Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Francezii se disculpaseră: nu intervenise nimeni şi nimic în calea TU-ului, cu certitudine pilotul, ca să impresioneze asistenţa – şi pe virtualii cumpărători – făcuse pe viteazul, nerespectând indicaţiile constructorului.

Ani de-a rândul (un deceniu? Două?) americanii au interzis zborul Concorde-ului deasupra teritoriului american, pretextând zgomotul insuportabil al minunatei maşini. După treizeci de ani de exploatare fără nici un accident major, a cunoscut, în urmă cu doi ani, catastrofa pricinuită de o lamelă desprinsă dintr-un avion care decolase cu câteva minute înainte şi era. American. Francezii însă nu i-au învinuit pe americani de sabotaj.

Concorde a ieşit la pensie, spre regretul multora (şi al meu, deşi nu am cunoscut avionul decât din fotografii şi din imagini filmate: o operă de artă, nu doar de tehnologie). Americanii nici în ziua de azi nu au reuşit să construiască un avion concurent.

În timp ce priveam emisiunea, îmi ziceam că nu se poate, nu este posibil ca americanii să fi recurs la atâtea mârşăvii: tentative de furt, asociere cu duşmanul-de-moarte (şi al său, nu doar al Europei Occidentale): Rusul, numai ca să combată un concurent. Dar mi-am adus aminte de Vietnam: Americanii nu intraseră în Vietnam pe uşa din faţă, ca să-i combată pe comunişti – adică: Răul; nici în scopul declarat: abolirea colonialismul (francez) – nu! Ci pentru a-i elimina pe francezi din Indochina şi a se instala ei – introducând în Indochina libertatea, democraţia, prosperitatea.

— Americană. Se ştie ce şi cum au „instaurat” americanii în Vietnam, în Kambodgea, în Laos: comunismul, moartea, nefericirea – distrugerile, acum vorbim doar de perioada anterioară: pentru a-i alunga pe francezi, americanii nu s-au dat în lături să colaboreze cu Sovieticii, cu Chinezii – declarându-se de acord cu ei – iar vietcongului furnizându-i arme. Astfel francezii au fost bătuţi şi alungaţi de nordişti, iar în locul ferocilor colonialişti francezi s-au instalat americanii aducători de libertate, de democraţie. Să aduc aminte ce li s-a întâmplat şi lor în 1975, când au fost siliţi să fugă cu coada. Elicopterelor între picioare?

Nu. Spre deosebire de ei, eu sunt european-cam-vechi, deci băiat bine-cam-crescut (mă ardelenesc şi eu cum pot).

Luni 8 septembrie 2003

Acum chiar m-am oprit din S. R. I-am zis „ediţie definitivă”, ca să nu-mi mai las mâna să plece de capul ei, pe câlburi.

Mă întorc la textul lui Iuliu Crăcăna (destinat vreunei reviste a Sighetului?) trimis de Niculiţă – provenit de la Rusan.

Ce lucruri noi aflu despre mine?

— „cel mai important (dosar) „ [înseamnă că sunt mai multe, la mai multe servicii] „conţine 21 volume, fiecare având peste 350 file (şi) cuprinde anii 1970-1978”;

— (avusesem) „mai multe nume de cod, cel mai important: „Bărbosul”„ – ce imaginaţie debordantă la securişti!; „pentru anihilare s-au folosit cunoscutele metode de infiltrare, destrămare a anturajului, avertizare, compromitere”; „numai în anii 1972-73, când nu era considerat atât de periculos, s-au ocupat de el peste 40 ofiţeri din diverse Direcţii ale Securităţii, s-au folosit peste 50 informatori şi au fost „lucrate” prin D. U. I. [nu ştiu ce semnifică DUI-ul] mai mult de 20 persoane din anturajul său”.

Cică aş fi devenit. „„element periculos” încă din 1956”; la Lăţeşti, în domiciliu obligatoriu „Securitatea aflase că Paul

Goma se întâlnea cu Adrian Marino şi el „element periculos”„ [ei da, era extrem de greu să obţină informaţia: când mă duceam eu la el (la Marino), mergeam pe stradă; când venea el la mine, ziua, tot pe stradă mergea, nu prin porumbişti şi nu conspirativ, prin şanţuri.]; „mai mult, asculta posturi de radio străine, comentând apoi duşmănos la adresa regimului” – şi această informaţie a fost obţinută cu multă sudoare-de-său, securistă, mai ales că aveam prostul obicei de a deschide ferestrele şi de a pune radioul la maximum (Vocea

Americii, Novisad, Instanbul – ba chiar, în timpul „invadării america nilor” în Cuba – Golful Porcilor – întâmplându-se să am acumulatorul proaspăt încărcat, bateriile noi-nouţe, başca antena înaltă de 7 metri şi lungă de vreo 20 – în Bărăgan!

