. Ce bune, ce bune perdelele – în fapt: sistemul de perdele – exterioare, cele care umbresc balconul. De ce Dumnezeu nu mă voi fi făcut eu perde-lar? Uite, acum mi-aş fi putut publica, nu numai Buteliile., ci şi ediţia a doua din Jurnal – la Mareş.

Seara: am telefonat la Bucureşti: în sfârşit, Lulu a primit medicamentele şi plicul pentru D-na Slama-Cazacu.

AUGUST

Luni 2 august 1999

Ieri a fost o zi infernală. Dar noaptea. După ce că, de căldură, nu se putea dormi, vecinul din dreapta – posesor de telefon portabil – deşi pe la 11 şi jumătate îl rugasem să vorbească mai încet, el. A şoptit, pe balcon, până la miezul nopţii; şi jumătate. Să te ferească Dumnezeu de şoapta africanului! Se aude până în Menilmontat – dacă nu până la Primăria Douăzeci, Place Gambetta! În rezumat: am adormit abia pe la patru – acum e şapte-şi – a trebuit să-i trezesc pe Filipi, pentru ca dânsa de la dânsul să nu întârzie la slujbă. Dealtfel ieri cuplul ne-a făcut întâia vizită. Concluzia a fost mai mult decât favorabilă. Să ţină cât i-or ţine bunele-voinţe. Deocamdată se simt bine împreună – deci şi părinţii lui se simt bine. Dimpreună cu împreunii.

În scrisoarea sa Radu Mareş spune ceva de intenţia de a cere (de a fi cerut?) sprijin financiar la Ministerul Culturii şi pentru Jurnal VI (de Apocrif). A primit pentru alte titluri, însă nu pentru Jurnal VI. Ce pot să-i spun, ca să-1 consolez? Că nici nu e de mirare, fiindcă Paler e şeful comisiei. Tovarăşul nostru cel Tăvi de la Lisa? Să deie, „din buzunarul lui” pentru o carte care îl „înjură” până şi pe tovărăşia sa cea nedesminţită şi nu doar pe Dânsia Sa, Geta Nai din Dimiseanu?! Dar unde ne trezim: pe maidane?

În legătură cu acest etern utemist (de Paler vorbesc, cel din iarna 1952-53, când tată-său era la Canal, iar fecioru-i asuda la Bucureşti, la „Şcoala de diplomaţi”), l-am visat pe Cistelecan! Şedea lângă mine pe un scaun (să fi fost la un spectacol? La o reuniune?), uşor răsucit încolo şi citea, cu obrazul acoperit un ziar. Eu însă ştiam că e Cistelecan, numai că nu eram hotărât cu ce să încep vorba: cu apropoul la Paler (iugoslavistul care a semnat alături de Pelin, de Vulpescu, de Voican -în timp ce el semnase pe cealaltă, dealtfel cu Moraru, cu Podoabă, cu Vlad), ori cu textul meu despre Caraion, în care-i dau şi lui un ghiont, pentru articolul de laudă la adresa Jeleascăi? Până să mă decid, el s-a răsucit încoace şi i-am văzut chipul: nu era cel ştiut, ci mai măsliniu şi având formă. Romboidală. Dar ce era cu adevărat caraghios: sub nas avea un fel de mustăcioară despre care, de obicei, gândeşti că posesorul fusese întrerupt în timp ce se bărbierea şi rămăsese cu o porţiune ne-rasă. Atunci mi-am zis că, la rigoare, Cistelecan poate scrie o pros-tioară ca textul din Vatra despre Aceasta dragoste. A Julitei – însă, Doamne fereşte, nu poate umbla cu o mustaţă ca aceea.

Asta-i cu visele, cu Paler, cu canicula.

Azi se anunţă zi şi mai fierbinte. Să ridicăm degrab' podul (citeşte: să lăsăm perdelele)!

Marji 3 august 1999

Aşa-mi trebuie dacă am pornit să-1 visez pe Cistelecan „în contextul Jelii”: am continuat în ceastălaltă noapte visând-o chiar pre ea: în carnea şi-n pelea-goală, vorba cuiva. Şi ca şi cum asta nu era destul, mai şi făceam amoriu cu dânsa! Făceam şi mă gândeam, intens, trudnic, asudos: „Cum scot cămaşa? Îi spun – după – că am scris rău despre ea? O las aşa, moartă?”

De sfâşiare – m-am trezit. Şi bine-am făcut: mi-am evitat spunerea unei minciuni (chiar prin tăcere: că n-am scris.).

