Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Tristeţe să constat că persoane, nu doar cultivate, dar informate în legătură cu războiul în Irak, explică (în fapt repetă gata-rumegatul „argument” american): refuzul Franţei şi al Germaniei de a bate pas de front în armada americană, s-ar explica prin fâlorusismul „petrolistului Chirac” şi prin spaima de ruşi a neamţului „Schroder, cu tată îngropat în Transilvania” (?).

Când fâlorusismul francez este mai vechi decât. Statul românesc şi datează de la Marea Papară încasată de Napoleon, în 1812 (care nouă ne-a pricinuit – indirect, dar hotărâtor – pierderea, în folosul ruşilor, a jumătăţii orientale a Ţării Moldovei, nou-botezata Basarabie), iar în al doilea război mondial, De Gaulle i-a cântat în strună lui Stalin, pentru a-şi apăra Franţa lui împotriva lui Roosevelt – pe care nu-1 dădeau afară din casă nici generozitatea, nici cunoştinţele istorico-geografice elementare – tolerat/ă cu jumătate de gură de Churchill (pentru a face, dintr-o ţară învinsă şi umilită, a patra putere, participând la împărţirea Germaniei). Interesul poartă fesul, zice o vorbă din bătrâni (ca să rimeze? Bătrânii noştri să fi purtat, nu cuşme, pălării, ci fesuri?) şi oricât ne-ar durea pe noi urmările „intereselor” altor ţări – adeseori în contradicţie cu cele româneşti – nu le putem reproşa străinilor că nu apără interesele. Noastre;

Asta a fost una – a doua: „petrolistul Chirac” face parte din categoria de invective prosteşti de genul: „Tuberculoaso!” şi vizează, nu proprietatea, posesiunea (petrolului), ci. Interesele economice ale Franţei care investise – şi ea, desigur, mult mai puţin decât America -importante sume de bani în Irak. Şi chiar de n-ar fi insultant, este un fals argument: dacă prietenul meu cel analist-politic a adus vorba de „petrolist” – acum în sensul de a se afla, el şi familia sa, „în petrol”, apoi trebuia să ştie: clanul Bush a făcut averi colosale (care i-au furnizat fonduri pentru campaniile prezidenţiale, acum un deceniu şi jumătate, lui Bush-tatăl, apoi lui Bush-fiul); ar fi trebuit să ştie că „în petrol”, în relaţii de batere pe burtă, ba chiar şi de „întrajutorare la caz de faliment”, familia Bush a conlucrat şi cu familia lui Ben Laden – şi cu el însuşi – actualul preşedinte; că cei mai de vârf componenţi ai echipei prezidenţiale au lucrat „în petrol” (la găzăria Bush&Sohn) şi Powell; şi Condoleeza; şi Cheney, actualul vicepreşedinte – unul dintre cei mai necinstiţi politicieni din echipa de necinstiţi „aghiotanţi” prezidenţiali, deocamdată nescos la lumină; ar mai fî trebuit să ştie prietenul că dacă „banul este nervul războiului”, petrolul este, în epoca noastră, „găina”, motivul conflictelor, al războaielor. Şi că americanii – nu francezii, nu nemţii (fie şi cu „taţi îngropaţi în Transilvania” – ce fi asta: o glumă? Un argument?) – s-au pupat pe gură – prin Bush – cu Puţinul Umanist şi cu Chinezul Democratist, promiţând frăţietate în acţiune împotriva. Terorismului cecen, tibetan, palestinian – dar nu, doamne, fereşte, israelian!

Ei, dar cine ştie pe câţi voi fî întristat eu însumi – prin derapajele mele verbale-scripturale. Căci, nu-i aşa: toţi muncim.

Miercuri 16 iulie 2003

Azi m-am oprit. Definitiv din stricarea Săptămânii. Aş mai fi umblat prin ea – cum altfel?

— Dacă Filip n-ar pleca în vacanţă şi n-aş fi grăbit să profit, să-1 rog mi-o înregistreze pe LD (eventual înlocuiască pe cealaltă, pe internet). Sunt bune la câte ceva „evenimentele” care-ţi dau bice: (uneori) te. Opresc din galop.

