Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Am pus de o nouă variantă – augumentată, altfel nu pot – a Săptămânii Roşii.

Vineri 11 aprilie 2003

Vorba jurnaliştilor: „Americanii au doborât Tirania, trăiască Anarhia!” Chiar şi cei mai sceptici nu evaluau proporţiile dezastrului provocat de unilateralitatea ofensivei americane: ei au dat cu boamba!

— Atât. Fără discernământ, fără a avea un plan de după-război, pentru irakieni, pe care ei se laudă că i-a liberat – doar planul lor, feroce egoist: acela de a pune laba pe petrol şi de a arăta lumii cât de tari sunt.

Sunt – tari. Şi mari. Şi proşti. Deşi pretind acum că pregăteau campania din Irak de peste un an, Americanii nu erau pregătiţi altfel decât armamenţial: să dea cu boamba! Nu doar soldaţii lor – carnea de tun recrutată dintre negrii extrem de săraci şi dintre mexicanii care, astfel obţin cetăţenia americană – dar nici ofiţerii nu căpătaseră, înainte de a pleca la luptă, o idee cât de sumară despre oamenii, despre istoria locului unde aveau să dea cu boamba. A făcut puţină vâlvă analfabetismul Pentagonului în privinţa siturilor arheologice şi a muzeelor (noroc cu Unesco!), au provocat contrarietăţi (?), chiar tulburări printre „liberatorii” căzuţi din lună pe pământul Mesopotamiei – ca de pildă faptul că nu percheziţionezi corporal o femeie musulmană; că nu intri, tu, „necredincios”, cu tancul, într-un loc de cult. Pornind la dat cu boamba, atât, habar n-având ce vor pune la loc – au provocat asta.

Asta nu este doar un moment – trecător, fatal unei răsturnări politice – ci va fi, vai, o perioadă din care americanii vor ieşi cum ieşiseră din celelalte locuri în care dăduseră cu boamba (Vietnam, Cambodgea, Irak – în 1991 – Afganistan): punându-şi palma-n cur şi întorcându-se la ei acasăx unde vor povesti urmaşilor faptele lor de arme – la dat cu boamba. Înainte de declanşarea războiului, după ştirea mea doar bestiile ruseşti au avut îndrăzneala să spună ce gândeau -anume că americanii vor face războiul şi vor cuceri petrolul, repararea distrugerilor căzând în sarcina celor care se opuseseră (intervenţiei).

Asta, deocamdată este în trei puncte:

— Haosul general, jaful. Naţional, deci şi distrugerile (prin incen diere, prin risipire, deci prin pierdere – a arhivelor, deci a probelor), rezultat al mâniei-poporului – există, există aşa ceva şi nimeni nu are dreptul să condamne poporul care, în sfârşit, are ocazia să se exprime

— Prin mânie, prin vandalism, prin „însuşire” a unor bunuri, oricare.; împiedecarea organizaţiilor umanitare de a-şi face datoria – stocurile de alimente, medicamente, aparatură de purificare a apei, etc. Fiind gata cu mult înainte de declanşarea ostilităţilor – şi aşteptau în Iordania, în Kuwait, în Turcia – însă Comandamentul American nu a permis „intrarea pe front” – iar rezultatele s-au arătat ieri: primele cazuri de holera la Bassra, unde sistemul de alimentaţie cu apă a fost distrus din primele momente ale războiului; haosul etnic şi confesional: fiind atenţi doar la viitorul guvern militar (american, se înţelege), condus de generalul – activ – Frank (s), şi la viitorul guvern-provizoriu-civil condus de generalul pensionar

Garner, a cărui competenţă se reduce la legăturile de afaceri cu o mare companie de armament şi cu legăturile de suflet cu Israelul – au încer cat să improvizeze un „guvern irakian în exil” impunând, în primul moment un escroc (Şabli), urmărit de justiţia libaneză, apoi au sărit la altul -cuo neştiinţă care ar fi comică, dacă nu am trăi o tragedie.

În capul lor de generali specialişti în dat cu boamba nu a existat loc nici pentru monumentele din patrimoniul omenirii, nici pentru cutumele locului, nici pentru respectarea (oricum: tratarea în cunoştinţă de cauză) a multiconfesionalismului, pe de o parte, pe de alta a triba-lismului care face-desface legea de secole (ce spun eu: de milenii).

