Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Numai în regiunea pariziană muriseră până ieri în jur de 50 persoane – „de caniculă”.

Nu ne rămâne decât să strângem din dinţi şi să traversăm şi ziua de azi – pentru mâine ni se promite Canaanul: „doar 35°”.

Închid degrab' ordinatorul, să nu mai încălzească şi el lumea asta.

Joi 14 august 2003

Ziua de naştere a Anei.

Nu am mai notat, fiindcă era atât de cald – ziua de 12 august -încât nu voiam să mai adaug şi eu caniculei.

Azi-noapte a plouat (în fine, a stropit) şi a dat cu pietre. A fost grindină mult zgomotoasă, însă dormeam atât de normal după două săptămâni de anormalitate, încât nu m-am ridicat din pat, să văz, cu ochii mei, minunea. Oricum, aerul s-a răcorit, termometrul zice acum (la ora 6,30): „doar” 20°.

Mă întorc la ceea ce am tot amânat: corectarea şpalturilor.

Observ că nu am notat nici întâmplarea minunată: marţi, 12 august a venit Iurie Roşea, cu fiul său (de 2 metri!) de la Chişinău, încărcat ca o albină: cu câte 50 exemplare din fiecare din cele trei titluri scoase de editura Flux: Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui, Basarabia. Totodată mi-a adus de la Iurie Colesnic şpalturile la a Ii-a ediţie din Săptămâna Roşie a mea dar şi Basarabia necunoscută în 4 volume, o realizarea cu totul deosebită a lui, Colesnic. După ce voi termina cu şpalturile şi cu dedicaţiile pentru Chişinău, mă voi întoarce la Colesnic – cu creionul în mână, gata să (s) mulg o mie de informaţii.

Vineri 15 august 2003

Am pregătit „bagajele” pentru Iurie Roşea (va veni mâine, pentru ultima oară): un laser-disc cu Jurnalele (4), cărţi cu dedicaţie, fotografii. Pentru Iurie Colesnic: şpalturile, o carte cu dedicaţie.

Sâmbătă 16 august 2003

A fost pe aici Iurie Roşea. I-am încredinţat cărţile dedicate, şpalturile pentru Colesnic, jurnalele înregistrate. Extrem de obosit. Seara. Nemulţumit. Neliniştit. De ce?

Duminică 17 august 2003

Deprimat. De parcă aş fi născut.

Luni 18 august 2003 A plouat azi-noapte. Începem o viaţă nouă. Miercuri 20 august 2003

Se vede că nici eu nu am scăpat de urmările caniculei – cu toate că, spre deosebire de miile de bătrâni morţi (se vorbeşte de 6.000 -”deocamdată, cifra definitivă are să fie disponibilă spre 1 septembrie”) din pricina deshidratării, am băut apă, multă apă.

Şi nici nu ştiu dacă am să-mi revin: mă tem că această căldură-mare îmi va da brânciul decisiv.

Ieri a fost o zi de sânge: atentatele de la Bagdad, de la Ierusalim. Dacă ultimul e semnat: un profesor de la Hebron, primul.

— Filip a reacţionat pe dată: „ONU? Cine, din Irak, este împotriva ONU? Numai americanii!”

L-am temperat, propunându-i să mai aşteptăm – deşi, mărturisesc, şi pe mine mă încercase această bănuială.

Dan Culcer mi-a trimis o dischetă pe care a înregistrat texte despre „antisemitism” de pe o revistă electronică. Sunt şi două care mă privesc – una indirect: Valentin Protopopescu, ocupându-se de dreptis-mul, chiar rasismul lui Cioran, citează şi din Jurnal de Apocrif pasajul în care avansam ipoteza: la Dieppe, în 1943, chiar după eşecul debarcării canadienilor, pe Cioran îl apucase frica, spaima cea mare că, în ciuda primelor succese, nemţii au să piardă şi-atunci. Mai ales cei care, în ţară de azil, colaboraseră cu ocupantul – ca el.

Dialogul Laszlo-Solacolu (din 2002) mi-a reactivat durerea că un băiat atât de deştept (Laszlo) poate spune-scrie atâtea şi atât de nesfârşite prostii.

