Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Sâmbătă 7 iunie 2003

Şi astă noapte am dormit acceptabil – dar. Nu destul. Duminică 8 iunie 2003

M-am apucat de o treabă de care nu sânt convins: vreau să scriu un text despre „antiamericanismul” meu, combinând textul „Şocul de la 11 septembrie” cu pasaje din jurnal – din timpul războiului din Irak. Probă că nu fac bine ce fac; probabil-sigur: iată-mă gata-obosit imediat ce am început operaţiunea. Dar vorba coşbucului: greu de pornit, dar de oprit.

Marţi 10 iunie 2003

Ieri mă apucasem de treabă, chiar comisesem câteva pagini.

Şi m-am oprit. Şi bine mi-a priit.

Ce făceam eu? Repetam ceea ce mai repetasem – dar ce anume şi mai ales cum? Sub formă de disculpare? Mieunând, implorând să fiu crezut când declar că nu sânt antiamerican? Fireşte, nu sânt – nici antiamerican, nici antievreu, nici antirus, nici antiturc, nici chiar antiroman – şi ce-i cu asta? Căzând în autocritică la sânge nu căzusem în chiar. Vina de a fi ceea ce contestam: anti-cutare.

— Cutare.

— Cutare?!

Drept care mi-am spus în sinea mea – fiindcă nu aveam „oportunitatea” cum se exprimă fâloamericanii care au uitat celălalt neologism: „ocazia”, precum şi neoşul nostru: „prilej” – să-mi spun în sinea ta -ziceam deci că m-am scuturat precum calul de muşte şi mi-am zis că eu 'tocritică nu-mi fac aşa. Că, dacă tot e să mi-o fac (nu să ţi-o fac, autocritica aceea), atunci mi-o – astfel:

Recunosc, stimaţi tovarăşi:

Afirmasem în nenumărate rânduri că americanii, pe noi, cei din Estul Europei, nu numai că nu ne-au ajutat în timpul războiului, ba chiar „e-au bombardat civilii – şi mi-au bombardat basarabenii şi bucovinenii (refugiaţi, adunaţi în vederea „dispersării), la 4 aprilie 1944, în Gara de Nord din Bucureşti (ucigând 5.000? 15.000?), iar după război ne-au lăsat pe mâna rusului pentru 44 ani.

Dar mă înşelam amarnic! Dragii de americani, în timpul războiului, nu ne bombardaseră cu bombe, oricum, nu cu din acelea incendiare, care îl prefac pe civil în torţă vie (până când încetează de a mai fi vie/u şi se preface în scrum) – aşa cum veninos, resentimentar, altfel antisemit din tată-n fiu (şi, prin urmare: perfect injust) afirmasem, în scris, începând din romanul Arta Refugii, scris din 1985 -adevărul fiind acela că ei ne aruncau din avioane bomboane pentru copii, rufărie intimă, de nylon (o-ho, „nailonul” american!) pentru doamnelele noastre românce şi ţigări-americane pentru bărbaţii patriei române – cât despre „colaterala” din 4 aprilie '44, adevărul adevărat acesta fiind: atunci ne-au bombardat nemţii, după care au dat vina pe americani!

— Aşa aveau să facă şi la Lepzig şi la Dresda! Unde au ucis cu mâna lor, fascisto-hitleristă 630.000 civili, în majoritate refugiaţi din Est, fugiţi din calea victorioasei voastre Armate Roşii – şi tot pe Aliaţi au aruncat vina!; mă mai înşelam când scriam negru pe alb, începând din 1972, în cartea Gherla, cum, prin 1958, de la Zarcă, prin găurile date în obloane, pândeam venirea Flotei a Vi-a urcată pe Dunăre, pe Tisa, pe

Someş – aşteptând să vină americanii şi ne libereze de ruşii ocupanţi şi de ruşiţii miorotici – când ei, săracii americani, porniseră încoace, să ne dezrobească, încă din prea-frumoasa lună mai 1945, imediat după ce semnaseră pacea cu aliaţii lor, ruşii, dar, vorba ceea din popor: drumu-i greu, zăpada-i grea, sărăcuţ de mumă-sa (azi şi mâine), nu ajunseseră decât după vreo 35 ani, în august 1979, prin însuşi preşedin tele lor Nixon (cel care se îmbrăţişase cu Ceauşescu, călăul-şef al nostru, nu cu noi, victimele); mă înşelasem când scrisesem, dar mai ales rostisem cu glas tare în direcţia prietenilor mei de atunci: Ivasiuc, Breban, Pintilie, Bernea, Matei Călinescu, Ion Vianu că ei, marii-intelectuali care consimt să frecventeze cocktailurile de la Ambasada americane organizate de