Iar fructele otrăvite au început a se arăta. Unii spun: din momentul în care soldaţii americani executau ordinul de a-i lăsa pe irakieni n6 să jefuiască. „Psihologii” militari au avut în vedere doar nevoia oamenilor de a distruge tot ce le amintea de suferinţele trecute – numai că, iată: oamenii au distrus, jefuit şcoli, universităţi, laboratoare agronomice (probabil cele mai vechi din lume – doar mesopotamienii au „inventat” grâul.)- şi spitalele. Nu era suficient că spitalele erau, încă înainte de război, insuficient dotate, ne-aprovizionate (embargoul.); nu a fost destul că boambele-inteligente şi-au adus şi ele aportul culturalizator american – acum jaful, vandalismul săvârşeşte „opera de democratizare, americană, a arabilor”.

Un imam şiit, pro-britanic, sosit în Irak acum câteva zile, a fost asasinat – el şi câţiva colaboratori. Nici Englezii nu au prevăzut asta. Că începe războiul religios.

Şi chiar acum găsesc Perle, Wolfowitz să plătească vechi poliţe (personale) faţă de Europa – mai ales faţă de Franţa, „antisemită” („Tuberculoaso!”). Îţi dai seama de gradul de obrăznicie-fară-fron-tiere a celor din „Club”, după vocabularul folosit – care 1-a contaminat şi pe preşedintele lor: partidă, meci, club, dineu. Adineauri fiul, nu doar spiritual, al canaliei planetare Kissinger: tovarăşul Wolfowitz ameninţa Franţa: „vaplăti pentru veto-ul în chestiunea.” – dacă ne făceam iluzia că viza atitudinea faţă de pornirea războiului, ne-am înşelat, Wolfowitz are ranchiuna tenace: „. S-a opus unei asistenţe militare NATO acordată Turciei!”

Şi noi care nu ştiam de ce va fi. Pedepsită Franţa!

Sâmbătă 12 aprilie 2003

Azi dimineaţă Ştefana mi-a telefonat, să-mi spună că familia Cornei a adus de la Chişinău exemplarele din Săptămâna Roşie.

Aveam de gând să notez, mai pe larg ceea ce enunţ doar şi mă întorc la ale mele: „Frontul Păcii” în care Franţa deţine rolul central este criticat, s-a prăbuşit în sondaje (chiar franceze!), oamenii (Chirac, Villepin) sunt acuzaţi că au dus Europa – şi Franţa – în fundătură, ba chiar că au distrus. Comunitatea Europeană.

Eu, nefâind om politic, judec ne-practic: Franţa a făcut foarte bine că a făcut ceea ce a făcut. Mai puţin bine vor face cei ce vor. „repara” o bună, o justă, o dreaptă – dar ne-productivă – hotărâre.

Am fost mereu, sânt alături de păgubaşi.

Duminică 13 aprilie 2003 în aşteptarea exemplarelor din Săptămâna., aduse la Paris de familia Cornei şi în continuare de familia Tărâţă, pe care o aştept în jurul prânzului.

Sfâşietoare scenele cu femeile irakiene, în curţile închisorilor sparte, strigându-şi, chemându-şi pe guri de puţ, de canal, oamenii -soţi, fii, fraţi – arestaţi, înzidiţi de ani şi ani. Ca toate femeile lumii strigându-şi pe nume bărbaţii, în speranţa nebună – dar de ce nu s-ar adeveri?

— Că vor răspunde, din fundul pământului.

Slabă consolare: jurnaliştii francezi, vorbind de palatele lui Saddam, de bogăţiile adunate într-o ţară în care oamenii mureau de foame, nesmintit făceau comparaţia cu Ceauşescu.

În continuare, îndoit în privinţa „utilităţii” jurnalului. De parcă ar fi avut vreo utilitate romanele, eseurile, mărturiile. Niciuna! Probabil numai scrierile mele au această soartă: să nu fie primite, iar cele întrezărite – imediat uitate. Au atâtea altele pe cap bieţii mei concetăţeni! Numai eu credeam – înainte de 1989 – că, de cum voi putea să mă editez şi în româneşte, românii mei au să mă citească.