Joi 21 august 2003 „Castrofa umanitară” în Franţa: a fost avansată cifra morţilor „de caniculă”: 10.000 persoane. Şi vai, e provizorie. Toţi oamenii politici s-au comportat mizerabil, iresponsabil, de la şeful biroului care trebuia să dea alarma încă de prin 5-6 august, până la ministrul Sănătăţii (un medic, Mattei – un căcănar, ai zice că-i român de origine, dacă n-ar fi italian), până la Raffarin – până la Chirac: prezidentul nu şi-a întrerupt vacanţa în Canada, abia azi a promis că deschide gura lui mare.

Bilanţurile macabre cresc – în Bagdad, în Ierusalim. Să fie tot căldura-mare de vină în recrudescenţa violenţelor? N-ar fi de exclus -dar nu explică totul.

Ah, americanii, americanii. Nu doar Filip îi suspectează. Sediul ONU la Bagdad nu era păzit – nici picior de american în faţa clădirii, necum o brigadă de tancuri ca la Ministerul Petrolului.

Păi dacă ONU le era „ostilă” – americanii gândesc ca evreii: cine nu-i cu ei este musai un fioros „antisemit”! Mai ales că Sergio Vieira de Mello, şeful delegaţiei de la Bagdad declarase în mai multe rânduri că ei, reprezentanţii ONU, nu sunt ocupanţi, că ONU se află în Irak nedorită de ocupanţi, pentru că încearcă să amelioreze starea cumplită a populaţiei. Fiind eu tată de fiu bănuitor – şi fiu de tată care una-două zicea: „E mâna Moscovei, ascultă la mine!”, mă gândesc şi eu ca proasta: de ce atentatorii – fie baasişti de-ai lui Saddam, fie benladenişti de recoltă recentă – ar fi atacat ONU, simbol antiamerican pe sol irakian? Şi nu-mi dau răspuns şi nu găsesc verosimilă ipoteza lui Antoine Serfati (dealtfel excelent analist), anume că atentatorii au lovit în. Încrederea pe care o aveau irakienii de rând în organisme ca Medicins sans frontiere, Amnesty, Unicef, ONU. E cam trasă de păr şi cam. Fâloamericană teoria lui – din pricina caniculei şi ea. Acum americanii au de gând să „renegocieze” cu ONU situaţia din Irak. Dacă aş fi rege, i-aş obliga să-i desemneze ca negociatori pe Wolfowitz, pe Strumpsfeld (care i-o fi adevăratul nume?), pe Powell, cei care l-au îmbrâncit pe debilul Bush să facă război, nu doar fără avalul ONU -dar împotriva lui.

Duminică 24 august 2003

S. R. a căpătat o formă aproape-gata. Dr. Olteanu mi-a promis că îmi va aduce din România primul volum de documente (cel dat la topit de Buzura). Din el voi mai scoate câteva informaţii.

Dr. Olteanu 1-a întrebat pe Sami Damian dacă a primit volumul Săptămâna Roşie, trimis de autor. Întrebatul nu a răspuns la întrebare, a sonorizat aproximativ următoarele: a citit în reviste ce s-a publicat şi şi-a dat seama că fac elogiul lui Antonescu.

Sincer să fiu: „opinia” lui Sami Damian m-a mirat-întristat. Ca orice „bun-român” (sic) şi el motivează respingerea, negarea unui text (Săptămâna Roşie), nu prin ceea ce are el „arzător” – aici: afirmaţia că evreii poartă o grea vină în conflictul dintre noi şi ei – ci.

1) alunecă la o chestie laterală (nici măcar adevărată; fiindcă nu fac „elogiul” lui Antonescu – încerc să-1 explic). Aşa, exact aşa procedaseră confraţii şi în cazul Jurnalului I-II-III: cu excepţia, poate, a lui Ţepeneag, ceilalţi (D. C. Mihăilescu, Alex Ştefănescu, Pruteanu, Bianca Marcu, Adameşteanca, Grigurcu, Dimisianca, Păruit, Mircea Martin, Iorgulescu, Pleşu.) nu s-au plâns de „nedreptăţile” (sau de neadevărurile) scrise de mine despre ei înşişi – ci s-au indignat foarte că. O atacam pe însăşi Monica Lovinescu!; b) decretează: „Goma este antisemit!” – iar cu asta îşi imaginează că au închis. Şedinţa. Aşa, exact aşa au procedat confraţii în chestiunea Jurnalului I-II-III: au hotărât că sânt „ingrat”, „nedrept”, „vulgar”, „turnător” (acuzat de două celebre. Neturnătoare: Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă şi de Geta Dimisianu), ba chiar „nebun”: Zaciu, Dimisianca, Păruit.

