Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Dumnezeu cu ea (vorbesc, în continuare, de Sanda Golopenţia). Desigur, nu am suflat un cuvânt despre asta în 1978, în America, la Ithaca, faţă de fratele său, Dan Golopenţia – am petrecut două zile împreună cu el, cu Mihai Spăriosu şi cu alţi cornellioţi – vezi Alte jurnale, Dacia, 1998, p. 30.

Ceea ce nu m-a împiedecat să profit de rodul muncii sale: în urmă cu vreo 15 ani, scosese într-o broşură o parte din truda mamei sale, Ştefania Cristescu: folclor adunat la Cornova, un sat aflat „pişti deal” de satul meu natal, Mana, Orhei: am copiat de mână (la Monica Lovinescu? La Marie-France Ionesco?) câteva bocete, descântece, şi le-am introdus în Din Calidor – ediţia de la Chişinău, 1993.

Miercuri 16 aprilie 2003

Şi azi va fi o zi caldă, plină de lumină.

I-am scris Sandei Cordoş, transmiţându-i însemnarea de ieri despre Sanda Golopenţia şi C. Eretescu.

A avut loc ceremonia primirii în CE. A 10 state – din care 8 din fostul Bloc Sovietic. Din păcate (ce păcat!), România mai are de aşteptat, mai are.

Ce să mai spun – am spus tot răul (şi nu destul) despre cei care s-au proţăpit-cocoţat în fruntea României: Iliescu I (cu Roman al lui), Constantinescu, Iliescu II (cel ales de Doina Cornea, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu şi alte fuste directoare de inconştiinţe). Acum se vor fi plângând că n-au fost primiţi, dar niciunul nu recunoaşte partea lui de vină. Or cea mai grea este ne-curăţarea aparatului de. Organă. Ştia el ce ştia, Buzura, romancierul maramureşean, când guiţa pe hârtie, cerând în prima săptămână a lui 1900: „Fără violenţă!”. Dacă ar fi avut loc – măcar atâtica – violenţa aceea, nu am fi rămas tot în comunism rusesc, n-am fi dat înapoi, în şanţul dâmboviţesc, securesc.

În perpetuarea Securităţii certă este intervenţia nefastă a americanilor: ei au fost primii occidentali care nu au pus vreo condiţie de curăţenie morală a „vechii” poliţii (cine nu crede să privească la Irak)-îi vor fi asigurat pe români că pentru a intra în NATO nu e necesar să-1 trimită la plimbare nici măcar pe Caraman, cel care distrusese NATO-ul anilor '70, ce să mai spun de Măgureanu, pentru care – la cererea Seniorului vostru, Coposu anticomunistul Minai Botez urma să pună o vorbă bună la americani. Iar românii vor fi gândit că. Ce mi-i NATO, ce mi-i Europa! După ce-au intrat în NATO, îşi vor fi zis că au să intre şi în Europa.

— Declarându-se de acord cu un război împotriva Irakului. Păi dacă Naşu' Gion le ceruse un mic servici'.

În ghinionul dracului s-au amestecat analfabetismul românilor -care îşi zic francofili, dar trag spre anglosaxonie: au uitat puţinul ştiut despre Franţa şi despre „bătrâna Europă”, vorba brucanului de serviciu, Rumsfeld şi n-au învăţat nimic din istoria, din psihologia americanilor, doar din exemplul rău, din şmecheria găinărească a polonezilor – care tocmai îi trăseseră în piept pe europeni, le luaseră banii, după care dăduseră fuga la Americani să-şi cumpere bomboane, pardon: avioane – şi s-au gândit că şi lor le merge. Numai că s-au „întâlnit” cu ţâfna lui Chirac (cu care, de astă dată, sânt de acord, chiar dacă i-a ofensat, mă rog frumos, pe kaghebiştii noştri cei estnici.).

Joi 17 aprilie 2003

Ce bine că s-a oprit războiul în Irak.

Ce bine că s-a „lărgit” Europa; ce rău că s-a – fără România.

Aseară a telefonat Flori Stănescu; le-a parvenit cartea (Săptămâna Roşie)! Record absolut: am trimis-o luni 14, a ajuns la Niculiţă miercuri 16! Înseamnă că şi celelalte cărţi trimise la Bucureşti au sosit – provincia mai are încă o zi-două-trei de vacanţă.