Sânt ingrat, ca de obicei, faţă de cititori – uite, până acum s-au adunat vreo zece – chiar douăzeci – de oameni care mi-au scris, după ce m-au „vizitat” pe internet. Numai douăzeci de inşi faţă de milioanele de cititori ai lui Buzura? Ei, da, „numai”. Nu chiar oricine dintre scriitorii români – unde mai pui: maramureşeni (de-ai lui Ivasiuc!) – au făcutj>actul cu Securitatea.

Înapoi la propriul ombilic: jurnalul. M-am restrâns doar la jurnal, din nevoie: nu mai aveam de multă vreme ceva de spus prin ficţie, prin mărturie declarată. Sigur: jurnalul este, în primul rând: mărturie, dar una, cum să-i zic: mai „personală” decât personalele celelalte. În fine, una mai liberă, măcar pentru că scrii la ea nerespectând vreo formulă arhitectonică – ăsta-i şarmul jurnalului: are formă de jurnal.

— Zi după zi, pagină după pagină. Jurnalul adevărat (dar nu şi interesant, lizibil) este produsul unui robinet uitat deschis, ori detracat: curge din el apa-chioară a confesiunii-foarte-intime (cu gândul permanent la cititor.) şi nu se opreşte, ea (vorbesc de apa-pe-hârtie) decât atunci când jurnalierul se opreşte din vieţât; decedează. Fiindcă înainte – nici o speranţă: scrisul-jurnalului este „ultima activitate” a scriutorului, ultimele răsuflări – ale ră/sufletului care părăseşte trupul.

Veşti proaste – dar cât de semnificative: singurele centre culturale vandalizate la Bagdad: ale Franţei şi ale Germaniei; de adăugat şi o ambasadă: a Chinei – pe când şi a

Rusiei, ca să cunoaştem subtilitatea „plăţii” lui Wolfowitz?; singurul minister care nu a fost vandalizat şi a fost de la început ultrapăzit: Ministerul Petrolului;

Muzeul de arheologie de la Bagdad, cel mai bogat (preţios) din lume, nu a fost doar jefuit şi vandalizat, dar pe arcada intrării sale, mult retrasă de la stradă, este vizibilă o gaură de obuz.

În ce vor fi tras americanii, cu tunul? În Babilonul detestat de Wolfowitz?;

Biblioteca Naţională din Bagdad a fost jefuită – apoi incendiată.

Altă coincidenţă-neântâmplătoare: clădirea Bibliotecii (construită în

1961, deci înainte de Epoca de Aur Saddamească) se află vis-â-vis de

Ministerul Apărării: acesta, ca şi Ministerul Petrolului, nu a fost atins nici cu o floare, nici vandalizat, nici. Incendiat. Trăiască interesele americanilor!; suspecte sunt incendiile – ulterioare jefuirii ministerelor, şcoalelor, universităţilor, chiar spitalelor; toată lumea ştie – numai ameri canii se prefac a n-avea habar: hoţii, jefuitorii se gândesc să fure cât mai mult, în cât mai puţin timp – şi să fugă! Jefuitorii nu au nici timpul nici obiceiul să pună foc localurilor jefuite -puitorii de foc sunt, mai mult ca sigur, comandaţi de ocupanţi.

Americanii sunt, nu doar nişte văcari inculţi, grosolani, neamuri-proaste – ci şi nişte fiinţe rele, făcători de rău, nişte barbari-vandali, n8 după chipul şi asemănarea comandanţilor pentagonici. Ce zicea tata? Că americanii sunt nişte ruşi – cu mai multe stele pe drapel?

— S-au trezit în al 24-lea ceas să. Impună ordinea în Irak – prin cine, dintre localnici? Prin. Miliţienii irakieni! Au făcut apel la ei, i-au chemat pe ei – pe miliţienii saddamici. Adevărat, nu miliţienii făceau poliţia-politică, dar şi poliţia-”civilă”, într-un stat stalinist, era poliţie politică. Ceva mai puţin represivă. Cică pe ei – pe americanii ocupanţi, se înţelege, nu-i interesează trecutul irakienilor! Măi, să fie! Dar ce-i interesează pe americani? Bineînţeles: nu cultura – ci vorba unui tovarăş: natura!