Marţi 26 august 2003

Acest guvern şi acest preşedinte al Franţei s-au purtat mizerabil în criza caniculei. Niciunul dintre „responsabili” nu a recunoscut vreo vină – a lui, a „echipei” sale. Răspunsurile lor, la criticile stângii – de unde alt' să vină criticile?

— Sunt de un cretinism absolut: „Urmările politicii voastre!” „Nu putea fi prevăzută catastrofa!” – or caniculă a fost, nu doar în Franţa, ci şi în Belgia, unde nu s-a înregistrat nici un mort din această pricină. De ce? Secretul lui Gâgă: fiindcă belgienii au o altă politică de protecţie a „persoanelor în vârstă” (şi nu „a persoanelor aflate la sfârşitul vieţii”, cum denumesc francezii categoria). În regiunea de frontieră (belgo-franceză) aşezămintele belgiene pentru bătrâni sunt ocupate în proporţie de 70% de francezi. Acolo există „complexe” a câte 60-100 apartamente – nu dormitoare comune – având baie şi chicinetă; asistenţa medicală, este permanentă, cea-de-ajutor la fel, iar contribuţia fiecărui bătrân nu este mai importantă în Belgia decât în Franţa – cam 3/4 din alocaţie. Secretul belgian (unul dintre ele) stă şi în faptul că personalul – medical, administrativ – este suficient şi este corect remunerat, de unde constatarea unei bătrâne doamne: „Când infirmiera este bine-dispusă şi noi suntem bine-dispuse.”.

Fireşte, mă gândesc la mama şi la cele două aşezăminte în care a fost internată, în România: datorită intervenţiei lui Năvodaru, ea avea o situaţie privilegiată – stătea în salon cu doar alte cinci-şase, nu cu alte douăzeci-treizeci – ca la Domneşti. Însă personalul. Am pus pe hârtie, în Gardă inversă tot năduful.

Miercuri 27 august 2003

Nici o noutate. Nici un chef de scris – m-a. Caniculât canicula. Vineri 29 august 2003

Noutate: plouă. Plouă de rupe pământul. De azi-noapte. Acum, da, am reintrat în normalul parizian. Bineînţeles, cârtitor cum sânt, nu-mi place nici ploaia – dar ce-mi place mie? Mie-mi place – de câte ori să o spun?

— Timpul-probabil; cu cât mai foarte-probabil, cu atât mai vârtos.

Un fel de satisfacţie secretă mă roade: jurnalul pe august nu are să depăşească zece pagini.

Am mai pigulit S. R.

— Să fie, în aşteptarea volumului de documente promis de Dr. Olteanu.

Sâmbătă 30 august 2003

Plouă, e frig. Mă simt tot mai neputincios. Nu-mi merge mâna, nu-mi merge capul, ţinerea de minte diminuează – noi să fim sănătoşi! Cine spune că moartea „vine” cu-rece? Uite că vine şi cu. Caniculă.

În Irak haos, violenţă şi incapacitate a americanilor de a se încheia la pantaloni, convenabil. De sus-sus-sus pânăjos-jos americanii, de la Washington la Bagdad, dovedesc în public (vai de publicul bieţilor soldaţi răniţi sau morţi!) că au fost totdeauna nişte oi capii, că toată puterea lor se reducea la tehnologie – şi numai la tehnologie. Da, dar vorba Radio Erevanului: „Ei nu ştiau.” Tot, dar tot ce au făcut americanii de la 11 septembrie încoace a fost făcut sub semnul spaimei, al improvizaţiilor, al precipitărilor şi al datului-cu-boamba – totul teoretizat de nişte şacali-criminali ca „ideologii” din echipa-de-gânditori ai lui Bush. Totul a ieşit aşa cum se vedea cu ochiu liber, de către ultimul dintre ne-americani: distrugeri, moarte, nedreptate, cretinărie uriaşă, la dimensiunile „planetare”, cum se consideră americanii: nerezolvând problema (care una este ea: Palestina), ba punând gaz peste foc, prin susţinerea necondiţionată a Israelului. Iar acum, când americanul de rând începe să se trezească din visul-de-mărire şi începe a cârti – acum o săptămână Bush a fost huiduit la. Portland, oraş-stat în principiu de partea lui, până la caricatură (să fâe citită presa, nu doar pro-israe-liană, ci pro-sharoniană)!