Astă noapte – în fine – a plouat! Şi s-a răcorit lumea, redevenind respirabilă.

Ieri s-a aflat pentru de ce generalul Clark a fost „dessărcinat” -iată motivul: în momentul invadării aeroportului Priştina de către cioloveci, Clark (comandantul trupelor NATO) a dat ordin generalului Jackson, comandantul trupelor de pe teren să se opună; să trimită elicoptere cu care să blocheze pistele (pista?).

La care Jackson, albionglez perfid a răspuns: „N-o să declanşez al treilea războiu mondial, pentru dumneata (Clark, cel care ai dat un asemenea ordin, de la adăpost, de la Bruxelles)”.

Iar Pentagonul a socotit atitudinea afurisitului d'anglez cea potrivită politichiei sale: 1-a dezavuat pe Clark, 1-a lăudat pe Jackson.

Că tot nu m-a întrebat nimeni („întrebat de vorbă”, cum se zicea în Bărăgan), iată ce zic: în locul lui Clark, eu aş fi ordonat exact – dar exact – acelaşi lucru; ^ în locul lui Jackson, eu aş fi executat ordinul dat de Clark, cu entuziasm.

De ce?

— Pentru că Jackson se dă mult mai mare decât propria-i piele: a. n-ar fi „declanşat” nici măcar o încăierare de bar, darmite „al treilea război mondial”; b. a uitat că, de la 24 martie acest an, se afla chiar în Al Treilea

Război Mondial; c. După obiceiul lor, Ruşii nu ar fi insistat, s-ar fi „retras eroic pe poziţii dinainte stabilite”, dacă ar fi constatat în faţă o voinţă de opunere.

Fiindcă: de Al Treilea Război Mondial se tem mult mai mult Ruşii – şi nu fiindcă şi ei ar pieri, ci pentru că. Nu ar câştiga partida cu Occidentul. Or câştigarea partidei cu Occidentalii, după concepţia rusească, se face, nu prin distrugerea inamicului, ci prin cerşetorie-ameninţare, şantaj-apel la mărinimie; mai scurt, prin aplicarea ideii geniale a lui Vladimir cel Ilici – altfel foarte Lenin – anume: îl aduci pe occidental, până la a. „furniza şi săpunul”, nu doar funia cu care să-1 suguşi (cum atât de plastic spun ardelenii de pe Târnave la a spânzura).

Asta-i. Ah, Doamne! De ce nu m-ai făcut Tu un Jackson, să strig: „Să trăiţi!” şi să execut ordinul! Cu drag. Din toată inima. Din rărunchi.

Se află noi amănunte despre Kosovo. Cică armata regulată nu ar fi participat la exacţiuni (asta o spune un ofiţer sârb – de armată.), numai poliţia, paramilitarii şi „voluntarii”. O fi, soro, dacă zici matale, dar te întrebi: dacă aşa au stat lucrurile, cu ce fel de armată adversă au luptat „până la victoria capitulaţiei” melitarii sârbi? Cu a cui, doar nu cu a NATO!;

Despre miliţie, nimic nou: a fost alcătuită numai din bestii din vocaţie şi de profesie;

Despre paramilitari: adunătură de deţinuţi de drept comun şi de şomeri. Aceştia nu erau plătiţi: erau invitaţi să se servească singuri, pe teren. Şi s-au servit. E-he bun recrutor de mineri fu Geluţu Voican-Sturdza, clytorindicul, frate de cruce al lui Barbăneagră! Ştia el Iliescu ce ştia, de nu s-a putut dispensa de ezoterismu-i. Nimic nou sub soarele Balcanului.

Despre voluntari (care primeau şi un fel de gratificaţie de la Belgrad, unde se află în evidenţă): au fost cam 5.000 [ca să nu existe confuzie: cinci mii] de ruşi („Cazaci” îşi spun, cronologic, din 1991-92, când s-au vitejit în Transnistria – după aceea au umblat şi prin Cecenia) şi care „funcţionau” numai în stare de etilism avansat. Insă abia acum aflu despre „voluntarii greci”. După mărturiile unor supravieţuitori kosovari, Grecii erau şi mai bestiali decât Ruşii (care erau chiar mai cruzi decât Sârbii).

Ce relative sunt lucrurile în viaţă!

Întrebare: de ce îi urăsc atât de tare Grecii pe Albanezi? La aceasta Grecii răspund: Albanezii erau funcţionari ai Imperiului Otoman în Grecia. Perfect. Dacă-i pe-aşa, atunci: cine erau „funcţionarii Imperiului Otoman” în Ţările Române? Nu cumva Grecii dintr-o anume mahala a Stambulului, cea (re) numită: Fanar?