Aseară pe Arte: „CIA: războaie secrete” de William Karel.

Ei bine: tot ce spusesem eu, rău (şi foarte rău) despre politica americanilor, cu precădere despre Bush tatăl şi fiul.

— Floare la ureche faţă de ceea ce au declarat la începutul acestui an, 2003, până în pragul războiului, şefi şi subşefi ai CIA, ai FBI, foşti secretari de Stat (Haig), foşti consilieri ai celor trei preşedinţi (inclusiv Clinton), agenţi, diplomaţi, jurnalişti – şi un reprezentat al unui serviciu secret neamerican: DST.

Săgeţile. Ce spun eu: lănci, ciomege, toroipane – administrate ciobăneşte (mai potrivit: văcăreşte) de aceşti oameni de meserie ar fi pus la pământ, lichidat pe oricine (ca pe Nixon, în afacerea Watergate), ar fi distrus „cariera” prezentă, viitoare a oricărui preşedinte. Cu excepţia ultimilor trei: motivul:

Petrolul. Informaţia mea era (foarte) lacunară: ştiam doar că membrii familiei Bush sunt petrolioşi – ca şi Cheney, ca şi Condolezza, ca şi Powell (toţi trei „lucraseră” în benzinăria paternă). Dar habar n-aveam că Bill era legat, nu doar prin saxofon, de Monica Sky ci şi de petrol. Adevărat, nu prin acelaşi instrument muzical, ci prin mână: cu ea iei ce ţi se dă – într-o valiză! Ca în filmele de serie C! Deci Marele Gagicar Clinton a fost un gigolo, plătit, stipendiat de cas (t) a domnitoare saudită (dimpreună cu legitimă-sa, scorpioana de Hillary).

Înţelegerea mea a suferit o modificare severă în arătarea cu degetul doar a incapacităţii echipelor prezidenţiale succesive de a trata chestiunea terorismului. Ei bine, această neputinciozitate a serviciilor secrete americane avea o supracauză: petrolul saudian, petrodolarii. Legaţi de sutele de miliarde de dolari pompaţi (!) de saudieni candidaţilor la alegerile prezidenţiale (saxofonistul nostru preferat a fost plătit cash de un intermediar cunoscut, un escroc libanez, în chiar locuinţa sa, în prezenţa – hilarioasă – a Hillary-ei, pe când Bill se manifesta „doar” prin crize de. Hilari.

— Tate, ca cea de mai târziu, antologica, provocată de celebrul comic Elţân), apoi preşedinţii în exerciţiu au fost întreţinuţi de Marea Curvă: Arabia Saudită. Astfel conducătorii Americii – şi ai lumii!

— Au sabotat-stopat toate investigaţiile ambelor servicii asupra terorismului, fiindcă toate drumurile duceau la. Riad. În ciuda faptului că pretindeau: „terorismul nu ne-a atacat pe sol naţional”, pe timpul lui Clinton a avut loc atentatul din subsolul imobilului. Trade Center, soldat cu morţi şi răniţi, însă Bill a găsit că acesta „e nesemnificativ”.

De ce? Tot petrolul saudian. Când, în sfârşit s-a hotărât să-1 lichideze pe Ben Laden – până atunci prieten la toartă cu familia Bush, ba chiar salvator al juniorului prin cumpărarea unei societăţi falimentare – era prea târziu: bărbosul, avertizat, se cărase din Somalia în Afganistan.

Halucinante acuzaţiile la adresa ultimilor trei preşedinţi: din cauza intereselor lor în petrolul saudian, toţi trei, nu numai că au ignorat informaţiile propriilor servicii (CIA, FBI), dar au.