Am primit de la Magda Ursache o scrisoare însoţită de un articol al lui Petru Ursache (despre Săptămâna. Şi despre Basarabia). Mi-a făcut o mare-mare plăcere.

Să nu uit: în Săptămâna. Am introdus două note de subsol la primul capitol: cel despre Abator 1941 şi cea despre Pogromul de la Iaşi şi Trenurile Morţii – textul celei de a doua note mi-a fost oferit pe tavă de Stăneşti – desigur, am făcut menţiunea lor, ca autori.

Vineri 18 iulie 2003

Gata! Filip mi-a înregistrat două exemplare din S. R.

— Astfel a încremenit ediţia a IlI-a; poate prin a IV-a să mai umblu – oleacă.

Ieri am primit scrisori de la Anca Haţiegan, un pachet cu cărţi dedicate, de la „fiul meu, Alexandru Vakulovski” şi de la fratele său -ca să mă exprim aşa. Mari bucurii. O să le scriu – probabil mâine, acum sânt terasat, cum am auzit-o pe o româncuţă alaltăieri venită în Franţa din Atârnaţii-de-Brăcinari – ea rostea: „'S terasată dă tot”.

Sâmbătă 19 iulie 2003

Am scris – şi trimis – Ancăi Haţiegan, Magdei Ursache şi lui Petru Ursache. Şi lui Oleg Brega care-i tare amărât. Mâine cred că am să le scriu fraţilor Vakulovski.

Şi azi a fost căldură-mare: 33°.

Duminică 20 iulie 2003

După canicula din ultimele zile n-ar fi de mirare ca azi, de Sfântu Ilie, să izbucnească o furtună – primele semne există.

Să vezi şi să nu crezi: însuşi măgarul carnasier Wolfowitz (extras din tablourile lui Chagall), în „călătorie de inspecţie” la Bagdad a declarat că USA trebuie să se dezangajeze din Irak! Porcul, neruşinatul! Dar cine îl înnebunise pe Bush cu necesitatea absolută a războiului? Cine îi dădea ghes lui Rumsfeld să meargă şi mai departe cu războiul-sfânt din care America va ieşi mărită ca prestigiu, iar ca supliment, Israelul mărit. pe dinlăuntru, planul sionisto-evanghe-liştilor fiind „curăţenia etnică” în Ţara Sfântă, citeşte: alungarea tuturor palestinienilor „afară”. Cum, cine: acelaşi Wolfowitz, susţinut de ai săi. Le şi găsise un „loc” palestinienilor: în Iordania! Ziceau ei, glumind subţire, ca pe la ei: în Iordania este destul pustiu care nu conţine petrol – acolo să se stabilească porcii de arabi!

Se îngroaşă treaba în Anglia, odată cu sinuciderea biologului David Kelly. Blair va fi silit să demisioneze – pentru minciună. Nu mai i8l moale i-i Bush-ului. Degeaba Wolfowitz a anunţat „dezangajarea” din Irak, fiindcă se apropie alegerile, iar cota de simpatie a Copilului Minune s-a prăbuşit, deci trebuie neapărat redresată! Cu orice preţ, chiar cu fabricarea de „evenimente” – la aste se pricep, măgarii.

Ce contează că Bush are să piardă alegerile viitoare – „Mi-a spus mie on cumătru”, vorba românului de pretutindeni. Las-că nici opoziţia nu sade mai bine decât dacă – vorba Anei – se prezintă Hillary Clinton. Uite, nu mă gândisem la dânsa (mi-e profund antipatică, Hilarioata, un animal – la masculin – politic, feroce). Hilaritatea Europei (nu a Americii, acolo e iubită.) ar fi în stare să-1 bată pe Găgăuţă de Bush!

Le-am răspuns fraţilor Vakulovski; în două exemplare: unul trimis la părinţii lor, la Antoneşti, Tighina (pentru Alexandru), celălat la Braşov, pentru Mihai. Sper ca măcar un mesaj are să ajungă la destinaţie.

Luni 21 iulie 2003

Mai puţin foarte-cald.

Zăpuşeală. Abia atunci, pentru mine, viaţa devine irespirabilă.