— Citeşte: petrolul. Ce să facă americanii cu cultura irakienilor: să şi-o pună sub cur? Nu, domnule! Americanii vor, nu „coaja”, cum se exprima un general (la ei, ca şi la ruşi, toată lumea bună-i general), ci sucul, re-citeşte: petrolul. Deci, în recrutarea colaboratorilor/colaboraţioniştilor irakieni americanilor nu le pasă de „trecutul” celor care îşi oferă serviciile ca să scape de răzbunarea familiilor celor arestaţi, torturaţi, spânzuraţi şi azvârliţi la groapa comună de ei – mereu „gata să se pună în serviciul statului”, cum explica o bestie de fost/actual general de poliţie! Cine se îndoieşte de asta, să întrebe pe părinţii săi ce cred despre tovarăşii miliţieni doar din vremea lui Ceauşescu – dar de cei de pe timpul lui Dej, deci şi a lui Stalin!

Americanii nu s-au sfiit vreodată să folosească serviciile oamenilor din aparatele represive poliţieneşti din ţările altora – începând cu naziştii. De aceea nu au pus condiţia intrării în NATO de nepăstrarea (necum pedepsirea) securiştilor comunişti – precum Caraman. În virtutea aceleiaşi „filosofii de recrutare” ca şi la Europa liberă: să cunoască „meserie” şi să execute fără crâcnire ordinele noilor stăpâni aşa cum le executaseră pe ale celor vechi. În Bagdad; în ciuda protestelor oamenilor care recunosc în „noii miliţieni' pe vechii criminali, au recrutat cea 4.000 – în fruntea lor l-au pus pe fostul şef al poliţiei sub Saddam!

Luni 14 aprilie 2003

Ieri am primit – în principiu – 100 exemplare din Săptămâna Roşie. De la Chişinău le-a adus familia Cornei – Ştefana a plătit vama

— Iar acasă familia Tărâţă, tatăl şi fiul, pe care i-am reţinut la prânz.

Aseară şi în astă dimineaţă am făcut plicurile, am scris dedicaţiile

— Peste o oră (e abia 7), merg la poştă cu cele 30 de exemplare de trimis. A fost o ocupaţie extrem de plăcută inimii – de-aş mai avea ocazii din astea.

Mircea Stănescu a trimis prin Ştefana un text cu aventurile CNSAS-ului şi analiza „presei” româneşti faţă cu războiul din Irak. A scris ceva foarte bun – şi mai ales: just – în acelaşi sens gândeam şi eu. Un amănunt aflat de la el şi care m-a pus pe gânduri: singurii gazetari care exprimă îndoieli privitoare la temeinicia argumentelor (sic) americanilor în atacarea războiului sunt Paler, C. T. Popescu şi Florin Constantiniu. Nu promit că chiar în această după amiază fac un chef cu ei pe după cap, însă pot spune că cei numiţi – în ciuda antipatiei statornice pe care le-o nutresc (cu excepţia lui F. Constantiniu, probabil fiindcă nu-i cunosc prestaţiile televizuale.) – m-au bucurat: există pe-meleaguri-strămoşeşti şi alte opinii decât ale turmei luată după ciobani guşaţi. Le doresc să o ţină tot aşa.

America gesticulează zgomotos, ameninţă Siria. Aşa cum a fabricat dovezi împotriva Irakului, aşa fabrică acum împotriva Siriei. Din păcate imaginaţia lui Bush Copilul Minune este redusă la minimumul. Vital şi sună exact ca cealaltă ţintă: Siria posedă. Arme chimice – şi, element nou-nouţ: găzduieşte demnitari saddamişti, fugiţi. Măcar de-ar fi zis că Siria este, de 30 ani, o dictatură feroce pe care fiul Dictatorului nu a atins-o din temelii, doar a dat-o cu var – ar fi fost de discutat – fiindcă este adevărul. Să discuţi – ci cine: cu Bush? Şi mai ce – pe lângă o discuţie?

Iar pentru ca nunta să fie şi cu lăutari, iată-1 şi pe Sharon, buni-cuţul Ari, cel iubitor de copilaşi (evrei) şi de furnicuţe (israeliene), că apare bonom, zâmbitor (şi cu nădragii în vine: israelienii burtoşi nu vor fi cunoscând bretelele?) şi anunţă „cadoul”: Israelul va demantela trei (trei!

— Din peste 200) colonii – nu întâmplător, toate trei istoric-creştine.