Stricat înseşi serviciile, până la a le face nefolosibile: le-au obligat să „colaboreze” între ele – imposibilitate de fond, ducând la întreucidere – nu doar cele americane se concurează, se ceartă, îşi fac reciproc o mie de porcării. Începând cu Bush senior (fost şef al CIA!) au fost neutra lizate, cvasilichidate. Şeful CIA sub Clinton povestea, resemnat (şi copleşit de acuzaţiile celorlalţi) că sub mandatul lui Bill el a fost primit doar de două ori la Casa Albă.; în noua lor „configuraţie” nu se putea face nimic: un agent important al CIA, Bauer a fost ignorat sistematic cu tot cu informaţiile despre terorismul ameninţător – şi pentru că. Ancheta asupra preşe dintelui însuşi, Clinton, adunând probe că este plătit de. Plătitorii terorismului: casa regală saudiană. A ajuns în faţa comisiei senatului – dar procurorul, de fiecare dată când voia să vorbească despre Clinton, îi tăia cuvântul; la o întrerupere, 1-a ameninţat: dacă la reluare încearcă să-1 „ponegrească” pe inefabilul Bill, îl bagă în închisoare! Bauer a fost silit să demisioneze şi să ancheteze pe cont propriu. Zadarnic: infor maţiile sale de primă mână (infiltrase mediul terorist din Liban), nu au fost luate în seamă;

CIA primise de la francezi informaţii precise privitoare la

Zacharias Massaoui (?), marocanul-francez care domicilia în USA.

Informaţii, nu doar ignorate, dar respinse de anturajul lui Bush jr. prin: „Ce ştiu francezii!”

Despre „personalitatea” odraslei care ne-a procopsit cu un război: aproape toţi participanţii la dezbatere l-au zugrăvit ca pe un handicapat mental, student mediocru, incapabil, ins care îşi schimbă de la o zi la alta discursul – deci opiniile – manevrabil, dus de nas de „mafia” de la Washington (Rumsfeld, Wolfowitz, Perle, Kagan.), care i-a băgat în cap că el este viitorul împărat al Lumii. Păcat că nimeni nu a amintit de angajamentul evanghelic; nici de cel pro-sionist, pe după cap cu animalul de Sharon.

Oricum, acuzaţiile mele sunt modeste şi sentimentale izbucniri faţă de canonada CIA. S-ar zice că sânt gelos.

Vineri 18 aprilie 2003

Vinerea Mare la catolici.

Deşi la radio, la TV se anunţă; deşi termometrul de pe balcon arată înjur de 22°, şi alaltăieri şi ieri nu a fost chiar atât de cald. Să fie nuchiaratâtdecaldul bătrâneţei? Al refrigereţei?

Sâmbătă 19 aprilie 2003

Nesfârşită oboseală. Aş zice că e semn de sfârşit, dacă n-aş fi supersitiţios şi nu m-aş teme de cuvinte – care cheamă realitatea.

Mi-a venit iar Liber, revistă a Fundaţiei Horia Rusu. Trec peste numele fondatorului, el fiind, alături de Coposu, cel care m-a atacat primul – înaintea lui C. T. Popescu, Verona (tovarăşa Lucia) şi Ţinu, în Adevărul-Scânteii – în 1995, din pricina. Candidaturii. Deci Fundaţia cu pricina a organizat o dezbatere „România şi testul irakian”, în 24 martie 2003.

Încep cu vicepreşedintele Fundaţiei şi conducătorul dezbaterilor, fostul meu prieten devenit trădătorul meu personal (din 1988!) Dinu Zamfir eseu – şi arăt către perlele sale: „Ca popor care a avut de îndurat patru dictaturi succesive”.

— Care vor fi fost „cele patru”: trei-le lui Pătrăşcanu, plus comunista?; „. ne este greu să-i înţelegem pe cei care, în numele drepturilor omului, se manifestă pentru un soi de pacifism al cărui rezultat ar fi menţinerea unui regim care încalcă cele mai elementare drepturi ale omului.” – confuzie frecventă la zamfâreştii de toate sexele, cărora le este greu să înţeleagă chiar şi „mecanismul” măturării străzilor; „. Între statele democratice occidentale s-a rupt un anumit consens în prezervarea valorilor democratice, fapt care (.) încurajează dictatura.” – idem.

Dan Pavel: celebrul analist care analistizează tot felul de chestii care de care mai neinteresantă comite o altă confuzie răuvoitoare, aceea de a asocia Franţa şi Germania cu Puţin – fără a pomeni: Bush se pupase cu Kaghebutin şi cu macacul chinez – nu Schroder, nu Chirac.