Marţi 22 iulie 2003

Aceeaşi Mărie – cu aceeaşi pălărie: caniculă. Am ieşit la cumpărături devreme, ca să pot respira. Uite din care motiv am refuzat totdeauna posturile de ambasador în Maroc, în Libia, în Egipt – să nu mai vorbesc de republica imperială bokasească, aia centrafricană.

Miercuri 23 iulie 2003

Nici o speranţă de răcorire a timpului. Mă epuizează, stoarce de ce-mi mai rămăsese din vlagă. Zac, cu perdelele triplate la ferestre, încercând să provoc un fir de curent – ţi-ai găsit!

— Şi asudând. Şi bodogănind.

Ştiu, ştiu cum „rezistam” în celulele suprasupraaglomerate de la Gherla, în vara de pomină 1958; ştiu, ştiu cum „rezistam” în Bărăgan – simplu: nu aveam încotro! Şi un amănunt capital: eram tânăr, sănătos.

Joi 24 iulie 2003

S-a răcorit puţin. Atât, nici gând să plouă.

Am dormit rău – zgomote pe stradă – m-am trezit obosit.

Aştept: semne editoriale de la Chişinău – două; un altul din America. Un altul de aici, de la Paris; sper să fie toate bune.

Americanii i-au ucis pe fiii Sadamului. Şi s-au întrefelicitat, au participat la Hora-Mare şi Blair şi Berlusconi şi australienii – doar sunt aliaţi, ce dracu? Întrebarea din sală: de ce au avut nevoie de 6 ore ca să-i. Omoare? Dacă voiau să-i lichideze, în cel mult zece secunde o făceau. Dar ce voiau americanii? Nici ei nu ştiu – întâi au dat cu boam-ba (6 ore în şir), după aceea au cerut un răgaz de o zi; după aceea au anunţat triumfalnic: ADN-ul prelevat de la cadavre zice că da, ei erau; al treilea va fi fost un amic, al patrulea, un adolescent, „probabil fiul unui fiu”. La cererile repetate ale jurnaliştilor americani – adresate lui Rumsfeld – de a furniza fotografiile fiilor, Rumy der Weise, după ce a cugetat îndelung, a răspuns că. Fotografiile cadavrelor vor fi publicate în curând. La care un jurnalist a întrebat: de ce nu imediat, e nevoie de atât timp pentru a fi traficate? Sau cadavrele nu au fost încă. Modelate, după chipul şi asemănarea Fiilor Infernali? Rums', după o lungă, bătrânească pauză de gândire, s-a mulţumit să rânjească

— Şi să părăsească tribuna.

Încă o dată: de ce americanii au dat cu boamba, în loc să caute să-i captureze vii pe cei doi monştri? Că tot caută „armele”, să-i fi întrebat pe ei: „Unde le-a ascuns tatăl vostru, măi băieţi?”

Vor fi cunoscut răspunsul – de asta i-au şi. Bombardat 6 ore. Din puţinul pe care l-am văzut, „atacul” a avut oarecari asemănări cu „asaltul' KGB-iştilor la Teatrul cu pricina din Moscova. Aşa cum ruşii nu aveau nevoie să-i captureze pe ceceni, vii, tot aşa americanii nu avea nici un chef să pună mâna pe fii – ca ăia să spună cine ştie ce „prostii”?

— Mai bine să nu spună nimic, niciodată, că spune Rumsfeld în locul lor. – „în curând”.

Tot ieri, coincidenţă: au scos-o la aer pe amărâta de soldăţică Jessica Lynch, „eroina cu care se identifică toţi americanii”. Au plimbat-o pe străzi în automobil deschis, în uralele mulţimii, au urcat-o la o tribună, i-au vârât un microfon în gură – biata fată: se vedea că era încă nerestabilită – a turuit ceea ce învăţase pe de rost: „Când am fost capturată, am spus: 'Sunt ostaş al Armatei americane', acum spun din nou: 'Sunt ostaş al Armatei americane'„.