James Barnes jr. consimt – şi participă (prin faptul că repetă papagali ceşte ceea ce le sugeraseră gazdele, pentru a putea raporta la

Washington că îşi îndepliniseră misia de intoxicare „a poporului român – prin reprezentanţii lui de elită” – anume: „Ceauşescu este un bădăran, un ignar care-şi martirizează poporul – dar este antirus, deci, de-al nostru!”) – consimt şi participă la propaganda pro-ceauşistă, pro-comunistă făcută de prietenii noştri, americanii care lucrau mână-n mână cu neprietenii noştri, securiştii – abia după 1989 s-a dovedit că Marele American juca după cum îi cânta Micul Securist

Român, care o avea „la mână, cu fotografii, filme” pe doamnă-sa

(vorbesc, în continuare de ambasadorul Barnes), mare amatoare de carne-neagră-şi-veselă dacoromă – eu însă nu înaintasem cu bănuielile mele veninoase până la dedesubturile amănuntelor anatomice, rămăsesem la suprafaţa celor politice.; minţisem de-a dreptul când afirmasem că americanii fuseseră de acord cu „pierderea teritoriilor” (citeşte: Basarabia, Bucovina, Herţa), în urma diktatului sovietic din 26 iunie 1940, iar că după război, pentru ei nu a existat nicicând vreo „problemă a Basarabiei şi a

Bucovinei” – drept care nici nu menţionau, în roşu, pe hărţile lor, curente (ca la Ţările Baltice) că SUA nu recunosc anexarea lor de către

URSS – inexistenţă tradusă şi prin absenţa răsunătoare a unei emisiuni specifice la Radio Europa Liberă (dacă nu exista „problema”, ce să caute emisiunea?) – fiindcă: ba da: existau hărţi pe care nu era scrisă citeţ, în roşu, ne-recunoaşterea anexării teritoriilor româneşti de către

URSS – dar nu le ştiam eu; şi ba da, exista, la Europa Liberă, o emisiune „specifică”, dar nu o remarcasem eu, atât de bine camuflată era.;

Miercuri 11 iunie 2003

Continuu şi azi autocritica severă, ba chiar autodemascarea de tip Piteşti:

— Recunosc, spăşit că, scriind articolul „Şocul de la 11 septem brie”, nu numai că nu ţineam seama de adevărul adevărat: că de la acea dată-fâx/ă/devenisem cu toţii americani, dar îi insultam pe

Tismăneanu, Shafâr, Oişteanu, A. Cornea şi alţii asemenea, negându-le americanitatea din moşi-strămoşi; ce să mai spun de alde D. C. Giurescu, Mihăieş, S. Tănase, Antohi, Mungiu, Pippidi, Adameşteanu, G. Andreescu, Buzura, Firan, Geoană – recent (dar temeinic, aşa cum le fac pe toate, românii) trecuţi la evanghelismul transoceanic. În loc să-i împroşc (în mod mârşav, cum zice Liiceanu) cu noroiul calomniei mele resentimentare (iar aceasta este o trimitere în Marta Petreu), trebuia să le înalţ imnuri de slavă că avuseseră nemaipomenitul curaj de a se declara „cu-americanii” pe vremurile astea, tulburi, dominate de bolşevici – ba chiar de securişti: în Rusia KGB-istul Puţin; în Polonia securistul tânăr, leat cu Puţin: Kwasnievski şi cel mai bătrâior: Lezsek Miller; în Ungaria securistul lor, Medgyessi – se pare, după nume, şi el ardelean ca Asztalos-Măgureanu şi, ca să închei cercul: în România eternă: eternul Iliescu. Numai că chiar şi eu am circumstanţe atenuante: cum nu sânt mai deştept decât Deştepţii Patriei Române, dar sigur: sânt (muuult) mai normal constituit decât dânşii, ca să mă exprim pre limba lor, am făcut o firească legătură între anume obişnuinţe americane din trecut (ca modul de recrutare a personalului autohton la ambasadele lor din România; ca modul de recrutare a jurnaliştilor la Europa liberă: să zicem: Popper, Emil Georgescu, Ratesh, Iorgulescu, N. C. Munteanu, Hurezean – şi atâtea altele.), cu actualele obişnuinţe de recrutare a. aliaţilor: au acceptat, mai corect: au-preferat-mai-bine (l-am tradus pe Rumsfeld în rwmâneşte) să primească în NATO fostele ţări din blocul sovietic – cu aparatul de securitate şi de partid intact, iar în Irakul recent ocupat (pardon!: liberat.) să facă apel – pentru menţinerea ordinii americane – la foştii miliţieni saddamişti, conduşi de fostul lor şef, un general.