— Am prins, pe unde scurte. Havana, drept care toată vecinătatea a putut auzi glasul lui Fidel Castro.); după prelungirea domiciliului obligatoriu, „scrie un memoriu care atrage după sine o anchetă a ministrului adjunct al MAI, generalmaior Negrea Vasile.” [ei bine, nu ştiam cum îl cheamă şi ce grad avea securistul care venise în Lăţeşti şi mă convocase în localul miliţiei

(şi al securităţii), unde, după ce mă ameninţase că o s-o păţesc dacă îi dezinformasem (sic), mă pusese să povestesc „conţinutul memoriului”; îi cerusem să re-scriu plângerea – nu m-a lăsat: a scris-o el, dar am observat: omiţând toate numele securiştilor pe care eu îi. Turnasem pe hârtie că ne terorizau, ne vânau cu IMS-ul, ne băteau: locotenentul

Livescu, maiorul?

— Colonelul?

— Cutare, comandantul securităţii Feteşti, miliţianul Anghel.]; o altă confuzie (a lui I. Crăcăna?) – care scrie: „Cu toate că a fost cercetat [când: în 1977?] şi pentru „trădare prin transmitere de secrete” ale statului (art. 157 alin. 2 CP.) care se pedepsea cu închisoarea de la 5 la 15 ani, este condamnat numai la 2 ani închisoare pentru agitaţie publică [când: în 1956?]. Paul Goma se va întoarce însă în libertate, deoarece această pedeapsă [care „pedeapsă”? De când: din 1977? Dar în 1977 nu am fost „pedepsit”-condamnat] i se compută cu detenţia preventivă de la 22 noiembrie 1956 [care „detenţie preventivă”? Cea din 1956? Dar nu a fost deloc preventivă]. Aceasta deşi în mandatul de arestare preventivă figura că nu are antecedente penale”.

Doamne Dumnezeule! Nu era destul că securiştii erau, în primul rând, nişte boi, în al doilea şmecheri carpatini obişnuiţi să-şi tragă în piept superiorii (iar superiorii îi minţeau pe superiorii lor, până ce „sus de tot” ajungea, fie un comp lot-internaţional, fie o. fâsâită) – uite-i şi pe cercetători: nu fac un minim efort de înţelegere-pentru-ei-înşişi, în vederea transmiterii înţelegerii lor maselor largi de cititori. Re-zic: bolşevicii, prin securişti, ne minţeau – din raţiuni politice; cercetătorii ne zăpăceasc atunci când o rasolesc şi o scurtează pe arătură şi ne povestesc ce li s-a părut lor că au aflat în arhivele „fostei securităţi” -din. Iraţiune, din ignoranţă perpetuă, fiindcă „istoricii” din noua generaţie nu şi-au dat silinţa să „pătrundă”, nu adevăruri-adânci, ci realităţi-simple despre manipularea adevărului;

— La Bucureşti, după 1965: „deoarece povestea colegilor fapte petrecute în închisoare, este luat în atenţie (sic!

— Contaminare stilistică) de Securitate prin locotenent-major Achim Victor [eu îl credeam.

Mircea] şi.” „împreună cu căpitanul Nicolae Mihai [eu îi ziceam

Munteanu – aşa mi se prezentase el] propune recrutarea lui, deoarece se afla în legătură cu „elemente duşmănoase” [şi iar îmi aduc aminte de versurile pe-linie ale cobasarabeanului A. E. Baconsky: „. Iar chiaburii se vădesc a fî/Elemente tot mai duşmănoase”]. „Deoarece era prieten cu Marcel Petrişor, care era „lucrat” prin DUI de Serviciul I, cu Radu Michăescu, „lucrat” şi el prin dosar de verificare, cu Doina Sălaj an, cărei în 1957 i se ridicase dreptul de semnătură, cu Ana-Maria Năvodaru şi alţi colegi de la filologie semnalaţi ca având manifestări duşmănoase regimului, s-a considerat că posedă calităţile unui agent”;

Repet, nu cunosc semnifâcţia exactă a termenului „lucrat”: să fie: anchetat mereu-mereu-mereu – cum ştiam că era Petrişor? Cum bănuiam că era şi Michăescu? Sau.?