Bine-bine, fetica nu fusese capturată: camionul în care se afla -într-un convoi – fusese atins de un obuz? Rachetă? Camionul se răstur-nase, ea rămăsese câteva ore lungi („încarcerată” cum spun francezii vorbind de oamenii rămaşi prizonieri ai vehiculelor accidentate şi deformate); rănită; semnalase prin radio poziţia, o echipă venise în cele din urmă, o extrăsese din carcasa camionului şi o dusese într-un elicopter. În chiar timpul real un jurnalist – culmea: american! (însă „neîmbarcat”) a lăsat să-i scape: în momentul în care şi acel camion (dintr-o coloană) fusese lovit, irakienii părăsiseră terenul de câteva zile. Însă Comandamentul a dat „adevărata versiune”: Jessica fusese rănită în luptă cu irakienii. Foarte bine, oferim flori damelor, mai cu seamă unor blonde fetiţe. A mai rămas un detaliu: dacă irakienii părăsiseră terenul de atâta amar de timp, cine trăsese în camionul american? Ei, cine: americanii, colateralitorii noştri dragi! În fâne: formula rostită de Jessica, rănită: „Sunt ostaş al.” este formula obişnuită de recunoaştere (de către ai săi), oricât de rănită era – sărăcuţa

— Oricât de întuneric, a înţeles că oamenii care se aflau în jur erau americani, nu irakieni, pentru că, desigur, mai întâi. Ei înşişi îşi declinaseră identitatea.

Eh, ale eroismului fabricat, valuri. Fiindcă totul a fost fabricat-folosit (cu folos, tautologizez): Uciderea Fiilor – ai zice că Americanii au aşteptat momentul în care să. Anunţe că i-au lichidat: îi furnizează un balon de oxigen lui Bush, cel care se prăbuşea în sondaje, din pricina minciunii cu „armele de distrugere în masă”; îl salvează – pentru moment – pe Blair de acuzaţia de minciună în privinţa „armelor” irakiene, iar în ultimul timp de a fi pricinuit, prin presiuni, sinuciderea biologului David Kelly;

— Îl salvează – pentru moment – pe Berlusconi de urmările măgăriei la adresa deputatului, apoi a poporului german, în general; ba chiar invitaţia formulată de Bush lui Berlusconi de a-1 vizita la „ranch-ul personal” (parc-ar fi Dinescu! Şi poetul-naţionale vorbeşte de maşina-personală, de computerul-personal, de cartea-personală) tocmai pentru că Berlusconi, atacându-1 pe neamţ, facându-1 nazist, a. spart frontul antiamerican, duşmănoasa coaliţie franco-germană! În asta aş fi văzut subtilitatea vicioasă rumsfeldiană, dacă n-ar sări în ochi rudimentarismul pur texan, Bushiot.

Azi am trimis ediţia a IlI-a, a Săptămânii Roşii, pe laser-disc, lui Gabriel Stănescu, în America. Spunea că o lucrează în august-septem-brie. Să vedem. Vorbea şi de publicarea unui fragment („De ce atâta ură?”) în revista lui, Origini.

Vineri 25 iulie 2003

Deşi timpul s-a răcorit sensibil, deşi nu a (prea) fost zgomot pe stradă, am dormit prost, am transpirat abundent.

Au fost publicate fotografiile. Pentagonicul Strumf pretinde că ei, americanii, au ezitat, pentru că sunt crude – însă. Însă tot ei, americanii de la Pentagon sunt sigurii că, văzând cu ochii lor probele, irakienii vor renunţa la a mai ataca – dacă şefii lor nu mai există.

Am auzit şi din gura unui italian chestia cu: „proba” fotografică, în legătură cu moartea lui Mussolini – care i-a bucurat nespus. L-am crezut, fiindcă şi ai noştri, româneţii anticeauşişti-în-gând, de cum s-a difuzat la televiziunea moartea lui Ceauşescu, au explodat în nespusă bucurie. Numai că, dacă „întâmplarea” cu Mussolini poate fi alăturată de cea cu Ceauşescu, niciuna nu poate fi apropiată de a lui Saddam (în fine, de a fiilor lui). Toţi trei fuseseră tirani sângeroşi, temuţi, desigur dispariţia lor a provocat oftaturi de uşurare, numai că Irakul trăieşte ceea ce nu a trăit, la vremea lor, nici Italia, nici România: ocupaţia.