— Acum, zic, de parcă nu ei, şacalii de stânga, marxişti şi fâlosovietici de la Harvard ar fi alergat deunăzi la Washington, să facă politică de ultradreapta (în acelaşi preţ asigurând Israelul, nu doar de impunitate, ci şi de. Mărire teritorială, după ce l-au isterizat pe debilul Bush şi l-au împins la război cu Saddam (de ce nu cu Fidel, aflat în vecini?), fac pe mironosiţii (masculinul femininului – îl şi vizualizez pe Wolfowitz în această postură cum nu se poate mai potrivită), s-au pornit să zbiere – în presă!

— Că nu trebuia ca America să pornească războiul în Irak, iar dacă tot l-au început, să-1 oprească degrab', înainte de a se transforma în Vietnam Bis! Ei, „vizionarii” – de teapa lui Kristol, Kagan – fără nici o ruşine (de remuşcare nici vorbă!) „văd” abia acum ceva-ceva – dar nu eşecul Americii ca unitate, popor, comunitate (nemuritorul Chicoş Rostogan ar zice: „Cum ar veni: mult' omeni.”), ci probabilul-sigurul eşec electoral în 2004 al lui Bush! Estimp ce fac vechii tovarăşi Wolfowitz şi Rumsfeld? Se ceartă (pardon: se dispută, căci ei sunt oameni de-idei.): pe „soluţia”: dezangajare din Irak (şi plecare cu coada între picioare)?; continuare – dar pentru asta trebuie alte, multe trupe, deci ale multe miliarde de dolari? Bineînţeles niciunul dintre aceşti „umanişti” de extracţie bolşe-vică nu s-a gândit la pagubele omeneşti ale idioţeniei lor – pe care, la o adică au s-o arunce în cârca lui Bush (cu remarca extrem de inteligentă: „Dacă a fost rea ideea – de ce a pus-o în practică?”): nici de suferinţele palestinienilor de 55 de ani în lagăre-de-refugiaţi în propria ţară – iar aici nu mă pot stăpâni să nu repet titlul cărţii unui scriitor basarabean drag inimii mele, Dumitru C. Moruzi: „Pribeag în ţară răpită” – vină a americanilor (complicitate) care va atârna greu în balanţa Judecăţii de Apoi; la suferinţele irakienilor adăugate celor din prea-lunga şi ferocea dictatură stalinistă a lui Saddam – şi, pentru că tot a venit vorba de sânge şi de moarte: a propriilor soldaţi, neinstruiţi decât în datul-cu-boamba.

Singura consolare (un fel de a mă. Consola) citesc în ziar că prietenul Pierre Hassner a scos o carte împreună cu Justin Vaisse (probabil Weiss): „Washingtonul şi lumea. Dilemele unei suprapu-teri”. Autorii spun că cele mai virulente critici la adresa „neocon”-ilor şi ale aventurismului lor militaricesc (de ţinut minte: niciunul dintre ei nu este militar – nici chiar Rumsfeld – ba chiar nu-şi făcuseră serviciul militar, fiind scutiţi: Wolfowitz, Kagan, Perle, Kristol.) vin, nu dinspre adversarii politici (democraţii), ci de la. Paleoconservatori, din şcoala izolaţionistă a lui Pat Buchanan. Închei cu un citat: „Fiind vorba de hegemonia americană, principalele conflicte: „şoimii” între ei: Wolfowitz, sub-secretar la Apărare, apărător al „imperialismului democraţiei” care vrea să refacă lumea, începând cu Irakul, după chipul şi asemănarea ţării sale (nici autorii acestei cărţi nu precizează despre care „ţară” vorbesc: despre SUA? Ori despre Israel?) – contra Rumsfeld, secretar al Apărării, un „naţionalist arogant”, care vrea doar să dea o „lecţie” celor care ar ameninţa securitatea americană”.