Înapoi la „calităţile de agent” ale mele. Iată varianta securităţii -pe care I. Crăcăna o povesteşte, fără a da citate: „Recrutarea avea să se facă în casa de recrutări 'Libertăţii'. Goma s-a dus la locul fixat împreună cu soţia. Acolo s-a îndreptat cineva spre ei şi când a ajuns în faţa lor, aceasta a început să strige: „Ce ne tot urmăreşti atâta, să se termine, nu vreau să fiu terorizată”. Persoana a dispărut.”

Episodul – pe care l-am relatat în două cărţi (Culoarea curcubeului şi Soldatul câinelui, ba chiar în texte publicistice cuprinse în volumul Scrisuri) – a fost mult mai. Limpede, totodată mai pipărat decât mălăieţul şi falsificatul raport răcan redactat de vita de Achim.

Mai întâi, nu ştiu ce-i aceea „casa de recrutări Libertăţii” – un nume de cod al lor pentru birourile securităţii funcţionând în toate clădirile facultăţilor? Până la scena de mai sus, fusesem convocat de securistul Achim la Academia Comercială din Piaţa Romană – de mai multe ori – şi la Facultatea de Chimie de pe Cheiul Dâmboviţei. La toate acestea mersesem cu Ana-Maria, încă de pe când nu eram căsătoriţi, presupun că din primăvara-vara anului 1966 (fiindcă în „demersurile” lor secureţii îmi promiteau că o vor interna pe mama, bolnavă de scleroză în plăci, la un spital „de-al nostru”, adică MAI, dacă nu, au s-o dea afară din căminul-spital de la Domneşti.). Acea întâlnire (de la neştiuta de mine „casă de recrutări Libertatea”) a fost neobişnuită: până atunci Achim mă anunţa: la ora cutare, în locul cutare; de acea dată, prin telefon, îmi dăduse întâlnire în faţa magazinului „Eva”, de acolo urmând „să mergem în altă parte”. Ca de obicei, „programările” mă înfricoşau, aceasta din urmă m-a împanicat – nu am dormit de loc în noaptea aceea. Noroc cu Ana-Maria. Ea a ţinut să vină cu mine – „ca de obicei”.

Ori rezumatul lui I. Crăcăna este confuz – ori confuz era raportul securist (ori amândouă), „persoana” fiind securistul Achim. Pe el îl interpelase Ana în termeni mult mai puţin. Politicoşi – cam aşa: „Nu ţi-e ruşine, măgarule, să te ţii de curu' oamenilor şi să încerci să-i faci turnători? Ai făcut Politehnica – de ce mă-ta nu lucrezi într-o fabrică, în loc să terorizezi oamenii, securist nenorocit!”

Fiindcă Ana-Maria zbiera în plină stradă, iar „întâlnirea” avea loc – la orele zece dimineaţa – lângă magazinul Eva, într-o staţie de autobuz (37?) Achim, care la început se prefăcuse a nu ne mă cunoaşte, brusc mi s-a adresat, cerându-mi să o „potolesc pe doamna.” Or „doamna” era nepotolibilă şi, culmea, o sumă de femei din staţie, după ce aflaseră despre ce era vorba, au început a-1 trimite pe Achim „în producţie”, „la şaibă” – „nu să terorizezi lumea, ca pe timpuri – căci noi muncim.” Sigur este că intervenţia maselor largi de femei 1-a determinat pe bravul securist s-o şteargă.

Să raporteze adevărul un securist împuţit şi mincinos? Să pună el cu mâna lui, negru pe alb, toate astea? Bineînţeles, nu. Deci ofiţerul de securitate Achim şi-a minţit superiorii, fabricând o „variantă”.

Mă opresc numai la acest episod, deşi în textul lui Iuliu Crăcăna există cel puţin zece astfel de „ajustări” ale realităţii. Dar cum să dovedesc, eu, că securitatea a minţit? Eu nu am avut „tehnica” lor, nu am înregistrat pe bandă audio vorbele schimbate, nu am filmat ce se vedea cu ochii că se întâmpla. Nu am decât cărţile mele de mărturii

— În care voi fi comis greşeli de amănunt, în nici un caz de esenţă.