Sânt convins: nici după anunţarea – cu „proba fotografică” – a dispariţiei Tartorului cel Bătrân, Saddam, irakienii nu vor colabora cu americanii (decât dacă sunt miliţieni şi securişti!), fiindcă nu vor uita că americanii îi invadaseră, îi bombardaseră, îi umiliseră – şi nici până azi, 25 iulie nu au restabilit alimentarea cu electricitate, cu apă – şi cu petrol! (în Ţara Petrolului, oamenii fac cozi de ore şi ore pentru benzină).

Sâmbătă 26 iulie 2003

Rumsfeld s-a depăşit pe sine întru „spunerea adevărului”: după ce a lăsat să fie publicate fotografiile fiilor lui Sadam, morţi, a expus cadavrele lor – preparate. Doamne, Dumnezeule! Cine şi-ar fi închipuit că nişte fiinţe civilizate pot coborî până la a manipula cadavre! Dacă au vrut să îngrozească lumea (cu excepţia. Irakienilor care, în continuare, nu cred, nu acceptă, iar cei care acceptă găsesc că e profanare), au reuşit! Morţii lor (s-a înţeles: morţii irakieni preparaţi de americani) nu mai arătau a morţi – ci a strigoi; a ne-oameni, ne-foşti-vreodată-vii, dar pentru că creştinii americani (joc de cuvinte trivial: cretinii) au profanat cadavre. Specialiştii americani întru ştiinţa prezentării cadavrelor duşmanului au dovedit că, într-adevăr, nimeni nu-i întrece: „opera” lor arată terifiant de artificială şi tot pe-atâta de păcătoasă (de la păcat) – dacă le-au tencuit feţele (chipurile).

Rezultatul? Azi au fost ucişi trei americani – şi un mare-poliţai irakian, colaboraţionist.

Primul ministru palestinian, după întâlnirea cu Bush, la Washington, a pledat pentru trei puncte din „foaia de drum”; a obţinut încuviinţarea pentru două: suspendarea construcţiei Zidului Ruşinii Ierusalimului şi suspendarea noilor colonii (nu dărâmarea primului, nici a coloniilor) şi nu a fost de acord Bush cu al treilea punct: liberarea celor câteva mii de palestinieni deţinuţi de israelieni. „în schimb” americanii le-au promis „un ajutor”.

Azi am primit de la Elvira Iliescu o scrisoare a sa, rătăcită şi neexpediată la timp (în mai 1997), precum şi o cronică a Tiei Şerbănescu la Jurnal, publicată în Cotidianul din 22 aprilie acelaşi an – care ar fi trebuit trimisă împreună cu scrisoarea. O ştiu (cronica), una din cele mai adevărate – şi actuală, după 6 ani!

— Din câte s-au scris despre Jurnal. Mi-a făcut plăcere să o recitesc, ca şi cum abia acum aş fî citit-o.

Duminică 27 iulie 2003

A plouat, în sfârşit. Din păcate numai atât cât să mă scutească de stropit florile.

O surpriză dintre cele mai plăcute: Magdalena Boiangiu. Cum Romanian Times preia articole şi din Dilema, i-am mai întâlnit de două-trei ori semnătura sub texte nesperat de incompatibile foaiei dez-informative a Pleşului, proamericane (şi proguvernamentale, oricare ar fî la putere); dealtfel, singurele. Pe Magdalena Boiangiu o ştiu – ca semnătură – încă de pe când eram în România (la România liberal, la Scânteial) şi am impresia că ne chiar cunoscusem – prin Tita Chiper.

De astă dată sub titlul „Ubu rege şi Irakul – 'Noua Europă' şi vechii europeni” prezintă – cu simpatie (ceea ce e rar în România, rarissim la Dilema) trei puncte de vedere ale unor europeni în chestiunea Irakului, prin trei personalităţi: Pierre Hassner (de notat: deşi a plecat din România de vreo 40 ani, dacă nu mai mult, vorbeşte româneşte – ezitant, însă corect). Jacques Rupnik, ceh şi Andrzej Stasiuk, polonez – de care aud pentru prima oară. Cu Pierre Hassner şi cu Jacques Rupnik, cunoscuţi din decembrie 1977, imediat după sosirea mea în exil, am fost, de atunci până în 1989, împreună, în toate colocviile, organizaţiile, congresele, manifestaţiile anticomuniste, semnăturile noastre au fost de găsit pe toate petiţiile având legătură cu drepturile omului („şi ale popoarelor”, ca să spun aşa). Din partea lor – nici o surpriză: analizele lor (totdeauna ponderate, nu mai puţin exacte) confirmă ceea ce ştiam de. Peste un sfert de veac.

