Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Patriotismul. Fără a-i spune pe nume, te laşi dominat, mânat, purtat de el şi, uneori, în numele lui îţi trădezi convingerile pentru care ai suferit tu şi tot neamul tău, de când te ştii. Americano-englezii se miră că există în momentul de faţă irakieni antisaddamişti şi care luptă împotriva anglo-america-nilor – „Cum se explică această enigmă?”

Cum să se explice – această enigmă – altfel decât prin hulitul patriotism?

Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză: eu, basarabean, cu tată deportat în Siberia, apoi refugiat şi hăituit de ruşi, persecutat de comunişti, arestat, închis, trimis cu domiciliu obligatorie, declasat social – la vârsta de 33 ani, în 22 august 1968, cer să intru în. Partidul comunist! De ce? Se întrebau colegii de închisoare, de D. O., de ce? Se întrebau tovarăşii scriitori activişti cărora mă adresasem cu cererea mea năucă? Au trecut de-atunci 35 ani şi nu mi-am schimbat părerea: atunci, în 22 august 1968, cerând să intru în PCR, făcusem ceea ce trebuia să fac, indiferent de părerea prietenilor (care îmi voiau doar binele.) şi cu asentimentul unei singure persoane: Ana Măria, de două săptămâni soţia mea.

De ce eu, victimă şi opozant intrasem în partidul lori Desigur, răspunsul cel mai la îndemână ar fi fost: ca să primesc o armă cu care să trag în ruşi – dar supramotivaţia era:

Fiindcă aşa înţelegeam eu ataşamentul, să-i zicem: iubirea faţă de clanul meu, faţă de comunitatea mea, românească, ameninţată de cea oprimantă, rusească.

Atunci – în 1968 – Americanii, salvatorii omenirii au strălucit prin absenţă; după cum, în 1956 n-au răspuns strigătelor cerând ajutor ale ungurilor – după cum muţi şi inactivi fuseseră în 1953, faţă cu răscoala germanilor de sub cizma aliaţilor lor, ruşii cărora le cedaseră fără tresărire jumătatea orientală a Europei (exact: cea care, după aproape şase decenii se declară -prin călăii, prin martirizatorii rămaşi tot în fruntea bucatelor), recunoscătoare americanilor că. O salvase de „fascism şi de comunism” şi pornind la război „preventiv” alături de ei, spre satisfacţia zăbălosului Rumsfeld şi a lunaticului Bush.

În inconştienţa mea, atunci – în august 1968 – nu mă gândeam la eventualul „ajutor american” (mi se tocise aşteptarea, cât tot pândisem la obloanele Zărcii din Gherla apariţia, pe Someş, a Flotei a Vi-a); nu-mi făceam iluzii că îi vom bate pe ruşii năvălitori – dar eram convins: dacă vom rezista 12, 24 ore, vom spăla o părticică din ruşinea capitulărilor începute la 26 iunie 1940.

Dar asta, la americani, este departe de puterea înţelegerii, când este vorba de alţii, fiindcă ei nu au fost agresaţi pe solul lor;

— Amănunte” de istorie: sudul Irakul este locuit de şiiţi. Or şiiţii au proaste amintiri despre englezi: cât timp au administrat ei zona, nu numai că i-au persecutat (în favoarea sunniţilor), dar i-au negat, au refuzat să-i înregistreze ca atare, deci i-au scos în afara legilor (asta până în 1932, când britanicii au plecat, lăsând, nu numai în India o bombă urmând a exploda peste decenii (actualul conflict indo-pakistanez îşi are originea tot în „frontiera” perfid trasată de Albionul în chestie);

Americanii au uitat ce s-a petrecut în 1991, în timpul Războiului Golfului: la îndemnul lor (al americanilor) comunităţile cumplit oprimate, chiar martirizate de regimul sălbatic al lui Saddam: kurzii în nord, şiiţii în sud s-ar răzvrătit, profitând şi de loviturile militare ale „aliaţilor” de-atunci; or Bush tatăl, nemaivoind suprimarea lui Saddam, ci menţinerea statuquo-ului (!), şi-a oprit trupele, apoi le-a retras: Saddam, având mâinile libere i-a masacrat pe rebeli – oricum, şiiţii despre care este vorba au înregistrat atunci înjur de 200.000 victime.