— Pentru că. Ei care a fost motivul invocat de simpaticul Sharon? Cumva faptul că nu mai rămăsese aproape nimic din Palestina cea garantată de Naţiunile Unite? Că suferinţele oamenilor băgaţi în sârme şi vânaţi cu elicopterele şi cu tancurile au sfârşit prin a-1 înduioşa? Da de unde! Ci pentru că. (zice bunicuţul Ari) a dispărut Saddam, deci nu mai există nici pericolul terorismului. Palestinian. Sharon este şi ticălos, dar nu prost (are el alte defecte-capitale, dar nu pe ăsta): „robinetul” terorismului palestinian nu s-a aflat vreodată în mâinile lui Saddam (chiar dacă Irakul dădea sume de bani familiilor kamikaze), ci, în continuare, în mâna lui Sharon! El este fabricantul terorismul palestinian, el 1-a stârnit, ca să aibă pretextul de a-i distruge pe palestinieni, el are puterea (dar nu şi interesul) de a-i diminua debitul, chiar de a-1 opri.

La această promisiune-fermă (dacă Sharon a vorbit, vorbă să fie!), palestinienii, mortăcioşi, nu au reacţionat, se vede că n-au mai băut ceai de izmă de două săptămâni, sunt anesteziaţi de atâtea lovituri primite din partea israelienilor şi mai ales desnădăjduiţi^ constatând, în continuare, sprijinul fără condiţii acordat de americani. În schimb (!) a protestat purtătorul de cuvânt al coloniştilor evrei, care a invocat „morala”. (am să re-ascult emisiunea, ca să transcriu exact „morala” pe care ar fî încălcat-o Sharon, aruncând două vorbe – vorbe-vorbe care nu valorează nimic.) despre trei colonii. Desigur, nu vorbim aceeaşi limbă, ca să pătrund „morala” israelienilor în relaţiile cu goi-ii, iar ca basarabean sânt bine plasat ca să ştiu că dânsele (aşa se vorbeşte, respectuos despre dame: Limba, Morala), sublime fiind, nu există.

A venit primăvara – totuşi!

— Dovadă că leuşteanul meu cel adus acum doi ani de Stăneşti/de la Bucureşti (rimează!) a scos capetele! Şi pentru azi se anunţă zi caldă, aşa că vegetăm, vegetăm – în sensul că dăm frunze chiar şi noi, desfrunziţii.

Marţi 15 aprilie 2003

Războiul pare a se fî sfârşit. Începe greul: pacea.

În nr. 1/2003 din Vatra Sanda Cordoş dialoghează cu Sanda Golopenţia şi cu Constantin Eretescu – la Cluj, în iulie 2002.

C. Eretescu este (după ştirea mea) primul student din perioada

Ungariei care să povestească – fie şi cuiva care transcrie – câte ceva din vremea excluderilor. Numai că de atunci (1958-59) au trecut aproape 45 ani, iar memoria (şi dacă informaţia?) îi joacă feste. Am să citez un pasaj mai lung, tocmai pentru că el vorbeşte despre ceea ce nu s-a mai vorbit-scris în România (din nou: după câte ştiu eu): „Eram deja în anul IV, spre sfârşitul facultăţii. Revoluţia din Ungaria avusese loc în 1956, lucrurile se muşamalizaseră oarecum, se trecuseră sub tăcere, dar prin '58-'59 a fost resuscitat spiritul vindicativ. S-a sporit brusc vigilenţa, fuseseră verificate dosarele tuturor studenţilor şi au început imediat interminabile şedinţe de excludere din facultate (.) la [căminul] Grozăveşti. Au durat o săptămână. Se intra încolonaţi pe facultăţi, pe ani, pe grupe, în aşa fel încât fiecare să-şi spioneze colegii şi să nu fie posibilă nici un fel de solidarizare într-un grup de oameni care aveau între ei ceva comun ideologic. (.) Sala de şedinţe se numea 303, era o fostă sală de manej a cailor regali, devenită sală de sport a Politehnicii. Intrau acolo două, poate trei mii de studenţi. La prezidiu (.) ministrul învăţământului, Ilie Murgulescu Florian Dănălache, primarul oraşului Bucureşti şi secretar în CC, Athanase Joja, preşedintele Academiei. Se înţelege că era de asemeni domnul Ion Iliescu (sublinierea şi nedumerirea mea: ironie la adresa unui trecut-de-luptă al tovarăşului cu acelaşi titlu sau plecăciune. Actuală? P. G.) (.) dar şi mulţi oameni de la Securitate, de la Procuratură, de la comisariate, pentru că cei care erau exmatriculaţi erau imediat băgaţi în armată (.). Au fost exmatriculaţi atunci circa 20% [din studenţi]. Şedinţa a debutat cu chemarea la tribună a circa 15-20 studenţi de la Drept care îndată după declanşarea Revoluţiei din Ungaria au organizat sau au vrut să organizeze o demonstraţie în Piaţa Victoriei din Bucureşti (s.m.). S-au temut însă să nu fie prinşi şi atunci toţi cei care au luat parte la demonstraţie (s.m.) şi-au chemat iubitele şi se plimbau de jur împrejurul pieţei, aşteptând un semnal de unire ca să manifesteze. Securitatea a fost înştiinţată, a venit, a filmat întreaga operaţie, iar trei ani mai târziu a venit să-i demaşte, să-i dea afară din facultate, şi aresteze. (.) Dar în februarie '59 (.) primii care au fost chemaţi la tribună au fost aceşti douăzeci de studenţi de la Drept.”