Dorel Şandor: „Saddam este ultimul şi cel mai important lider autoritar al unei societăţi profund antidemocratice.” – vorbe în vânt, iresponsabile – cum aşa: „ultimul”? Dar cine fusese. Penultimul? Cumva Castro? Au coreeanul de Nord, fiul Iu' ta-su, ăla de bronzu'?

Dinu Patriciu: pe acelaşi calapod, se trezeşte şi el afârmând fără a clipi – cine să-1 contrazică?: „Am fost [noi, românii] cei care am aprovizionat una din părţile beligerante ale celui de al doilea război mondial [cu petrol] „ – adică pe nemţi, că, oportun, pe ruşi i-a uitat, începând de la 23 august. Şi încă vreo câteva decenii, prin

Sovrompetrol. Individul este reprezentativ pentru istoria din capul românilor.

Emil Hurezeanu: fidel nepot al Măgurenităţii, fâloamerican unsuros, îi atacă şi el pe „pacifişti”, altfel opac, neinteresant, un autentic consilier – ai zice: Sorin Alexandrescu.

Ghiorghi Prisăcaru (surpriză); spre deosebire de ceilalţi „reacţionari”, PSD-istul aminteşte că USA a refuzat să semneze protocolul de la Kioto, aderarea la TPI.

— Şi rezumă corect episodul Poloniei cu avioanele. Americane, plătite din banii europenilor – şi suplimentele cerşite „pentru agricultură”.

Valentin Stan: – acest „Lector. Dr. univ” mi s-a părut cel mai dezorientat dintre orientatorii „analişti”.

Doru Braia: foarte bun: în câteva cuvinte a exprimat singura opinie rezonabilă – care nu este nici antiamericană, nici prosaddam.

Zoe Petre: – de o rea-credinţă perfectă când afirmă: „Sunt sufocată de capacitatea de mobilizare a Occidentului democratic în favoarea lui Saddam (subl. M.), o capacitate pe care nu am văzut-o niciodată acţionând în defavoarea lui Ceauşescu” – iar viermele Zamfârescu tace, nu o contrazice – te pomeneşti că 1-a pălit din senin senilitatea amnezioasă şi va fi uitat că împreună manifestasem, ani în şir, la Paris „în defavoarea lui Ceauşescu”, cum se exprimă zoepetroaica, verişoara Securităţii măgurene.

Două surprize plăcute – prin excepţionalitatea normalităţii -venite de la doi militari: Petru Litiu şi Mircea Chelaru. Să se fi schimbat într-atât lucrurile în România, încât trebuie să fii militar, ca să judeci corect?

Şi un ţivil: Victor Săvulescu, fost primar al Ploieştiului – care critică atitudinea guvernului (în general) faţă de Basarabia, dar, în particular nu arată înspre Petrezoaia, „animatoare” petrezeloasă a Tratatului cu Ucraina.

În rest – neantul mioritic.

Nici un cuvânt despre terorismul de stat exercitat de Israel; nici despre Palestina – cauza conflictelor. Contrariul ar fi fost de mirare la analfabeţii noştri consângenoromani – în plus terorizaţi de frica de a fi acuzaţi de. „antisemitism”, deci de antiamericanism – păi dacă nu mai capătă cei 2 dolari de căciulă – pentru ei, şi pentru neveste?

Nici un cuvânt despre război: să fie el absolut necesari Este el legitimi Dar morali

Românii noştri vorbesc despre petrol, despre NATO, despre Chirac, despre pacifişti – dar nu despre război. Oare de ce nu despre război? Limpede: războiul este subiectul logic. Pentru alţii, nu pentru români. Pentru ei altele sunt „subiectele”, alta logica.

Războiul: răul absolut. Păcatul de moarte.

Iar dobitocul de Bush are neobrăzarea să invoce numele lui Dumnezeu în această. Antrepriză americană! De ce nu-i va fi dând Papa cu crucea-n cap? Probabil ştie: s-ar face ţăndări (crucea, nu capul de piatră americanică).

Dinu Zamfârescu: mortăcios. Şi monumental de insignifiant.