Iată cum în clipa de faţă sânt tentat să fac apropiere abuzive, salturi peste contradicţii şi să afirm că. Toţi cei care se declaraseră (şi ei) „americani”, chiar dacă nu ajunseseră chiar-chiar, erau – de multă vreme – un-fel-de, cum ar veni: auxiliari ai lor: cum fuseseră nemţii nazişti trecuţi iute-iute în slujba ocupantului american şi slujindu-1 cu credinţă (în fâne: cu frică); cum fuseseră algerienii -”supletivii, harki-ii” – în slujba francezilor; cum fuseseră – tot auxiliari, dar cât de zeloşi!

— Ai americanilor, ca vietnamezii din Sud – aşa cum sunt, în momentul de faţă bestiile de miliţieni de sub Saddam deveniţi (nici măcar prin întoarcerea tunicii) bravi „poliţişti” irakieni prin voinţa Dumnezeului American.

Cui nu-i place „apropierea” făcută de mine – să fie sănătos – şi.

„american”

Se va fî înţeles că autocritica este numaidecât urmată de întoarcerea pe cealaltă parte a afirmaţiei: dacă zisesem până adineauri că-i albă, acum spun că-i albă, dacă ieri afirmasem că americanii sunt văcari, azi repar şi spun: „din contra: sunt vaci.” – şi aşa mai demult, vorba profesorului de zoologie al lui Dimov.

Nu pot încheia (deocamdată, se înţelege), fără a aduce vorba de „problema Orientului Apropiat”. Am zis ce-am tot zis de americani -şi de atentatul de la 11 septembrie, de acolo pornisem – că, în loc să meargă cu investigaţiile, cu măsurile, cu retorsiunile la locul-cu-pricina: Palestina – uite că şi rimează!

— Să nu le mai caute-n coarne israelienilor şi să-i poftească să se poarte, dacă nu ca reprezentanţi ai poporului ales, atunci ca reprezentanţi ai unui popor care vrândnevrând, va trebui să trăiască pe acelaşi pământ cu băştinaşii palestinieni – ei îl lăsaseră pe Sharon să-i masacreze pe „terorişti” – terori-zându-i – iar ei umblaseră după. Ben Laden, în Afganistan, în Irak.

— Drept care zic, azi: Foarte bine au făcut americanii că făcuseră ce şi cum făcuseră! Ce aş fî vrut eu de la ei – la o adică? Să aibă bun-simţ? Şi ce să facă americanii singuri-singurei, de capul lor, cu bunul-simţ: să se şteargă la cur? Dar ei au maşini ultraperfecţionate de şters la cur, instalate, nu doar sub scaunul fiecărui aviator, fiecărui tanchist, dar şi în partea posterioară a combinezonului de luptă al fiecărui ostaş american: cum se caca pe el – de surpriză, de frică (singura chestie care-i umanizează pe roboţi), cum se pune în funcţiunea ştergătoarea de. Parbriz de dindărăt – ba nu uită să deie şi cu parfum veritabil sintetic, din cel folosit în latrinele publice. Că aşa sunt ei, americanii: igienici – nu ca franţujii, care, în plus, nu i-au aprobat din inimă când inventau „arme de ucidere în masă” – şi ne arătau, prin mâna lui Powell, fiola cu antrax (alb)? Şi mai în plus: mănâncă brânză împuţită – ce oroare, ce eroare de logică!