Marţi 9 septembrie 2003

M-am întrerupt, continuu azi:

Dintre gradaţii care s-au ocupat de fericirea mea personală a fost şi generalul-maior Dumitru Borşan. Este pentru prima oară când aflu numele acestui alt securist ardelean (să-mi dovedească, el – sau fâu-său

— Că nu e). În a doua jumătate a lunii martie 1977 acesta „a ordonat în teritoriu (?) ca „întreaga reţea să fie contactată de urgenţă pentru a difuza cazul Goma în ideea de a nu-şi găsi noi aderenţi, prezentându-1 ca un element descompus care se dă drept scriitor, ca pe un parazit care nu vrea să muncească, fiind beţiv şi joacă rolul mişcării fasciste în slujba spionajului american”„.

Nu ştiu ce borşan (nu e ardelean? Dar ce e: oltean?

— Ar fî: Borşete; muntean: Borşescu; bănăţean: Borşovici.) se ocupase de „imaginea” mea în 1976, în 1975, în 1974, dar „comanda” nu era inedită; nu se schimbase. În acei ani, când eu eram (din 1970) interzis de a publica, Eugen Barbu în Săptămâna Securităţii Poporului 'Ncitor făcea să apară tot felul de „reportaje”, „analize”, „portrete” ale golanului, beţivului, petrecăreţului, ne-scriitorului Goma – păi dacă n-avea cărţi! (iar poetul Mircea Dinescu cita cu glas tare din Nen'su de la Barieră, interpelân-du-mă la Casa Scriitorilor, dintre Fănuş Neagu şi Băieşu, maeştrii lui de gândire-spirituală – am citat din spir'tuala-gândire fanuşistă); cel care se plânge că nu e publicat [eu fiind acela, dar nu-ţi sânt tată eu.], însă posedă vilă cu piscină, maşini-mici americane, fumează numai Kenturi, bea numai Johny Walker-uri.

— Texte apărute sub semnăturile unor eterne gloabe ca H. Zalis – după 1989 reprofâlat (ă) numai pe cultură subţire, la Contemporanul lui Breban. Însă atunci (1971-1977) era purtător de cuvânt al „israelienilor de origine română”, atât de roşi de dor-de-ţarişoară, încât nu puteau „trece peste asta” (mamiţule!), deci se arătau extrem de indignarisiţi de comportamentul meu, care le mânjea patria de origine, cea părăsită de ei înşişi – altfel de neuitat.; deasemeni, căcăţeii care, ca să zic aşa, au început a-şi face dinţii pe manşetele nădragilor mei: Dan Ciachir, V. C. Tudor, Ileana Lucaci.

„Pe timpul cât a fost arestat, Securitatea a lansat mai multe versiuni de dezinformare: „Paul Goma nu a fost cercetat şi arestat de organele de securitate.

„Ar fî fost cercetat de organele de stat pentru comiterea unor infracţiuni de drept comun.

„Ar fi fost victimă a propriei maşinaţiuni: fiind un scriitor mediocru, a încercat să însceneze o acţiune de diversiune politică pentru a-şi face reclamă, iar acum plăteşte acest lucru”.

Fireşte, din „sursa Securitatea” (în clar) nu se spune nimic de Goma II, sosia, dublura mea care a bântuit, nu doar Capitalia, ci întreaga ţară, atât înainte de arestarea mea (începând din 4 martie, şi făcându-şi apariţiunea taman acolo unde se filmau ruinurile cutremurului), mai vârtos în timpul arestării – după 1 aprilie 1977 – asigurân-du-i pe oameni că totul e bine, că tovarăşul Ceauşescu „lucrează” şi la îmbunătăţirea. Drepturilor omului – dar, ssst! Să nu facem scandal, ca să nu auză ruşii, că iar ne invadează.

— O altă mare-ispravă securistă: [în Franţa] – citată din I. Crăcană: „La 28 ianuarie 1978, într-o adresă a U. M. 0920/F, a cărui şef era celebrul Mihai Caraman [cel care la începtul anilor 70 a produs pagube colosale în NATO – şi a fost expulzat din Paris – din 19891-a consiliat pe Petre Roman, iar în 2003 ne-a băgat în. NATO!