Iată de ce „populaţia” liberată, cu rare excepţii, nu numai că nu iese cu flori (mai ieşiseră, în 1991 – şi fusese trădată, abandonată – ca şi polonezii, ca şi cehii, în 1944-45, vorbesc doar de cei care luptaseră în tabăra Aliaţilor), ba unii dintre ei cedează. Local-patriotismului şi trag cu puşca în elicopterele americane.

Să mai aştepte puţin liberatorii, că au aşteptat destul irakienii: cu trista lor experienţă, vor întâi să se convingă, să se răs-convingă că Saddam e chiar mort şi îngropat pentru a schiţa un prim gest de recunoştinţă. Românii ar trebui să înţeleagă bine acest lucru, doar şi ei au aşteptat moartea Tiranului Scornicesc, ba au dorit-o, chiar au justificat execuţia sumară a lui – pentru, în fine, a-şi manifesta. Anticomunismul post-festumic.

Măcar pe ei, pe irakieni americanii îi vor fi chiar liberat, nu ca pe noi, cei vânduţi ruşilor – în ciuda a ce tot pretind securiştii eterni, aflaţi în fruntea bucatelor în ţările vândute, anume că americanii ne-ar fi liberat „şi de fascism şi de comunism”.

Ora 10: mi-au venit de la Chişinău 8 exemplare din Săptămâna Roşie. O broşurică, aşa cum am vrut-o. Bucurie mare, pentru o cărticică (atât de mititică).

Aliaţilor nu le merge prea bine. Au pierderi. Pe lângă asta populaţia din sud este flămândă şi nu mai are apă de 4 zile. „Ajutorul umanitar” nu funcţionează – pentru că aliaţii nu au cucerit un port, unde să descarce.

Azi dimineaţă americanii au cerut. ONU-lui şi Europei să asigure ajutorul umanitar. Kofi Annan a răspuns: Coaliţia trebuie să-1 asigure, iar Rusia a spus de-a dreptul: America a început războiul – ilegal – America să dea şi de mâncare.

Ai dracului, ruşii. Tot americani şi ei.

Se vorbeşte tot mai frecvent de luptele de stradă care vor avea loc, referinţă: Stalingrad şi Berlin. Şi Groznîi. Şi Beyrut.

Primele două mari bătălii urbane (trecute) nu au lăsat piatră pe piatră, s-au dus între două dictaturi, care de care mai feroce. Şi la Stalingrad şi la Berlin nemţii au pierdut – să însemne că ruşii le erau superiori (din punct de vedere moral)? Nu înseamnă nimic. La Groznîi însă.

La Stalingrad ruşii nu au cedat – dar cu ce preţ? Se vorbeşte de un milion de morţi ruşi (militari)? Dar civili?;

La Berlin nemţii au cedat – cu ce preţ!

La Bagdad se va repeta scenariul care spune doar atât: cel care se apără cu îndârjire – şi cu sacrificii mergând până la autosacrificare – nu este neapărat cel-bun (ca la Stalingrad ruşii, ca la Berlin nemţii – ca la Groznîi, cecenii).

Chestiunea trebuie pusă altfel (într-un mod care nu lasă nici o şansă unui răspuns):

Merită oare o liberare de un jug teribil, greu suportabil, ca cel din Irak, cu preţul vieţii multor civili, femei şi copii?

Americanii se grăbesc să răspundă afirmativ. Deocamdată, cât timp ei înşişi nu au înregistrat pierderi umane greu suportabile. După care vor face ce au făcut în Vietnam: îşi vor pune palma-n cur şi se vor căra la ei acasă, unde e pace, unde nimeni, niciodată nu i-a invadat. În fine: aproape niciodată.