Deci, americanii au făcut bine că nu s-au ocupat de chestiunea Palestinei, ca motiv de căpătâi al terorismului islamic! Foarte bine că nu au condiţionat miliardele de dolari dăruite Israelului de un comportament de civilizat, hai să-i zicem: european (mai ales că îi bântuie şi pe ei gândul intrării-în-Europa – de mână cu Turcia, desigur)! Dar unde ne trezim? În „Vechea Europă”! Nu, nu, de cinci ori nu! Israelienii au dovedit – prin tovarăşul Miller, polonez de viţă veche că ei nu se trag de la Paris, nici de pe la Frankfurt, ci dinspre Wilna şi de pe la Warzsawa. Acolo-i inima „Noii Europe”! Cum a decretat nu mai puţin tovarăşul Rumsfeld.

Eu cam atât am avut de spus – dragi tovarăşi.

Vineri 13 iunie 2003

Nu am mai notat pentru că: ceea ce se întâmplă în Palestina nu-i bine – iar Bush s-a dat cu

Sharon (prin bivolul Powell); pentru că am mai făcut niscai „ediţii”: a IlI-a, a IV-a, Dumnezeu să mai ştie.

Sâmbătă 14 iunie 2003

Jur! Azi am făcut ultima variantă – a ediţiei a Ii-a. Dacă e curată (fără greşeli de dactilografiere, nu de altă natură), mâine imprim un exemplar, iar luni (sau marţi?) îl trimit lui Colesnic.

Luni 16 iunie 2003

Azi am trimis şi hârtia şi LD lui Colesnic – i-am explicat în scrisoare că asta e cea bună! Şi Stăneştilor le-am trimis o copie.

Caniculă, dar nu din această pricină m-au apucat iar ameţelile. Mă duc să mă întind oleacă. Încep s-o înţeleg din ce în ce mai bine pe Addie Bundren, eroina lui Faulkner din Pe când trăgeam să mor (acesta ar fî titlul, dar nu merge.). Cred că am mai scris asta.

Miercuri 18 iunie 2003 în sfârşit, mi-a telefonat (de la Cluj) Bocholier! Îl credeam pierdut. Vine la Paris la începutul lui iulie.

Aseară apucasem să mă culc şi chiar să trag un prim somn. M-am deşteptat din pricina zgomotului de pe stradă şi. Pentru că tot eram treaz, m-am apucat de năzbâtii: am extras un alt capitol din Basarabia (cel cu istoria Moldovei.) şi l-am introdus drept capitol al 2-lea al variantei pentru traducători. Dacă Bocholier acceptă treaba, are să fie bine. Această variantă are să facă, în franţuzeşte, cam 200 pagini.

Tot ieri – dar înainte de telefonul lui Bocholier – le-am trimis Stăneştilor un exemplar din S. R., rugându-i să facă ei microfâşe de personaje. Nu ştiu dacă am fost destul de limpede în explicaţii.

Vineri 20 iunie 2003

Vorba celuia: nu mai termin odată de terminat S. R.! Ieri am încheiat ediţia a Ii-a, azi pornesc ediţia a IlI-a.

În Vatra ultimul număr – despre premii literare – G. Adameşteanu scrie că în 1992 „eu [adică ea] şi cu Mircea Martin ne-am luptat împreună pentru Paul Goma şi Ion Negoiţescu. Paul Goma a luat premiul, Negoiţescu nu”.

Pentru întâia oară aud această variantă. Adevărat, nu mă aflam acolo-la-faţa-locului, pe baricadele scriitoricimii române, deci nu ştiam că mă aflasem „în concurs” alături – cu atât mai puţin „împotriva lui Negoiţescu” – iar după eveniment nici G. Adameşteanu nici M. Martin nu mi-au spus nimic.

G. Adameşteanu încercă să bage un cui acolo unde nu are ce căuta: Nego şi Goma boxau la categorii diferite, nu la aceeaşi: Negoiţescu „concura” cu Istoria literaturii române de la Minerva, eu cu un roman Ostinato – carte publicată de Mircea Martin la Univers. Cine concura: cărţile sau autorii? Au poate nu ştiam eu cum stăteau treburile, dealtfel prietena mea Gabriela îmi replica la fiecare luare-la-cuvânt: „Ce ştii tu, bă, de la Paris.”