Încă o informaţie: în efortul disperat (de astă dată!) de a-şi ralia şi alte naţiuni furnizoare de carne de tun în Irak, Bush „a invitat” Bulgaria. Biata Bulgarie (şi ce dacă are ca prim-ministru un rege? Tot mizeria comunistă domneşte şi în capetele oamenilor) şi-a adus „contribuţia”, a trimis soldaţi în Irak. „Debarcarea” lor la Bagdad a produs, nu manifestaţii de bun-venit – din partea americanilor, doar nu din a irakienilor – ci. Bătaia de joc a presei americane! Se distrau grozav „jurnaliştii” americani văzând cum sunt echipaţi bulgarii şi mai ales, mai ales cât de dezorientaţi, de speriaţi erau. Ei, da: când „au debarcat” la Bagdad, americanii nu erau dezorientaţi-speriaţi – au devenit (dezorientaţi-speriaţi) abia după. Încheierea războiului. Dar aşa cum râde hârbul de oala spartă; cum râd românii din dreapta Prutului de românii din stânga Prutului (basarabenii), fiindcă, iată, se găsesc oameni şi mai rupţi în cur decât ei – tot aşa, cu exact aceeaşi „concepţie” marii americani şi-au găsit de cine să râdă: de bulgari! Că, de irakieni nici vorbă: le e o frică panică de ei, cei „liberaţi”.

Mă opresc aici. Cu greaţă.

Duminică 31 august 2003

Ieri am primit cu poşta – surpriză!

— De la dr. Olteanu cartea promisă: Situaţia evreilor din România 1939-1941 voi. I. M-am apucat pe dată de lucru. Spre desiluzia mea niciuna dintre informaţii nu îmi era necunoscută (adevărat, nu în contextul câte unui document întreg). Altfel – merge. Nu înţeleg de ce a fost trimisă la topit această carte: din cauza faptelor? Sau din cauza „tonului”?

— A cuvântului „jidan”? Dar aceste era folosit în acea vreme fără intenţie de a jigni, aşa li se spunea.

Seara: ieri şi azi am lucrat ca o vită, însă am reuşit să extrag cam tot ce merita din carte. Mâine toaletez varianta definitivă a eseului.

SEPTEMBRIE

Luni 1 septembrie 2003

Am primit prin poştă: scrisoare de la Gabriel Stănescu; şpalturile la S. R. III trimise de la Bucureşti de Cristian Negoi.

Iar prin electronica Anei:

— Niculiţă a trimis un articol despre „Dosarul de securitate” al meu, redactat de Iuliu Crăcăna pentru o publicaţie a Sighetului, aşa ceva (am înţeles că Rusan i-1 transmisese).

M-am bucurat de primele două, am corectat şpalturile, le trimit mâine;

Nu mi-a făcut nici cald nici rece – mie – însă Ana s-a înfuriat.

Are dreptate: Haita securiştilor care s-au ţinut de curul nostru atâta amar de timp, în ciuda „tehnicii ascultărilor” şi a armatei de trăgători cu bleaga, nu ştiau mare lucru despre ceea ce făceam/făcusem. Cât despre cercetători: ei nu ştiu cum să lege cap la cap dosarele cercetate. Iar eu – după ce am citit 17 pagini îndesate – nu am aflat decât că. De mine s-a ocupat la un moment dat şi. Caramanosaurul, altfel numitul general Mihai Caraman. Atât. Restul: nu doar aproximări, ci aiureli. Securitatea nu era mai „productivă” decât oricare altă ramură economică: tot la futu-i mă-sa „lucra”.

Şi când te gândeşti câţi bani au fost băgaţi în curul diviziilor de boi securoi;

Şi când te gândeşti câtă spaimă, cât chin au băgat în noi animalele încizmate, câtă teroare am îndurat, 90% din populaţia ţării vreme de patru decenii – numai până în 1989 – dar de-atunci încoace? Fiindcă numai în capul şi în vorbele îndobitociţilor de frică securitatea s-a prefăcut în „fostă”. Ca şi cum ai putea spune: „fosta Inchiziţie”. Ca şi cum ai putea vorbi despre „fostul Nicolski”; despre „fostul Pleşiţă”, despre „fostul Brucan”.