Joi 27 martie 2003

Ieri americanii, supăraţi pe televiziune în general (care difuzase capturarea unui elicopter Apache), au bombardat televiziunea irakiană. Numai că după trei ore irakienii au început iar să transmită. Nu ştiu dacă există vreo legătură de la cauză la efect, dar „după aceea” două rachete au căzut într-un cartier popular, mic-comercial, făcând o mulţime de victime. Întâi, americanii au spus că nu erau ale lor – cum să fie ale lor, care duc un război-curat? Chirurgical?

— Şi extrem-de-preventiv, ca să nu fie uitat Rumsfeld; apoi că probabil a fost o explozie – cauzată de o butelie de aragaz.

— Ehei, aragazul, ce spinare solidă are el, să ducă toate prostiile tuturor proştilor lumii!; apoi că da, a cam-fost una, da, cam-americană, cum ar spune N. Manolescu, dar cam-pro-babil „rătăcită”, fiindcă iniţial ţintea un obiectiv (cam) militar.

Culmea neruşinării a atins-o în acesta dimineaţă (de transmisie) o „purtătoare de cuvânt a Pentagonului”, o tovarăşă cu nimic mai prejos decât o activistă de pe la noi. După ce un general, vădit încurcat-ruşinat a bălmăjit că va fi fost o rachetă rătăcită, fiindcă nici un obiectiv militar nu se află prin preajma pieţei cu pricina, a intervenit tovarăşa noastră, ea a pus lucrurile la punct astfel: „Fiecare rănit, fiecare mort în Irak este imputabil politicii lui Saddam!”

Ce noroc pe noi, altfel n-am fi cunoscut adevărul orbitor!

Nu, nu e bine ce se petrece în Irak. Saddamiştii se opun cu disperare, folosind toate mijloacele, inclusiv cele numite „scut uman”: gardiştii, în civil, se strecoară în populaţie, pe de o parte ca să nu fie observaţi „din afară”, pe de alta să-i terorizeze pe bieţii oameni, să nu-i lase să se revolte ori să se predea. În faţa acestei situaţii de război – murdar ca orice război – americanii vorbesc, cu indignare, de. „nerespectarea regulilor războiului”. Ia auzi! Care o fi Codul de Circulaţie – al războiului, după americani? Care or fi acele „reguli ale războiului” pe care, ei, americanii le respectă scrupulos – spre deosebire de irakieni? Care? În „răspunsul” tovarăşei pentagoneze nu mai lipsea decât „analiza” de sorginte israeliană – totdeauna interogativă: „Ce căutau civilii, pe stradă?” (în calea rachetelor noastre, trase la întâmplare), astfel replicau-explicau purtătorii de cuvânt ai armatei israeliene uciderea de copii şi de femei în Palestina.

Am mai pomenit ieri de soarta prizonierilor de război – dar numai americani, nu şi irakieni – care 1-a scos din fire pe Rumsfeld şi 1-a făcut să spargă oglinda televiziunii. Însă, dacă în America nu se mai difuzează astfel de imagini (repet: doar ale prizonierilor americani „umiliţi de irakieni'), sunt difuzate, în continuare, imagini cu prizonieri irakieni – tot cu mâinile legate, pe burtă, în noroi.

Aceşti americani: află mereu câte ceva din tainele lumii. Iar când acele „taine” aflate nu le convin (cum să le convină, când sunt în contradicţie cu extrem de puţinul învăţat la ei acasă, apoi la şcoala abia începută – toţi comentatorii au explicat: atât ostaşii americani, cât şi cei englezi, fiind. De meserie militari, recrutaţi de armată tocmai pentru că fuseseră incapabili să înveţe o altă meserie, au „un nivel de instrucţie” extrem de scăzut, nu sunt în stare să arate pe o hartă şcolară unde este Irakul cel pe care-1 liberează.) le neagă, în cele din urmă le acceptă existenţa, însă le pun pe seama. Celuilalt. Ca nişte copii pârâcioşi.