Admit: nu ştiam nimic – de la Paris. Numai că nici Negoiţescu nu ştia – de la el, de la Miinchen. Sau poate că ştiutul nu era pentru. Căţei ca alde noi, ci pentru. Mă opresc.

Adevărul va fi fost mai simplu – atunci, în 1992. Numai că Adameşteanu tot în aburi înoată şi cum nici ţinere-de-minte n-a avut vreodată.

— De asta era bun romancier, de asta e prost publicist; şi catastrofal memorialist.

Sâmbătă 21 iunie 2003

Solstiţiul iunie. S-a anunţat mari călduri – la noi: suportabile.

Francezii se plâng – iar – de secetă. Popor de agricultori, care judecă timpul prin catastrofe: inundaţii, secete, incendii (de păduri, de păşuni). Şi, în fiecare an precizează: „O asemenea secetă (inundaţie) n-a mai fost de.” – dar nu spun pe loc o cifră: cincisprezece, treizeci de ani – pentru ca în cele din urmă să afli că „o asemenea” fusese acum doi-trei ani. Să fie ei alarmişti? Uşor de băgat în spărieţi? Da de unde! Doar. Ţărani. Pentru agricultor – oricât de dotat tehnic-chimic, oricât de garantat de Comisia Europeană – tot meteorolgia, bat-o focul, face şi desface viaţa: când nu e prea-prea, atunci e foarte-foarte; când nu e destul, e prea-puţin. Aşa e în viaţă, când depinzi de „forţe”.

— Căci ele, forţele, e-he, nu te pui cu ele, băiete.

Mi-s apropiaţi, chiar dragi agricultorii, fie ei şi ţărani d-ai noştri, dân popor. Fiindcă „schimbările' îi ating şi pe ei, cum altfel, dar pe dinlăuntru rămân aceiaşi anxioşi, supuşi „forţelor” – adică voinţei lui Dumnezeu. Dacă El dă ploaie – e bine; dacă dă El prea-multă – nu e (prea) bine. E odihnitor să ştii că pe deasupra „forţelor” există El; un şef: primar, miliţian, prefect, secretar-general, rege. Probabil şi la asta se gândea Blaga când spunea că veşnicia s-a născut la sat. E o veşnicie ne-liniştită, una populată de spaime (grijile constituie fondul): că dacă plouă – că dacă nu plouă?; că dacă dau omizile, lăcustele, grindina?

„Relaţiile cu natura” ale francezului: proaste; negândite, negospodăreşti: în legătură cu apa (de care Franţa nu duce lipsă – în principiu), agricultorul francez, chiar individual – vreau să spun: care exploatează singur, cu familia, o suprafaţă, mai ales de cereale – are un comportament de. American (dinainte de al II-lea război mondial: storcea de vlagă un teren – apoi îl lăsa pe acela şi desţelenea altul -numai că acum nu mai există suprafeţe virgine): de parcă ar muri la anul, deci până atunci trebuie să scoată tot ce e de scos din acesta.

Duminică 22 iunie 2003

Am vaga presupunere: am aşteptat această dată: 22 iunie (dată sfântă pentru, mai ales basarabeni şi bucovineni), pentru a avea îndrăzneala să notez ceea ce am tot evitat:

Tratatul cu Rusia, deci spulberarea ultimelor speranţe.

Nici nu vreau să cunosc „amănunte” ale textului, nici ale condiţiilor în care a fost semnat.

Sentiment de nesfârşit abandon. Şi nu mă consolează deloc faptul că îmi cunoşteam compatrioţii: lichele, fără strop de simţ moral, fără coloană vertebrală, putori, laşi, grăbiţi să treacă la altceva -”la treburi mult mai serioase”. Aşa au făcut în iunie 1940 Argetoianu, Ralea, Ţenescu, C. C. Giurescu, Tătărescu; aşa au făcut după 50 şi 60 ani Iliescu, Roman, Constantinescu, Ciorbea, Geoană, Zoe Petre, Pleşu.

Să nu fâe uitaţi în veac! Să li se treacă numele în piatra-neagră a trădătorilor neamului românesc, alături de Groza.

Luni 23 iunie 2003

Mi-a venit prin poştă nr. 25 al revistei Drepturile omului, trimisă de Mircea Sănescu – el publică articolul integral, cel din Timpul. Încă nu primise scrisoarea mea.