Marţi, 2 septembrie 2003

Gata! Era şi timpul. Am terminat Săptămâna Roşie – de-acum nu mai intervin în ea decât. Cu mici corectări. Dacă aş reuşi să mă odihnesc puţin.

Joi 4 septembrie 2003

Am fost oprit (nu am zis: m-am oprit.) din continuarea zilnicei ocupaţii doar de faptul că i-am dat lui Filip varianta de ieri să o înregistreze pe disc.

A venit răcoarea. Dorm cu o plapumă peste care am pus o pătură.

Vineri 5 septembrie 2003

Am primit azi de la Oleg Brega transcrierea câtorva fragmente de pe internet în privinţa „antisemitismului” meu. Cu o excepţie (B. Suceavă şi o fetică, după nume, care în douăzeci de cuvinte spune ceea ce bărbaţii participanţi la discuţie nu au fost în stare după trei-cinci intervenţii – am mai spus: despre „antisemitismul” meu feroce.) citează cu sfinţenie – şi cu deplină încredere analfabetă – din spusele-scriselor tovarăşilor noştri de veacuri ca securistul Raduloanid, „istoricul Holocaustului românesc” şi stau de vorbă – „uite, cum stăm noi acuma.” cu otrava învechită în bolşevism de Felicia Antip! Cu acelaşi interes respectuos – şi beat – cu care, de 14 ani, se uită în gura de canal a unui Brucan. Ai zice (chiar zic, eu): oamenii ăştia – mai tineri, mai în vârstă: nu ştiu nimic, nu au aflat de la alţii nimic despre nimic – unul (întâmplător, nu Gabriel Andreescu.) ia cuvântul şi începe prin a declara că nu a citit cărţile mele – dar le comentează!

— După Evanghelia lui R. Ioanid. În rest, am observat cum stăm cu „politeţea” la român: se adresează cumplitei tovarăşe generale Felicia Antip (cea de care, acum douăzeci de ani, tremura întreaga unitate MAI de jurnalişti-cu-misie-peste-hotare), cu: „doamnă”, aşa cum li se adresaseră bolşevicilor, securiştilor din primele ore de „după revoluţie” cu. „domnul Iliescu, „Domnul Brucan”, l-am auzit pe un jurnalist: „domnul Nikoski”, ba chiar o dameză ne fericea – în scris -cu „domnul Gheorghiu-Dej

Asta ca să să spun că acest gen miorethic de politeţe este semn indubitabil de sclavaj mental transmis din tată-n fiu: „Căci nu se ştie niciodată cum se-ntorc trebile. Căci.” – slugărnicie manifestată mai cu seamă prin: „fosta securitate', de care nu au scăpat nici gazetăriţesele emeritnice Adameşteanu, Rodica Palade, Ioana Ieronim, Mungiu, Ştefoi.

Greu, foarte greu îmi vin în fire (dar încă nu îmi dau seama cu câte pierderi), după caniculă. Sper ca în două-trei săptămâni să recapăt chef de viaţă – şi de scris. Atunci am să mă ocup ceva mai pe larg – aici, în Jurnal – de articolul lui Iuliu Crăcăna „Paul Goma – dosarul de securitate”, îl voi pune în relaţie cu descoperirea lui R. M. Mocanu, în Contemporanul despre aventurile editoriale ale Uşii. (textul lămuritor al meu a apărut şi în Contemporanul şi în Romanian Times). În fine, despre ce şi cât înţeleg iubiţii mei compatrioţi din textele citite.

Duminică 7 septembrie 2003

Abia azi aflu, dintr-un reportaj britanic: soarta Anei şi a mea se. Întretăiaseră, în luna mai 1973, cu cea a avionului rus TU Nuştiucât, altfel-numitul „Concordov” (unii îi spun: „Kankardovski”), cel care s-a prăbuşit în timpul meetingului aviatic de la Bourget.