C. Eretescu, deşi basarabean, nu sade bine cu memoria, ignoră şi el cronologia, ca un mioritic ce (nu) este. Din această pricină (nu unica.) amestecă, interverteşte evenimente, dând mai apoi (după peste 40 ani) o imagine falsificată a lor:

— Locul unde era programată manifestaţia – în 4 sau 5 noiembrie

1956 {sau-upentru că dubiul a persistat şi în timpul anchetelor) – nu era „Piaţa Victoriei” – cu totul periferică şi nefrecventată, atunci – ci

Piaţa Universităţii, în plin centru;

— „studenţii de la Drept” „chemaţi la tribună” „în februarie '59” nu putea fi „toţi care au luat parte la demonstraţie”, pentru sfântul motiv că. Toţi care au luat parte la manifestaţie fuseseră arestaţi încă din. 4-5 noiembrie 1956, din Piaţa Universităţii, i-am cunoscut, orbeşte (strigându-ne), în celularul zis „La Cosciuge” de la Interne – printre „cei de la Drept” şi pe Gina Florescu, la „Garsoniere” (am „în condeiat-o” cu drag, se înţelege, în Ostinato), iar direct, faţă către faţă în celulele de la Jilava, de la Gherla, apoi din domiciliu obligatoriu;

— Prin urmare: spunând ce şi cum a spus, dă de înţeles că participanţii la manfestaţia din 4-5 noiembrie 1956 au fost pedepsiţi, nu imediat, prin arestare-condamnare, ci abia în februarie 1959 prin. Exmatriculare. Dealtfel nu răzbate de nicăiri că C. Eretescu ar fi ştiut că în noiembrie 1956 au fost arestaţi studenţi – printre care şi colegi ai săi, de la Filosofie – nici că măcar în treacăt, după aceea, s-a întrebat ce soartă vor fi avut aceia.

Corect – din partea lui C. Eretescu ar fi fost să spună, de pildă: „supravieţuitorii” sau: „scăpaţii prin ochiurile plasei”, de la 4-5 noiembrie 1956, după trei ani au fost chemaţi la tribună. Etc. Etc.

Incorect a mai fost din partea lui C. Eretescu să dea impresia că acea convocare de la Grozăveşti din februarie 1959 ar fi fost singura. Da' de unde! Echipele Morţii conduse de Trofin, Petre Gheorghe, Iliescu şi Edgar Reichmann au început „curăţarea universităţilor de elemente” încă din ianuarie 1957 – individual, pe facultăţi, pe grupe, pe. Cămine studenţeşti. Printre exmatriculaţi au fost atunci N. Mano-lescu, am impresia că şi Livius Ciocârlie, cu certitudine Sorin Titel.

Nu ştiu dacă C. Eretescu va fi scris în vreo carte semnată cu numele său cele prin care trecuse – ca basarabean refugiat, ca student tolerat, ca exmatriculat reînmatriculat. Sper din toată inima să fi scris ceea ce eu încă nu am citit. Dar zic, sub rezerva de mai sus: când nu vrei să ţii minte ceva.