Duminică 20 aprilie 2003

Pastele catolic, Floriile noastre.

Mi-a telefonat Franz, al doilea fiu al lui Romul Pop-Bimbo, născut şi el în Bărăgan, la Lăţeşti. Vine mâine pe aici.

Marţi 22 aprilie 2003

Ieri am fost prea obosit-tulburat ca să notez vizita lui Franz. A venit cu un prieten, medic din Cluj, care lucrează (descalificat), aici, la Paris, ca infirmier.

Aşadar: l-am re-cunoscut pe Frantz de la balcon: leit tată-său.

Am trăncănit de toate – şi câte am uitat fiecare să întrebăm.

Deci Romul Pop, căruia i se zicea Bimbo – era mare şi bun.

— În 1964, la ridicarea restricţiei s-a întors în Clujul natal – avea deja trei copii, avea să mai facă doi. Franz mi-a spus că clujenii şi-au primit rău concetăţeanul, „nimeni nu-1 mai cunoştea”. M-a mirat: în primul rând pentru că îl ştiam pe Bimbo extrem de amabil, sociabil – de ce ai lui îl ocoleau? Deşi eu nu eram legat de „localităţi” ardeleneşti cât era el, cu câte o excepţie-două, colegii mei de liceu s-au purtat cald, prieteneşte cu mine, m-au acceptat, m-au ajutat cu ce au putut: Silviu Jecu de la Sibiu, Calameţ, Cegherganian, Bărcuţean, Strâmbu de la Făgăraş. În al doilea: medicina nu a mai putut-o continua, întreruperea era prea importantă. A lucrat cu ziua şi la munci necalificate. Eu credeam că a făcut studii de teologie şi s-a făcut preot (catolic): nici asta. Purta Cuvântul Domnului prin case, unde se adunau câteva persoane – chiar şi după 1989, când li s-a permis să oficieze.

Am vorbit despre sat – după indicaţiile mamei sale, Tereza, Franz desenase un plan al Lăteştiului. Ne-am confruntat variantele, i-am dat schiţa mea – şi ea, incompletă (au trecut 40 ani de-atunci!), oricum, eu îmi aduceam aminte de amănunte care ei (Terezei) îi scăpaseră.

Impresionantă a fost „vizita” pe care o făcuse Bimbo la Lăţeşti -n-am aflat când anume. Doar atât – rezum, după relatarea lui Franz:

Tata era ca nebun: o lua încolo, o cotea la dreapta, la stânga, revenea la noi care ne oprisem. Şi iar pornea în căutare de ceva. Nu întreba nimic, nu spunea ce caută, dar căuta. După această călătorie mult timp nu a vorbit. S-a schimbat mult, a început să scadă.

Uite, de asta nu am căutat niciodată locurile unde m-am simţit bine în situaţii rele: n-am fost nici la Buia, nici măcar la Sibiu. La Făgăraş am fost, dar numai silit, acolo găsisem ceva de lucru. Cât despre Bărăgan – nici vorbă! Mi-a făcut cald la inimă când Franz a spus că tată-său vorbea despre Lăţeşti ca despre locul unde se simţise cel mai liber. Eu credeam a fî singurul care vorbea astfel, numai fiindcă eram basarabean, etern refugiat – uite că şi un clujean get-beget, cu rădăcini, neamuri, cu o acasă – gândea şi el astfel (însă numai după ce ardelenii-clujenii lui îl respinseseră.). Atât că el se va fi gândit mai degrabă la oamenii din sat – cu oricare dintre ei putea sta de vorbă despre literatură şi religie, despre politică şi medicină, despre poezia romantică germană şi despre nemurirea sufletului. Or foştii lui colegi de liceu apoi de facultate de la Cluj, regăsiţi după 20 ani, erau departe – intelectualiceşte şi disponibilitate – de „lăteştenii” noştri.

În 2000 a murit. După un atac îi fusese tulburată locuţia. Suferea cumplit pentru că nu se putea exprima.

Dumnezeu să-1 ierte şi pe el.

Fănel Davidescu s-a dus, Mircea Şoltuz a plecat şi el – aceştia fiind „piteştenii” prieteni ai mei, cunoscuţi în închisoare şi în Lăţeşti. Toţi trei au devenit, din 1978, personaje în Patimile după Piteşti.