Extrem de fericit (ei, da: foarte bucuros, nu gelos) de textul lui Andrzej Stasiuk, rezumat de M. Boiangiu. Nu doar aceleaşi „idei”, dar turnate în aceeaşi formă: pamfletul. De unde confirmarea: un prozator

(dar în nici un caz un poet sau un critic literar – repet: un prozator) este capabil să „opereze” nu doar analize politice – dar şi. Profeţii (ale specialiştilor aceste numindu-se „prognoze”) – în plus, „care gâghilă fain urechea”, vorba lui Chicoş Rostogan. Scriu toate astea, fericit să găsesc în polonezul Stasiuk acelaşi demers şi acelaşi rezultat – un text. literar – ca şi. Să-mi fie iertată imodestia, dar la aceasta îmi dă dreptul măcar vârsta, el fiind născut abia în 1960.

Fiindcă şi eu am scris oarecum-astfel despre războiul din Irak şi despre „adeziunea” aiurită, năucă a ţărilor noastre îndepărtate geografic (de Irak) şi neavând nimic de împărţit cu Saddam – decât ura împotriva Tiranului – dar care pleacă orbeşte la război, cu entuziasmul suspect al imbecilului şi al celui traumatizat de ocupaţia rusească (la urma urmei acesta fiind motorul pro-NATO, deci pro-american la „noii Europeni”, ca să nu rămână necitat luminatul Rumsfeld).

Stasiuk lucrează cu ironia „inversării”: vorbind de Polonia lui; o prezintă ca o ţară, „o comunitate paşnică, una care nu a atacat niciodată, totdeauna alţii au atacat-o” – pretindeau altceva, despre România Liiceanu, Manolescu, Blandiana, Coposu?

— Doar spre sfârşit îşi deconspiră artificiul: „. De fapt, ţării mele puţin îi pasă de război şi de ocupaţie. Puţin îi pasă de Irak. Ar fi putut, cu tot atâta succes să declare război Burkinei Fasso, să ocupe insulele Capului Verde (.). Naţiunea, cu fatalismul ei slav lasă toate astea să treacă”. Aşadar, Polonia (cu tot cu polonezii ei, personali) este pradă „fatalismului slav” – dar oare noi, Românii? Ce fel de „fatalism” ne împiedecă să stampe două picioare, nu pe patru? Mioriticul?

În fine, ca să nu mă las nelăudat: şi eu am scris – în acest jurnal! (în 10-11 iunie) – cu mijloace literare, despre realităţi politice, folosind „inversiunea” sub formă de. Autocritică. Are să mi-o publice Cristian Ioanide în Romanian Times – vorbesc de autocritică!

Atât că pe mine nu m-a luat în seamă Magdalena Boiangiu de la Dilema.

Luni 28 iulie 2003

Prietenul meu intim, Wolfowitz.

De parcă nu el ar fi fost cel mai îndrăcit negator al „vechii Europe”, reprezentată de cele două ţări vinovate în ochii lui de „antisemitism”: Germania, până în 1945 şi Franţa mereu-mereu (păi dacă franţujii mănâncă numai brânză împuţită! Iată o emisiune pe cale vocacalică a tovarăşului său, filosoful Kagan, cel posedând un apartament şi la Paris – şi care nu-i pute) – drept care, fiindcă aceste „vechituri” nu se aliniaseră invincibilei Armate. (pardon, m-a luat gura pe dinainte, era să fac o confuzie răuvoitoare, dar adevărată) americane în marşul ei victorios-liberator al Irakului, urma să fie drastic „pedepsite”!; de parcă nu el fusese instigatorul ignorării, negării, şi acuzării ONU de „antisemitism” – el nu s-a rostit direct, a explicat un aghiotant al său, Muravchik, cel care deconspirase ura Americii împotriva acestui organism internaţional, prin faptul că încă de prin 1987 tratase „sionismul drept doctrină rasială” – deci ONU era nu doar „antiisraelian”, ci mai grav: „antisemit”.