Surpriză! În Contemporanul nr 3 (Martie) 2003, la rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama dată de aventurile Uşii. În introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului 'Ostinato', Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – 'Uşa', pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.

„Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.) „

Chestiunea cu acest „document”- găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel:

Paris, 25 martie (!) 2003 Un fals pentru. Eternitate

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate?

— Răspundeam, repetând: „Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”„

De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.

Însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la.

La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:

Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. În introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului 'Ostinato', Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – 'Uşa', pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.

„Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.) „

Am trimis la Contemporanul următorul text:

Paris, 25 martie (!) 2003 Un fals pentru. Eternitate

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate”?

— Răspundeam, repetând: „Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-re-scrierea istoriei, după „imperativele momentului”„

De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.

Insă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la.

La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:

Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. În introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului 'Ostinato', Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – 'Uşa', pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.

„Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.) „

Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? Cu intenţie?: nu a copiat data – foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.

Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:

La începutul anului 1970 s-a (re) activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafiţa, Alexandru Ivasiuc.

Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut „o altă carte pentru editura mea.” (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu.

După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine ştie ce „temă”- începuse a zbiera:

Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort – şi pe care l-a. Înviat – o ştie de la Tita fChiper, soţia sal, el i-a furat-o şi a băgat-o în carte!

„Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafiţa, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgenţă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărţi pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă „ cu mortul pălmuit.

Cu toate acestea, Preda a hotărât să. Nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci. Să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifâce, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: „Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa.” în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să. Accept „vinovăţia” – şi consecinţele ei.

Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei şi să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;

Fără să fi fost anunţat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători;

Am rămas ca. „cel care s-a dat la Tovarăşa.” – citat din

Marin Preda:

Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui

N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al CC. Mi-a răspuns: „Dacă tovarăşii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăşi”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o”.

Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:

Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu „Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ;

Dactilograma nu a ieşit din editură, nu a fost trimisă la cen zură (şi încă de două ori!), nici la „tipar” cum avansează MRM, deci „Nota „ nu a existat, atunci; „discuţia ' s-a desfăşurat între patrupereţii editurii Cartea Românească şi i-a avut ca martori-actori pe scriitoriieditori înşiraţi mai sus, „Decodificarea” lui Ivasiuc apare în amintirile lui N. Breban: deşi îi spune Uşii.: Ostinato, el vorbeşte de Cartea Românească, unde, după cum îi povestise Ivasiuc, „Goma o pusese într-o carte pe

Madam Ceauşescu”. – „punere” care nu apare în Nota cu pricina.

În asta văd eu intenţia (şi reuşita, după cum se observă) de a trafica adevărul:

Bineînţeles, nu era adevărat ceea ce „s-a lansat”, despre. „darea mea la Tovarăşa”, vorba lui Preda.

Da, însă colegul de celulă de la Gherla şi prietenul meu Ivasiuc se trezindu-se acuzându-mă de lese-Tovarăşă, mă plasase într-o situaţie fără ieşire: eu, calomniatul – şi pedepsitul prin interdicţia de a publica (care avea să dureze. 20 ani) nu mă puteam apăra, altfel decât invitându-i pe „martori” să (re) citească manuscrisul. O făcusem. Martorii – cu toţii!

— Nu numai că îmi dăduseră dreptate, dar în şedinţa de redacţie rostiseră cu glas tare ceea ce constataseră.

Numai că, în România anului 1970 nu era nimic de făcut cu nevinovăţia, cu adevărul – Preda avea dreptate: „din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa.”

Astfel am fost îngropat ca scriitor. În aprilie 1970.

Atât că fusesem executat. „fără hârtii”.