Tot ieri s-a anunţat arestarea unui criminal de război din Bosnia, un sârb pur-sânge, numit Kovaci. Ăsta – printre altele – este acuzat şi de negustorie cu femei musulmane. La mintea cocoşului: iei neşte femei „circumcise”, vorba profesoarei universitare de biologie (de la Belgrad) şi le vinzi! Cui dă mai mult – în mărci nemţeşti, fireşte. Şi a tot vândut, sârbul Kovaci (nume conspirativ al lui Kovâcs), de şi-a făcut vreo şase vile şi „achiziţionat” f o cinci crâşme.

Am văzut la televizor: adolescenţi, copii albanezi „atacând” zidurile catedralei ortodoxe neterminate din Priştina: cu beţe, cu sârme, cu bucăţi de fier; tencuiala, muchiile cărămizilor, înfloriturile pietrei. Nici că se sinchiseau de prezenţa cameramanului – de ce s-ar fi sinchisit? Se cunoşteau de multă vreme (presupun): de pe la Kukes, de la Kumanovo.

Nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar deloc nu mi-a plăcut. Aş fi pus mâna pe o joardă şi le-aş fi crăpat nădragii în tur! Nu pentru că ceea ce făceau ei era profanare (ei fiind musulmani), ci pentru vandalism. Nu distrugi ceea ce au făcut alţii!

În afară de această lecţie de pedagogie de trei lulele: ce cunosc puii de kosovari albanezi având între 5 şi 12 ani? Chiar dacă apucaseră să se nască înainte de 1989 (când s-a desfiinţat autonomia provincială), ei au deschis ochii şi au crescut în excludere, în persecuţie, în umilinţă – apoi, din primăvara anului 1998: în teroare, în devastarea, incendierea casei părinteşti, în alungare – în moarte. Iar acum (de necrezut, în ceea ce se cheamă „istorie contemporană”!) s-au întors acasă; la casele lor arse, distruse, înconjurate de gropile comune şi de fântânile şi de râpile în care, după ce fuseseră martirizaţi, fuseseră azvârliţi taţi şi unchi şi veri şi verişoare şi mătuşi şi vecini şi colegi de joacă şi de nefericire: de către sârbi. Dacă cei pe care 1989 i-a apucat în vârstă de 18 ani – şi nu au mai putut urma şcoli superioare, facultăţi (ei formând „generaţia UCK”), ceştialalţi putuseră fi văzuţi pe drumurile Albaniei şi ale Macedoniei, fie de mâna unor adulţi, fie în remorcile tractoarelor, făcând cu două degete semnul victoriei şi strigând cu înflăcărare -şi cu disperare: „U-Ce-Ca! U-Ce-Ca!”, încât, la început, se speriaseră foarte jurnaliştii occidentali (dar mai vârtos şefii jurnaliştilor, cei rămaşi la Roma, la Paris, la Bruxelles, la Bonn): Fiindcă nu-i aşa, UCK este o organizaţie teroristă – ca Eta, ca Ira, ca Fatah, ce să mai vorbim de Frontul Naţional de Liberare Corsican.

— Şi nu ca cetele de cetnici sârbi care şi-au căutat o neobţinută justificare istorică în jaf, viol, crimă – împotriva civililor.

Le-aş fi rupt curul în bătaie sănătoasă copiilor kosovari – pentru vandalism, am mai spus. Nu ştiu dacă acel cameraman care filma trebuşoara de care am pomenit introdusese în cadru, cu voinţă, ori din nebăgare de seamă, în ultimul plan, în stânga, o moschee distrusă, cu minaretul spintecat – dar aceasta este istoria pământului aceluia: ortodocşii sârbi (şi ruşi şi greci) au tras cu tunurile în lăcaşurile de cult ale musulmanilor, iar musulmanii, la rândul lor, vor să dărâme bisericile creştine ale persecutorilor lor, folosind sârme, beţe, pietre.

Că nu e frumos? Nu e frumos – dar deloc!

Că nu scrie nici în Biblie, nici în Coran că trebuie să faci una cu pământul lăcaşurile de rugăciune ale „necredinciosului” din faţă? Ei, de această interdicţie nu mai sânt sigur.

Sigur sânt de faptul că în România comuniştii au distrus biserici, mănăstiri – iar mari-români, securişti din tată-n fiu de teapa unor V. C. Tudor au aplaudat „acţiunea de sistematizare” – iar azi nimeni dintre naţionalişti-securişti-ortodoxişti nu vrea să-şi aducă aminte de faptele lor şi de faptele alor lor; iar „reacţionari – ba de-a dreptul legionari!