Mi-a telefonat de la Bucureşti Sergiu Grosu. A ajuns cu bine, cu „plicul” – aşa zice el. Mi-a citit un fax de la Colesnic: are să tipărească ed. Ii-a „dincoace” – în 1.000 exemplare.

Tot Sergiu Grosu: că a apărut în Aldine un text de prezentare a Săptămânii.

— Să fî înţeles greşit, că autor este Mircea Stănescu?

I6l

Oricum, ziarul anunţă că în numărul viitor va publica cap. 8.

Consolant. Chiar că nu mă aşteptam – deşi Mihai Creangă mi-a mai făcut surprize plăcute.

Marţi 24 iunie 2003

Bush-preşedintele-minune: „Europa este de vină că africanii mor de foame: fiindcă nu permite cultivarea plantelor genetic modificate!”

Şi nu s-a găsit un singur jurnalist să-i atragă atenţia lui Gâgă:

Europa acordă Africii ajutoare de 7 (şapte) ori mai importante decât bogata şi lăudăroasa Americă; în America se cultivă soia, porumb gentic modifâcate (e), însă numai pentru hrana animalelor; deasemeni, bumbac – până la noi informaţii, bumbacul nu este aliment – ca lipsa lui să. Provoace foamea.

A doua chestie a lui Bush: la Guantanamo – o ruşine a ruşinilor -(iată unul din motivele pentru care s-au blindat cu „legi” care-i scutesc de a fi judecaţi de tribunale internaţionale pentru crime de război) -americanii au de gând să construiască o „sală” pentru. Procesele talibanilor, precum şi un „local” pentru execuţii!

Unde sunt neruşinaţii americanofili de teapa unor A. Cornea, M. Shafir, Stelian Tănase, Antohi, Pippidi să explice „necesitatea” unor astfel de „reguli-şi-practici”?

Miercuri 25 iunie 2003

Mi-a trimis dr. Olteanu copia unui mesaj despre cartea topită de care-mi vorbise la telefon. Am înţeles că Ion Coja a publicat un articol în Ziua din 4 iunie privitor la asta; am mai înţeles – cu greu, textul semnat: Teşu Solomovici – este redactat ca dracu' – citez din el: „în 1994 un grup de istorici militari: Alesandru Duţu, Nicolae Ciobanu, Alexandru Osca, Aurelian Miriţă, Petre Otu şi [civilii] Constantin Botoran, Ion Alexandrescu, Ion Calafeteanu, Măria Covaci, Irina Guţu şi Gheorghe Pintilie a stabilit un contract de colaborare cu Fundaţia Culturală Română în vederea editării unui volum de cercetări istorice: Situaţia evreilor din România în anii celui de al doilea război Mondial – sub egida Inst. De istorie şi Teorie Militară, Arhivelor Statului, Bucureşti, Arhivei Ministerului Apărării Naţionale şi a Centrului de Studii Transilvane”.

Ar fi avut 3 volume şi s-ar fi ocupat de perioada 1939-194 (?

— Aceeaşi blestemată neglijenţă la fotocopiere, care a suprimat, aici, data, în alte părţi cuvinte întregi, absolut necesare corectei înţelegeri).

I. Coja a afirmat că lucrarea a fost topită (deci, fusese tipărită!) „în urma presiunii exercitate de Conducerea Federaţiei Evreilor din România asupra academicianului şi scriitorului Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române. Este o poveste imposibilă, a declarat Dorin Dorian (.) sunt în conducerea Federaţiei, nu e posibil să fi existat vreun (? Cuvânt lipsă) împotriva publicării sau difuzării cărţii istoricilor de la Centru de Studii Transilvane fără să fiu înştiinţat (.) m-am interesat şi la alţi membri ai conducerii evreieşti, nu a existat un asemenea demers. Ion Coja care s-a decis să republice cartea „topit㔄 (ghilimelele aparţin lui Teşu Solomovici care semnează mesajul. În sensul că acea carte n-a fost deloc topită!

— Restul prozei sale nu prezintă interes.

Faţă cu această „informaţie” sunt obligat să fac pe detectivul, să lucrez cu deducţii:

Este cu totul verosimil ca F. C. E. să fi făcut demersuri pentru interzicerea unei astfel de cărţi: făcuse cu Operele lui Eminescu, repurtase un succes epocal, de ce s-ar fi sfiit să ceară interzicerea

(în fâne, topirea) unei culegeri de documente?