După „Nota” găsită de MRM în „Arhivele Cenzurii”, deduc:

Securitatea Poporului a fost grijulie, nu doar cu prezentul, ci şi cu viitorul, drept care a fabricat un „document” din care să reiasă că respingerea cărţii Uşa noastră cea de toate zilele şi interzicerea autorului – din aprilie 1970 – nu s-a datorat, Doamne fereşte, calomniei lui Ivasiuc, informator emerit al ei, al Organei, pecumcă Goma ar fi pus-o pe Ceauşeasca într-o carte, ci pentru că. Textul „conţinea numeroase expresii şi situaţii triviale” – vezi justificările din „Nota”. Că puţin îi păsa de adevăr: nu numai că inventează o Notă de lectură care nu a existat, dar pretinzând că „revenise (m) peste un an cu altă variantă”.

Or „peste un an” (în 1971), autorul era (de un an!) interzis în România şi. Tradus în franceză, germană, italiană şi editat în Germania şi în Franţa!

Ce folos: Marin Radu Mocanu a găsit „în Arhivele Cenzurii” acea hârtie. O ia ca atare, o publică – deci o legitimează. Legitimează un fals – pentru eternitate. Oameni ca el fac istoria în România, deci Românul îl crede pe el – nu pe mine.

Paul Goma

Vineri 28 martie 2003

Războiul. Nu e bine ce se petrece. Oricine va fi „învingător”, amândouă taberele vor pierde, iar noi pe lângă ele. Nu contează că au început a fi criticaţi „strategii” de la Washington chiar de către generali americani aflaţi pe front, Rumsfeld rămâne un nesimţit increvabil. El şi întreaga lui echipă. Azi, faţă de criticele generalilor, purtătorul de cuvânt al lui Bush, numitul Ari Fleisher (înlocuitorul lui Frum) a calificat spusele militarilor drept „idioţii”. El, ştie, doar e civil!

Sâmbătă 29 martie 2003

Astă-noapte: bombardament ucigaş în Bagdad – şi iar îmi vine în minte Sarajevo: tot un cartier popular, tot o piaţă sau un suk. Se vorbeşte de foarte-foarte mulţi morţi, răniţi printre care femei şi copii {„Ce căutau copiii în piaţă, în calea rachetei?”, vorba purtătorului de cuvânt al Ţahalului).

N-am înţeles bine, dar am înţeles: tovarăşul Perle, unul din conceptorii Imperiului American şi stâlp al teoriei războiului în Irak a fost silit să demisioneze din echipa Pentagonului. Credeam, speram că din pricini politice (mai exact: strategice), ei bine, nu; din pricini economico-juridice. O să aflu până la urmă. Fără iluzii că are să fie curăţat Pentagonul de isterici criminali care „remodelează” Orientul Apropiat, ca să facă loc

Israelului, prin alungarea Palestinienilor de pe pământul lor. Fără iluzii, pentru că nici nu au început bine războiul, că americanii au şi trecut la împărţirea prăzii – fireşte, mai întâi şi mai întâi lor înşile, iar cronologic, prima firmă beneficiară a fost (şi rămâne) cea de lucrări publice – va avea de lucru: au grijă militarii să distrugă!

— Halliburton, pe care o condusese nu altul decât vicepreşedintele actual, Dick Cheney. Răsplata vine, normal dinspre clanul Bush: pentru alegerea lui firma a plătit sume, cum se spune: în consecinţă. Ce nesimţiţi! Un hoţ neamerican ar mai fi aşteptat, oricum, nu ar fi dat publicităţii, acum, „contractele de reconstruire a Irakului” – cu aceleaşi rezultate (de rapt), însă văcarul tot văcar (sunt obligat să-1 compara cu tâlharul rus.).

Ora 7: Americanii au decretat o pauză „de 4-6 zile”?

Însă nu au spus dacă în „pauză”, vor continua bombardamentele. Ar fi de mirare să le întrerupă.

Duminică 30 martie 2003

Americanii s-au grăbit să corecteze ştirea de ieri: nu va fi nici o pauză în bombardamente, atât că „trupa” nu mai înaintează, se odihneşte şi aşteaptă să i se aducă de mâncare, carburant, muniţii.