— Ca Noica au justificat distrugerile de biserici spunând că tot nu aveau ele valoare artistico-istorică. Ca şi cum un lăcaş de rugăciune ar trebui musai să aibă „valoare istorico-artistică”, pentru a avea drept la un loc sub soarele Balcanului;

Sigur mai sânt de faptul că la dărâmarea unor case de rugăciune ale iehoviştilor, penticostalilor, baptiştilor au participat cu drag şi feţe bisericeşti (altfel, ortodoxe) locale;

Sigur sânt că nu doar bestiile de activişti şi securişti atei au atacat Biserica Unită, ci înşişi ierarhii Ortodoxiei – de ce a fost uitat Nicolae Bălan de la Sibiu (căruia am avut şi eu dezonoarea să-i pup mâna, iar el onoarea să-mi dăruiască o splendidă bilă de sticlă, colorată)? De ce a fost uitată fapta „istoricilor Bisericii” precum Păcurariu, a unor teoreticieni precum Stăniloaie, a unor cruciaţi antipapistaşi ca legionarul securisto-funarist, redactorul actului de dezavuare a doctrinei legionare, la Aiud, în 1964: Anania?; sau a nesfârşitului anglist, a odiosului individ care angaja „polemici” cu Papa Ioan Paul al II-lea, „istoricul” falsificator neobrăzat al documentelor, în sfântul, ecumenicul scop de a batjocori Şcoala Ardeleană – în fine: „prieten” al lui Noica, învăţătorul lui Pleşu, al lui Liiceanu – şi tovarăş al lui Nicu Ceauşescu – numitul Plămădeală?

Pe acei copii kosovari i-aş fi bătut şi la cur şi la palmă pentru porcăria ce o au făcut, aceea de a vandaliza o construcţie, fie ea şi neterminată.

Numai că – din păcate – ei nu au atacat o oarecare construcţie – ci o catedrală creştină (chiar nesfinţită, era biserică).

De ce? Îmi pun această întrebare, ca să pot veni cu ceastălaltă: „Unde erau ierarhii bisericii creştine ortodoxe sârbeşti – pe vreme războiului sârbilor cu Croaţii catolici?

Răspund tot eu: „Erau – de partea ortodocşilor sârbi şi împotriva papistaşilor – care trebuiau nimiciţi – ca nesârbi, ca ne-ortodocşi”;

Şi: „Unde era Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul războiului cu bosniacii musulmani? Dar în timpul tentativei de lichidare a iugoslavilor de limbă albaneză, de confesiune musulmană din provincia Kosovo?”

De la sine înţeles: de partea agresoarei turme ortodoxe sârbeşti.

Câteva date: în 9 iunie (1999), la orele 21 s-a semnat Pacea de la Kumanovo; a doua zi, în 10 iunie trupele iugoslave au început să se retragă din

Kosovo; în 15 iunie (adevărat: tot 1999) Biserica Ortodoxă Sârbă 1-a părăsit pe Miloşevici – prin gura patriarhului Pavle.

Motivul?

— Citat: „Pentru că [Miloşevici] a pierdut Kosovo, cu locurile sfinte”.

Doar din acest motiv – nu din altul.

Credincioşii, preoţii, călugării, episcopii ortodocşi din Kosovo trăiseră acolo – şi, din 1989, nu văzuseră nimic, nu băgaseră de seamă nici suferinţa unora, nici violenţa necreştineoScă a altora; nici victime, nici călăi nu existaseră în Kosovo, cel plin de locuri sfinte; se aflau acolo şi în iarna anului 1998 – n-au văzut nimic, n-au auzit nimic; acolo au fost între 24 martie şi 9 iunie acest an, 1999 – şi: tot degeaba. N-au ştiut, bieţii de ei, ca toţi ortodocşii, ocupaţi cum erau să se roage întru sănătatea tovarăşului Miloşevici.

Sfinţii părinţi ortodocşi (în primul rând: sârbi, în ultimul: creştini) au avut nevoie, ca şi Dumnezeu, când a făcut El lumea, de şase zile încheiate, ca să deschidă gura – iar când au deschis-o, au fătat un şoricel: vrasăzică Miloşevici şi ai săi (printre „ai săi” chiar sviati' Pavle, patriarhul!) este găsit vinovat, nu de incitare la ură, la jaf, la viol, la crimă – nu! Ci doar de. Pierderea locurilor sfinte!