— Este în natura evreilor să protesteze, să nege – ba chiar să ceară pedepsirea „vinovaţilor”; şi sunt îndreptăţiţi să o facă, din moment ce îşi apără „nevoile şi neamul”, vorba poetului naţional-antisemit.;

Cum anume vor fî procedat? Probabil pe mai multe căi, dar prin foc-concentrat: aluzii, mirări, indignări, ameninţări, intimări. Nu cred că în acest caz (încă o dată: fiind vorba de documente publicate, evreii nu vor fî riscat să facă proteste scrise). Prieteneşte, semi-ofâcial; de la persoane din România, din Israel, din Occident – la urechea nepo ţelului lui Gogu Rădulescu, soţ al soţiei sale, Dorina.

Convingerea mea, rezemată pe o bună cunoaştere a „academicianului şi a scriitorului Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei” – cum ni-1 prezintă, lung, Teşu Solomovici – este aceasta:

Nu va fî fost nevoie de somaţii, de ameninţări cu distrugerea cărţii, oricare dintre evrei ar fi putut formula faţă de academicianul cu acelaşi titlu mirarea-îndurerată, îngemănată cu mărturisirea jenată (o copiez după cea a preşedintelui Knesset-ului faţă de prim-ministrul lui Constantinescu: „Chiar mâine depun la Senatul american – spuneţi şi Dvs.: ce voi răspunde când voi fî întrebat cum mai stăm cu antisemitismul în România – ca să ştie dacă o primesc în NATO.?”) – pentru ca Buzura, maramureşean curajos-foc, cel care se caca pe el numai la gândul (piei, drace!) că el cu mâna lui ar fî putut aşterne pe hârtie un cuvânt – ba chiar o propoziţiune întreagă!

— Care nu ar fi fost „pe linie” – să se execute fulgerător. Cum să rişte el să-şi puie în cap comunitatea evreiască – atotputernică mai ales în America? Adio călătorii, burse, subvenţii, cadouri! Adio chiar „Fundaţia” cu pricina -ce, te pui cu ei? Se va fî întrebat în liniştea de mormânt al closetului toaletic cacademicianul Guşti.

Mai răzbate o informaţie (despre informaţie): documentele ar fi fost publicate „fără un minimal aparat critic”. Ceea ce duce la: a) asemenea documente – fără aparat critic? Înseamnă că şi militarii – fie ei istorici – sunt români, nici nu se vor fî gândit că este de trebuinţă să indici de unde ai luat informaţia; b) „aparatul critic” nu va fi înseamnând, în ochii evreilor, cum am fî înclinaţi să credem: indicarea amănunţită a surselor, ci. Respectarea regulei realist-socialiste (unde eşti tu Sami Damian, apostol al portretizării, al „prezentării” unui eveniment. Cu umbrele, de acord, dar nu fără lumini”): „Adevăr integral – de acord, însă nu chiar cu totul integral!”. Cum aşa? Aşa, bine, fiindcă iată ce scrie Teşu: „Transnistria rămâne marea problemă a istoriei contemporane şi democraţiei româneşti. Dacă, într-adevăr, cartea a fost topită, moţivele cred că trebuie căutate în lipsa totală a aparatului critic. Documentele există dar [lipsesc cuvinte de la fotocopiere] la aţâţarea populaţiei româneşti, a armatei române împotriva evreilor basarabeni au acţionat şi specialişti ai serviciilor secrete româneşti şi germane. Chiar şi mareşalul Antonescu a căzut, în multe cazuri victimă acestor operaţiuni de intoxicare şi manipulare. A publica toate documentele, unele insuportabil de antievreieşti, fără a le însoţi de un minim aparat critic poate implica penalul (subl. Mea; P. G.). Vasăzică aşa: „dacă, într-adevăr cartea a fost topită” – această îndoială exprimă confirmarea: da, cartea a fost topită; „motivele, cred că trebuie căutate în lipsa totală a aparatului critic” – de unde cunoaşte (sau bănuieşte) Teşu Solomovici motivele topirii, dacă nu cunoaşte cartea? De unde ştie că nu avea aparat critic?