Istoria este asta: englezii, rezemaţi pe cuceririle tehnologice din timpul războiului – al doilea, fireşte – au fost primii constructori ai unui avion supersonic. Au mai scos câteva aparate, experimentale, din ce în ce mai perfecţionate, însă costul dovedindu-se mult peste capacitatea pungii Albionului, Albionul a renunţat să continue programul.

Americanii, în virtutea rudeniei şi a ajutorului dat în timpul celor două războaie mondiale – şi care nu aveau nici pe departe ceva asemănător – după câteva tentative de a furgăsi „reţeta” englezilor, au ales calea cea mai cinstit-negustorească a cumpărării planurilor – şi a câtorva specialişti insulari ca supliment. Aşa că în scurt timp, americanii au construit avioane capabile de Mach 1, 2, 3.

— Însă numai aparate de vânătoare, militare, nu şi de-linie.

Or englezii – care păstraseră propria-le muncă, ştiind că şi francezii sunt avansaţi în materie (mai ales de „celulă”), au încheiat cu ei un acord de cooperare în vederea construirii unui aparat comercial, de pasageri, supersonic – l-au botezat „Concorde”.

Americanii – băieţi practici – au încercat să subtilizeze planurile (comune) însă nici de astă dată nu au reuşit. În schimb au fost informaţi că ruşii le furaseră demult şi chiar depăşiseră cuplul Franţa-Anglia, ajungând cu modelul lor în faza încercărilor. Ştiind că pe ruşi n-or să-i poată fura, Americanii le-au propus dintru început. Colaborarea (cu condiţia să nu se ştie în vecini, mai ales în NATO!). Astfel avionul sovietic de pasageri TU (polev) a ieşit în lume, la meetinguri, cu un an-doi înainte de Concorde.

Vine ziua fatală (nu mai ţin minte data exactă, din luna mai 1973): fusesem la un concert de muzică religioasă la Abaţia de la Royaumont împreună cu Rosy şi cu Paul Barbăneagră; ne întorsesem, în Paris, ne oprisem pentru câteva momente la ei acasă – şi nimerisem pe telejurnalul de seară. Care a anunţat, cu imagini terifiante, prăbuşirea TU-ului în locul cutare, la ora cutare. Paul Barbăneagră a pălit apoi ne-a explicat că la ora cutare noi ne aflam pe autostrada din imediata vecinătate a aeroportului, iar locul căderii era foarte aproape de autostradă.

După această paranteză autobiografică, mă întorc la istorie: prăbuşirea avionului – sovietic, să nu se uite – a produs consternare (secretă) în URSS, însă (afirmă jurnalistul autor al reportajului), cei mai afectaţi – în mare secret, de astă dată. Capitalist – au fost americanii. Au pompat în curul Concordovului alte zeci de milioane de dolari, însă. Şi următorul exemplar s-a prăbuşit; şi al treilea – abia după acesta americanii s-au retras din cursă.

Între timp ieşise autenticul Concorde, franco-britanicul. Celula -corpul avionului: preponderent francez; motorul: RR. Nu s-a prăbuşit nici un exemplar în timpul încercărilor (la Toulouse, cu legendarul pilot Turcat), ba chiar a început a face zboruri comerciale.

Abia atunci (trecuseră câţiva ani buni de la prăbuşirea TU-ului -deci, în 1973, când noi ne întorsesem în România, apoi în 1977 re-venisem şi cerusem azil politic – însă binişor după stabilirea noastră definitivă în Franţa) americanii declanşaseră o cumplită campanie de presă de-ai fi zis că porniseră la război total, împotriva Franţei (însă numai împotriva ei!). Cu probe fotografice o acuzaseră că. În 1973, pe aeroportul Bourget, sabotaseră zborul demonstrativ al concurentului sovietic, trimiţând (!) un avion uşor, de turism, în calea rusului -urmarea: rusul încercând să-1 evite, se prăbuşise. Or până şi eu ţineam foarte bine minte imaginile filmate în timpul meetingului şi transmise apoi zile de-a rândul, în care se vedea clar: Concordovul, sub pseudonimul: TU se angajase într-o demonstraţie de acrobaţie aeriană şi, după nu ştiu câte loopinguri, din ce în ce mai aproape de pământ – şi care zmulseseră exclamaţii de admiraţie ale spectatorilor – se prăbuşise.