— Dacă perseverezi, chiar reuşeşti!

Despre Sanda Golopenţia. Ea face parte din categoria (masele-largi-de.) a celor care, deşi au suferit cumplit, nu au sonorizat nici un „au!” – necum să protesteze. Ştiam, cu mult înainte ca C. Eretescu să spună că, în 1977, ea 1-a împiedecat pe soţ să semneze apelul nostru -care apel, dacă pe drum căpătase caracterul unui fel de „bon pentru primire de paşaport”, era, totuşi un text care vorbea şi despre dreptul de a avea paşapoarte. Nu doar atât, dovadă că un bun cunoscut al lor, poate chiar prieten, dar pe care ei nu-1 pomenesc cu o grijă demnă de o cauză cu adevărat bună – era: Ion Negoiţescu, autor al unei declaraţii care^vorbea şi despre „drepturile scriitorilor” (a fost inclusă în volumul său în cunoştinţă de cauză, Dacia, 1990).

Desigur, fiecare îşi face viaţa cum înţelege, îşi apără interesele cu mijloacele aflate la îndemână. Însă una este. Neaderenţa – la un program, la un text, la o idee, la un om – cu totul altceva explicarea, în jur, în termenii de atunci: „lămurirea” oamenilor de a nu-face cutare, cutare, fiindcă riscă să. Iasă din categoria lor, a „duşmanilor poporului”, a persecutaţilor crâncen şi să treacă dincolo de sârma ghimpată, în tabăra „persoanelor de sprijin”, a „auxiliarilor” Securităţii.

De când ne cunoscusem în casa lui Ţepeneag, i-am simţit ostilitatea – vorbesc de Sanda Golopenţia, fiindcă simpatia fulgerătoare dintre Eretescu şi mine a fost pe loc stinsă-stopată-amendată cu încruntături, cu bodogăneli în colţul gurii, de soaţă: amestec de frică, gelozie, ură -cunoşteam cocktailul din închisoare, de la colegi de celulă, în anume împrejurări (iar fac auto trimiteri auto.

— Bibliografice, la Gherla); îl cunoşteam şi din libertate, de la unii membri ai unor familii de persecutaţi: suferinţa, frustrările sociale nu bonifică pe nimeni, însă efectul invers este catastrofal: frica acumulată în ani de hăituiala se manifestă prin ură, nu faţă de Stăpânul-călău, ci faţă de robul de alături – mai ales faţă de robul care a îndrăznit să ridice capul, „obrăznicie” inadmisibilă în ochii colegului de lanţ. Am simţit acea ură cleioasă, grea, caverni-colă dinspre Sanda Golopenţia din primele clipe ale întâlnirii, când pur şi simplu i-a interzis soţului său contactul care promitea a fi normal; iar în 1977 intuiţia căpătând şi probe, a devenit certitudine: nu doar pe Eretescu îl „sfătuia' Sanda Golopenţia să nu semneze-la-Goma (?) ci şi pe mulţi alţii; or acelor alţii ea le vorbea nu doar de consecinţele unui asemenea „act” (persecuţii, poate arestare), ci zugrăvea persoana mea şi a soţiei mele ca a unor inşi suspecţi politic, etnic (?!) şi moral. „Portretul” meu zugrăvit de ea era copia celor alcătuite – tot din cuvinte înţelepţeşti, fie ele sfaturi, fie ameninţări – de Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Ernest Bernea, Coposu – cu toţii, dacă nu prieteni de-ai părinţilor săi, atunci contemporani. Nu era singura: şi Gelu Ionescu se dădea de ceasul morţii să-i descurajeze pe scriitori de a adera, mergând până la a încercat să o mintă şi pe Marie-France Ionesco, venită de la Paris, informând-o că eu nu mai sânt în Bucureşti, deci să nu mă mai caute! Vorbesc de Gelu Ionescu, alt favorit al Apostrofalilor cluj ici, alături de Canalia Anală, zisă Reichmann, şi de Canalia Canală, alias Petru Dumitriu (aceasta fiind o copită trimisă prietenilor-apostrofi: viteazului Manea, lui Cosaşu, distractivul ostaş slăvitor al RPR, lui Ianoşi care ne învaţă, din 1991, cum stăm cu gulagul – şi nu în ultimul rând etern-tovarăşului Paul Cornea).