Miercuri 23 aprilie 2003

Dacă într-adevăr este 23 aprilie (cum nu sunt sigur.), atunci e Sfântul Gheorghe. Iar dacă nu e 23 şi nu e aprilie – atunci nu e nici Gheorghe. Deloc.

Am dat gata o nouă variantă a Săptămânii.

Joi 24 aprilie 2003

Sânt copleşit, strivit, aplatizat de ironia ucigătoare a marilor conştiinţe româneşti în chestia războiului. Doar în ultimul număr din Romanian Times m-am ciocnit ca de un Zid al Berlinului Mental de produsele cogitaţiunii-asupra – ale lui Manolescu şi Pleşu.

Aceşti intelectuali dintre cei mai fini – aşa credeam eu, chiar dacă le contestam, cu argumente, caracterul – judecă (?) nu „în fruntea” maselor-largi de cititori, ci în coada lor. Ca şi filosoful Andrei Cornea atacă. Pacifismul – şi pe pacifişti. Ironia lor este tot atât de ascuţită cam ca un stâlp de telegraf (de lemn, nu de beton). Citindu-i te apucă jalea: ori aceşti 14 ani de libertate i-au prostit di tăt, ori asta era scrisă în cartea destinului lor: involuţia.

Am încercat să-i urmăresc, să le cântăresc argumentele. Nu am găsit niciunul în favoarea războiului – deci în a americanilor. Întreaga „demonstraţie” a lor se rezumă la o luare peste picior a pacifiştilor (fireşte, calul de bătaie fiind baba-Joschka), a Franţei în general, a lui Chirac mai cu seamă.

Dumnezeu – şi scrisurile mele stau probă: nici mie nu mi-au fost simpatici pacifiştii occidentali, care clamau o cauză bună (încetarea unui război) dar mărşăluiau sub steagul ruşilor. Însă eu, mărturisesc modest nevoie mare: m-am informat, am citit despre locul acelui conflict, am privit hărţi şi, ca un elev silitor (lipsit de cărţi şi de hărţi), am luat notiţe – amănunţite, ca să-i ard o rimă tot atât de distractivă ca proza Marelui Pleşu. Şi, în România fiind (deci, tot în budă, cum ar zice un ardelean), am înţeles că, de pildă în Vietnam, americanii erau agresorii – care, în prostia lor legendară, voiseră să-i alunge pe francezi din Indochina, pretinzând că ei luptă împotriva colonialismului. Îi înlocuiseră pe francezi în 1965, iar după 10 ani, în 1975 – în direct, la televiziune – fugiseră cu coada între picioare. Plecaseră acasă la ei, în America – bătuţi-măr. Un gânditor cu curu' – cum au ajuns A. Cornea, Manolescu, Pleşu – mi-ar da „replica”: Americanii erau de partea Binelui, ei voiau Liberarea poporului vietnamez de sub cizma Vietcongului şi de sub tutela Rusiei. Argumente adevărate – dar nu despre asta era vorba. Anume că „modelul Europei din al doilea război mondial” {când America a contribuit hotărâtor la liberarea jumătăţii occidentale a Europei de Hitler – însă a abandonat ţările noastre pentru jumătate de secol lui Stalin) nu era aplicabil în Indochina. Măcar pentru faptul că în Vietnam „de partea cealaltă” nu era armata sovietică, ci doar câteva mii de „consilieri” (şi armamentul). Dar bineînţeles că „doctrina comunistă” reprezenta Răul – dar ce îi opuneau americanii? Care era libertatea pe care o aduceau ei? Chiar dacă totalitatea populaţiei din Nord era la cheremul comuniştilor, chiar dacă o bună parte a celei din Sud era ostatecă a Vietcongului, aportul Americii în Vietnam era unul inapropriat, agresiv, de război, purtat şi în Sudul ţării (în principiu controlat de ei prin colaboraţioniştii sudici care nu avea nimic de invidiat bestiilor comuniste din nord) – şi în Laos şi în Kambodgea, ţări pe care ei, americanii le-au distrus, favorizând prin imbecilitate emergenţa monstruozităţii khmerilor roşii.