Iar acum, că se prelungeşte tragedia din Liberia.

Liberia fusese inventată de americani, în 1847, pe coasta vestică a Africii, „dăruită” sclavilor (americani) liberaţi. Fireşte, ne-colonia-liştii, (recenţii) ne-sclavagiştii americani i-au vărsat/răsturnat/azvârlit pe negrii liberaţi la ei, în America, pe litoralul Africii, le-au dat o constituţie (americană) şi i-au lăsat să se descurce singuri, ca nişte băieţi-mari. Nu au observat în un secol şi jumătate „fenomenul”: foştii sclavi i-au luat în sclavie pe (foştii) nesclavi şi au instaurat pe pământul natal un sclavagism pur şi dur, copiat după cel cunoscut de ei: „stăpânii” vorbeau „limba americană”. De câţiva ani, ca şi cum injustiţia. Obştească nu ar fi fost suficientă, au răsărit „individualităţi” – ultima fiind Charles Taylor, dintr-o dinastie de negri-ameri-cani. Acesta, nu era doar un sanghinar canibal, ca prietenul poporului român (de veacuri) Bokassa; nici ca Mobutu, nici ca Amin Dada, ci un criminal care, „la armată”, învăţase cum să omori ştiinţific (nu, doamne fereşte, tradiţional). De un cincinal întreg nefericita populaţie a Liberiei (dealtfel, prin contaminarea sălbăticiei şi cea din Sierra Leone) este victima diferitelor bande de ucigaşi întorşi la starea, nu de „bon sauvage”, cea dinainte de a fi fost făcuţi sclavi de către albi – ci la sălbăticia la cub, a celor care cunoscuseră sclavia americană, iar acum instituiau legea fostului sclav devenit stăpân al fraţilor săi, sclavi. Încă dinainte de declanşarea războiului din Irak opinia publică internaţională – ei, da: detestata de către americanii proisraelieni ONU

— Ceruse Statelor Unite ale Americii (ca „părinte” a acestei comunităţi) să intervină, să pună capăt masacrului. America însă avea alte urgenţe:

Afganistanul, Irakul, Iranul, Siria. Oamenii – supravieţuitori ai măcelurilor de fiecare zi implorau America să le vină întru protecţie – degeaba. Când, în cele din urmă Bush a deschis gura, a spus că, da, America va interveni, dar. Mai întâi să plece de la putere Taylor – ceea ce, să recunoaştem, este un răspuns, nu doar creştinesc, dar şi nesfârşit de inteligent. Iar Taylor: bine, pleacă – însă numai după ce o forţă internaţională de intervenţie va. Interveni.

— În continuare, criminalul îşi vede de crime. Acum câteva zile Bush a anunţat „intervenţia”: câteva nave de război vor ancora în largul Liberiei!

După ce a fost bombardată şi ambasada americană din Monrovia, au debarcat o duzină de ostaşi americani – întru „securizarea” ei, a ambasadei. Şi doar a ambasadei.

Iar azi s-a anunţat. Luarea la cuvânt a tovarăşului Wolfowitz: care, fără să clipească, a cerut ca. ONU să intervină în Liberia. Cu aceeaşi neruşinare cu care „invitase” Franţa şi Germania, deunăzi, să participe la. Securizarea Invincibilei Armate Americane din Irak. Deci „antisemita” ONU este foarte-folositoare la casa-americană atunci când ne este nouă, americanilor. Folositoare – dar nu atunci când ne dă peste degete şi ne critică în gura mare pentru tot felul de dobitocii, porcării, „preferinţe”, cea mai. Foarte-preferată fiind ajutorul necondiţionat acordat Israelului şi politicii sale (printre alte calităţi) rasiste.

Ora 11. Sunt foarte, excesiv de enervat. Nu tulburat, nu neliniştit

— Ci e-ner-vat! Şi nu ştiu de ce.