— Fiindcă americanii cei insuportabili de morali – şi moralizatori – nu ţin seama de trecutul noilor slugi, doar de „profesionalismul lor” – vezi practica de la Europa Liberă, vezi recrutarea de poliţişti în Irak.

— Nota mea, P. G.] – la acea vreme având gradul de general-maior – către U. M. 0610 Bucureşti, se comunică adresa exactă şi numărul de telefon la care putea fi găsit emigrantul”.

Pentru început: nici eu, nici membrii familiei mele nu am fost „emigranţi” – ci – şi în momentul de faţă: „refugiaţi politic din România, stabiliţi în Franţa”; în al doilea rând: Marele spion sovietic Caraman (pentru ruşi lucrase el pe timpul „antirusului” Ceauşescu şi lucrează, pentru aceiaşi, azi) nu a putut asuda din greu pentru a-mi găsi adresa şi numărul de telefon, pentru limpedele motiv că începând de la 1 ianuarie 1978 am figurat – în clar – în cartea de telefon a Parisului. Adevărat, i-a venit ideea (lui Cacaraman) de a mi-o căuta (sic!) abia după 3-4 săptămâni.

Compromiterea – aceasta, vai, a reuşit, în „emigraţie”, vorba lui I. Crăcăna, cu predilecţie printre legionari şi asimilaţi.

În această chestiune nu aflu nimic nou – însă este bine că eventualilor cititori ai revistei în care va fi publicat articolul acela (fireşte, mă gândesc şi la lectorii pe internet ai jurnalului meu) li se explică, în sfârşit, cum devine „cazul Goma”. Fiindcă eu nu sânt crezut nici chiar atunci când cărţile mele, măcar cele de mărturii, au fost răsfoite – ceea ce, judecând după textul de faţă nu a fost deloc cazul lui I. Crăcăna, pentru care scrierile mele alcătuiesc un continent necunoscut – şi în continuare, ingnorabil. La fel pentru majoritatea comentatorilor mei pe internet: potrivit tradiţiei oralo-analfabete româneşti, conţărişorenii mei combat puternic ceea ce nu cunosc: ei, şi ce dacă n-au citit cutare carte sau autor? Suntem în democraţie, fiecare are dreptul să-şi spuie părerea – şi ce dacă n-are păreri? Or să-i vină, părerile acelea, „pe parcurs”.

Aşadar, în campania de compromitere a „Bărbosului”: „Securitatea reia mai ofensiv şi sistematic acţiunea de compromitere a acestuia faţă de persoanele care îl susţineau în Occident. Se propune lansarea unor versiuni din care să rezulte că „Bărbosul” a lucrat şi lucrează în folosul unor servicii de informaţii externe, iar în ultima vreme şi ca agent al organelor de Securitate din România”.

E-he, de când „lucram şi ca securist” – başca agent al ruşilor, chinezilor, israelienilor (de aceea bătrâneţii de la Tel-Aviv, în majoritate băieţi de la Bucureşti – şi viceversa, vorba Clasicului – lucrau atât de mână-n mână: păi dacă le eram agent comun.).

„Se avea în vedere dirijarea de surse pe lângă D. Ţepeneag cu scopul de a-i demonstra că, deşi el a iniţiat mişcarea disidenţilor în România, acum Paul Goma profită şi obţine toate avantajele”.

Curat profit, curate avantaje. Numai că bunul meu prieten Ţepeneag, hărnicuţ, o luase binişor înaintea „surselor”, din proprie iniţiativă: încă din prima jumătate a anului 1977 (când eu eram în România, arestat, şi nu întrevedeam posibilitatea vreunei călătorii în Occident), el îi povestise poetul canadian Marteau că. Goma, de cum va veni în Occident, îl va deposeda de revista Cahiers de L 'Est.

— Iar Marteau îmi reproşase, în toamna anului 1978 „intenţia inamicală”.

„Serviciului Dcontinuă I. Crăcăna, „îi revenea curioasa sarcină de a elabora nici mai mult nici mai puţin decât 10 articole demascatoare destinate presei emigraţiei şi străine cu titluri dinainte stabilite: „Spectacol suspect; Purtătorul de cuvânt; Vitejii de după uşă; Ce-i lipseşte chelului – tichia de mărgăritar; Un Soljeniţân în eprubetă; Există disidenţi în România?; Un glas al urii şi al mâniei; Numai lipsă de consecvenţă? Scrisoare deschisă adresată redacţiilor publicaţiilor Newsweek, Le Monde, Le Figaro, Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung etc.