În continuare – de fapt: concluzia mea: în Vietnam, după alungarea colonizatorilor francezi (la care un ajutor substanţial l-au dat americanii, întrecându-se cu sovieticii în dotarea comuniştilor cu armament şi consilieri), situaţia nu s-a schimbat – doar agresorul. Ce au lăsat americanii în Vietnam, după 10 ani de teroare înalt-tehnologică: bombardamente, napalm, „agent orange”, mine antipersonal? Pământ şi apă – şi aer – otrăvite. O ţară total ruinată de război, total comunizată, lăsată la cheremul komisarilor din Nord care nu s-au lăsat rugaţi ca să arate ce învăţaseră, atât în URSS, în China cât şi în Nordul lor: arestări, execuţii, internări în lagăre de „reeducare”, mizerie, foame – disperare.

De cum am venit, în noiembrie 1977 în exil, am cunoscut un cuplu de vietnamezi şi ei fugiţi de comunişti. Am devenit prieteni, ne vizitam. El, profesor de franceză, fusese. Instructor vietcong, deci luptase împotriva francezilor; luptase şi împotriva americanilor – nu din motive ideologice, ci din „patriotism”; după înfrângerea americanilor, s-au strecurat în Occident – în Franţa. Zicea: „Toţi colonialiştii sunt răi – dar cei mai răi sunt colonialiştii ignari care nu ştiu nimic despre ţara colonizată, despre oamenii acelei ţări – şi nici nu vor să afle. Francezii sunt aroganţi, distanţi – dar au făcut în Indochina, chiar în timpul războiului, şcoli şi spitale şi laboratoare şi centre de cercetare, ei au deschis situri arheologice, ei au inventariat patrimoniul nostru. Bineînţeles, îi uram – însă am început a-i regreta după venirea americanilor: aceşti erau băieţi buni, dădeau copiilor ciocolată, femeilor lenjerie de nylon, însă n-am auzit ca vreun american să fî dăruit unui vietnamez o carte.”

Fireşte, americanii nu sunt răi pentru că nu dau cărţi celor ocupaţi de ei. Ci: se poartă rău, fiindcă şefii lor nu i-au învăţat să se poarte convenabil. Iar şefii lor nu i-au învăţat (ca în Irak: să nu percheziţioneze corporal femeile musulmane; să nu intre cu tancurile în incintele sacre ale islamului – şi să nu tragă cu tunul în Muzeul arheologic din Bagdad.), pentru că nici şefii şefilor nu ştiu nimic despre „oamenii de pe teren”; la ei, la West Point – dar mai ales la Harvard şi la Yale, pe unde a bântuit haita de foşti extremişti de stânga fulgerător deveniţi extremişti de foarte dreapta – se fac exerciţii pe hărţi, pe machete, atât. Nu li se vorbeşte despre oamenii pe care îi vor întâlni – şi, vai, ucide -ci numai despre propriul armament, extrem de performant, cel-mai din lume! Să-1 tot foloseşti – fără economie de muniţii!

Criticii pacifiştilor seamănă cu acei şmecheri din comunităţile rurale, abia urbanizate de la noi, care, la cârciumă, ori în faţa televizorului, în vederea unui meci de fotbal, cu lada de bere alături („la picior”), îşi exercită „superioritatea intelectuală” asupra câte unuia mai moale, mai puţin agresiv, mai îndurător – pe acesta îl iau peste picior, îl batjocoresc, îl umilesc – ei, cei tari şi dăştepţi – ca Manolescu, Pleşu, Cornea. Ca amatorii de fotbal şi de bere, mânuitorii de condei din spaţiul carpato-bărăgănean îşi încearcă „puterea” pe spinarea pacifiştilor.

Ca şi cum ei ar fi vinovaţii principali în această împrejurare.

Nu, dragă, nu domnule: vinovaţii-principali în această împrejurare au fost/sunt americanii: fiindcă ei s-au năpustit asupra Irakului, minţind că acolo se ascunde Ben Laden; minţind că odiosul Saddam ascunde arme de distrugere în masă – în fine, lăudându-se pe toate drumurile că ei vor să impună democraţia occidentală în lumea orientală.