Fără a mă osteni să caut în arhiva mea, recunosc titlurile. Şi pe cei care semnau. Munca securităţii (în fruntea lor: I. C. Drăgan, prin secretarii săi: Traian Filip şi Mihai Pelin) la care îşi dădeau contribuţia (voluntară) mai cu seamă colegi de-ai mei, scriitori (din România).

„Pentru a-1 discredita pe Goma în rândul emigraţiei politice române, dintr-o notă-raport din 12 iunie 1978 aflăm că Securitatea elaborase, pentru a fi difuzat în străinătate, un manuscris contrafăcut, conţinând însemnări şi confesiuni ale acestuia cu privire la rolul care i-afost desemnatsă-l ocupe în cadrul ei (subl. În text) (.) Tot de aici aflăm şi de „elaborarea unei scrisori de demascare şi de protest a unor intelectuali şi studenţi către postul de radio Europa Liberă, precum şi către Arthur Goldberg, şeful delegaţiei americane la Conferinţa (.) de la Belgrad”.

„în urma acestor măsuri, remarca un informator din străinătate, persoana lui Goma a ajuns foarte discutată şi inegal apreciată. Ceea ce i se contesta cel mai mult era buna credinţă. „Legionarii”, remarca o altă sursă externă, care la început au avut o atitudine extrem de rezervată, au deschis în publicaţiile lor o campanie anti-Goma, prin Chintescu, Faust Brădescu şi Niţescu, acuzându-1 de faptul că e vândut evreilor” (.) Ziare legionare ca Stindardul (Miinchen) şi Ţara şi Exilul (Spania) îl atacă pe Goma ca jidovit, trimis al Securităţii, socrul său fiind comunist din ilegalitate”. O altă sursă află că ştirea invitării lui Goma la Montreal de către [preotul] Petre Popescu „a provocat stupoare în rândul simiştilor”. Cu aprobarea lui Horia Sima, Faust Brădescu a publicat în revista Opinii un articol în care îi impută influentului emigrant român inconsecvenţa şi compromiterea întregului exil, întrucât Goma este un personaj respins cu dezgust de tot exilul românesc, individ odios, fripturist etc”.

„Un alt informator din Occident, I. A. [fatalitate! Nu am putut scăpa de el!

— Vezi mai departe] comunică Securităţii că „se spune în Israel că Paul Goma ar fi omul acesteia, trimis cu sarcini în Vest. Din această cauză este privit cu multă neîncredere de cei din emigraţie care-1 izolează tot mai mult, căci nu există o explicaţie, după ei, a faptului că, după ce a vorbit atât cu postul de Radio Europa Liberă, a fost lăsat să plece în străinătate”„.

Ştia el ce ştia, I. A.: în primele săptămâni (dacă nu zile) după ce ajunsesem în Franţa, Monica Lovinescu, Ierunca, Măria Brătianu m-au condus la Radu Câmpeanu, explicându-mi că „şi el a făcut puşcărie”. Prima întrebare pe care mi-a pus-o gazda a fost chiar asta: „Cum se explică faptul.?” Atunci eram încă netrezit din chimizarea lui Pleşiţă (efectele aveau să mai dureze ani şi ani.), aşa că nu am reacţionat pe loc, plecând; ci rămânând. Tot pe loc. Atât am remarcat: că noua lui soaţă, „tovarăşa Dina”, când Radu se oprea să mai respire şi el ca omul (sic), îi lua locul – la microfon – ca nevastă. Şi încă ceva – dar m-am gândit la asta, mult timp după întâmplare. Asta, adică tăcerea (mie mi se păruse aprobatoare) a oamenilor care mă (con) duseseră la Câmpeanu: Monicii, Măria Brătianu, Sanda Stolojan (?). Eu însă, singurel/de capul meu, din acel moment am refuzat să mai am de a face cu „puşcăriaşul Câmpeanu”. Şi nu mi-am schimbat „orientarea”.

„Continuarea măsurilor de compromitere – pentru a preveni ca unele elemente pretabile (?) să împărtăşească concepţiile sale şi să acţioneze în acest sens. Se propunea: cu ajutorul informatorilor (Costea, Grigoriu, Sorin, Niki, Şandru) se va întări ideea că obiectivul [eu fiind acela] nu este decât un aventurier care, din dorinţa de a câştiga popularitatea ieftină, cât şi unele avantaje materiale, a devenit instrumentul cercurilor reacţionare care-1 folosesc în realizarea tuturor genurilor de propagandă împotriva ţării noastre, inclusiv cea iredentistă [aşa, băieţi!]. Argumente de folosit:

— Afirmaţiile făcute la începutul anului 1977 nu au nimic comun cu acţiunile întreprinse în prezent;

— În afară de elementele [şi ei/ele!

— Ce ajunseseră.] care pot obţine un profit de pe urma lui, nici în rândul emigraţiei nu se mai află nimeni alături de el;

— Lipsa de talent de care a dat dovadă (!) în ţară e confirmată acum, când se află în Occident. Editura Gallimard a refuzat să-1 mai publice, fiind nevoit să încheie contract cu o editură mult mai neînsemnată, unde va scoate în curând tot un jurnal, deoarece altceva nu poate”;

Bine întoarsă chestia cu datul-dovezii. Adevărul, fireşte, este cu totul altul: nu Gallimard refuzase să mă mai publice, ci eu o rupsesem cu el – pentru că, venind în România prin 1975, Claude Gallimard, deşi rugat de Fulga să rostească, întru protecţie, în prezenţa „şefilor”, numele meu, ca autor al său – a refuzat, motivând că el. Nu face politică. În „discuţia” lămuritoare de la Paris, din decembrie 1977 Claude Gallimard a negat că ar fî fost în România. Eu, prost-crescut, am zis: „Ba da!” – şi l-am rugat să arate paşaportul, să constatăm împreună dacă există sau ba ştampilele de intrare în România, în anul indicat; el s-a înroşit, a bălmăjit ceva – eu am plecat – şi plecat am fost. Că lucrurile nu luaseră sfârşit odată cu. Închiderea uşii – la iniţiativa mea -: repetatele demersuri prin D-na Ugne Karvelis, redactor pentru literatura străină la Gallimard (în treacăt: cea căreia i-i recomandasem pe Bănulescu, pe Breban şi pe Buzura.) şi prin D-na Colette Duhamel, soţia fostului ministru al Culturii (la proprietatea sa din Sudul Franţei, Sanary-sur-Mer fusesem invitaţi în februarie 1973, acolo rescrisesem Gherla şi comisesem Lăţeşti – adevărat, rămas aşa, neterminat). Apoi „cealaltă editură” la care. Nu apelasem, ci ea mă. Poftise, prin celebrul Claude Durând era (este) Seuil, deloc mai „neînsemnată „în rândul unor cercuri de ziarişti străini, în special francezi se vor transmite, cu ajutorul surselor Florescu, Barbu, Capsa, Stoicescu, Şandru, Sever, Bogdan, Dinu că oamenii de litere români nu acordă nici o atenţie CIEL-ului şi datorită faptului că secţiunea română a fost pusă sub conducerea lui Goma, care este un mediocru.” împotriva CIEL-ului (în primăvara anului 1978) Ceauşescu a tras cu toate „mijloacele” interne (Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Balaci, Dodu Bălan, Ghişe, Zoe Buşulenga, Mareea, Ion Constan-tinescu, Cioculescu, Condurachi – până la jăvricăcăţei ca Herivan, Ulieru, Ciachir, Dragoş-Răcănel, V. C. Tudor); şi externe: I. C. Drăgan, legionarii din Spania şi din America, Michael Titus, Lozovan. În ceea ce îi priveşte pe francezi trei inşi au scris defavorabil nouă: o târâtură ca Henri Chapier (în România îl chema Shapira), lăudându-1 pe Eugen Barbu şi pe Ceauşescu – pentru că de ce? Pentru că uite de ce: „în România domnului Ceauşescu filmele străine nu sunt dublate în româneşte, ci date în versiune originală” – deci: trăiască Ceauşescu!; Claude Estier, bolşevic travestit în „intelectual de stânga”, precum şi mercenarul de serviciu de la Le Figaro: hagiograful Ceauşescului, Michel-P. Hamelet (colaborase cu nemţii în timpul Ocupaţiei; fusese condamnat, în închisoare devenise comunist; apoi, imparţial – de parcă ar fi fost dupe Ialomiţa – se trezise anticomunist de „nuanţă” ceauşistă).