Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Ei, ba nu! Ştiu, dar nu vreau să recunosc. Deloc-deloc.

Marţi 29 iulie 2003

Caniculă. Şi azi. Secetă, incendii pe Coasta de Azur, în Corsica -morţi. Pagube – mai ales ecologice – colosale.

Continuă stare de iritare, de enervare. M-a chinuit şi în somn. Să fie consecinţă a ceva? Să anunţe ceva?

Catastrofa umanitară în Liberia: americanii nu mişcă, să mişte ONU! Sugerează fără să clipească umanistul neoconservator Wolfowitz. De ce nu intervin americanii într-o ţară creată de ei? Din acelaşi motiv pentru care nu intervin în Cuba, vecină. În schimb au intervenit în Afganistan, în Irak, acolo, da, era „teren” suficient pentru a face demonstraţia puterii lor, imperiale. Urmează să vedem care va fi rezultatul vizitei lui Sharon la Washington: dacă va fi unul – în sfârşit!

Just pentru ambele părţi, va fi un semn bun, nu doar pentru situaţia din Palestina, ci şi pentru conştiinţa recâştigată a Americii. Va însem na că au înţeles – mai bine mai târziu decât mai niciodată, vorba cuiva

(care ştia el ce mai spunea) – că nu prin război se rezolvă problemele planetei; şi mai ales: nu prin război american. Fiindcă, iată: de cum americanii au coborât din cer din avioane, din elicopotere, din rachete, pe pământ, cum au început a fi (acum sunt băiat drăguţ): împiedecaţi, neputincioşi, ca albatrosul lui Baudelaire. Infanteriştii americani au fost buni, au câştigat numai atunci când a existat un front, ca în Europa, în al doilea război mondial (oarecum şi în Coreea – în sensul că au stabilizat o situaţie catastrofală). Dar în Vietnam – au pierdut (pentru acelaşi motiv pentru care au pierdut Ruşii în Afganistan): încă nici o putere armată din lume nu a reuşit să învingă o gherilă. Or se crista lizează şi în Irak un astfel de război, iar americanii nu pot decât să piardă. Congresul american ar face bine, nu doar să-i destituie pe criminalii care au aruncat ţara (şi planeta) într-un război imbecil şi nociv – dar să-i judece şi să-i condamne – ca la Niirnberg: pe preşe dinte şi pe „consilierii” care l-au înnebunit şi l-au împins în catastrofa nu doar pentru America, ci pentru toată lumea, prin zâzania dintre ţări provocată şi întreţinută de iresponsabili (oare?) ca Rumsfeld, Wolfovitz şi ceilalţi neoconi proisraelieni.

Ora 18: probabil asta am presimţit: la Washington Bush a fost de acord cu Sharon: să nu fie liberaţi arestaţii palestinieni şi să nu se oprească-demonteze Zidul.

Şi dacă aş fi presimţit ceva-bun: asta ar fi fost inversul?

Sânt bolnav de supărare – sufăr, de parcă aş avea măcar un bunic şi două mătuşi palestiniene. Nu am (nu ştiu să fi avut) aşa ceva, ei şi? Chiar dacă nu va fi existând vreun palestinian care să fî auzit de Basarabia şi de tragedia trăită de noi, din iunie 1940 – ei şi? Am „auzit” eu despre tragedia lor, din 1948! Iar dacă nu sânt pro-arab (am prea puţine cunoştinţe despre arabi), sigur sânt alături de toţi cei alungaţi de pe pământul lor, din ţara lor, de la acasă lor – de decenii.

Ieri avem de gând să scriu două rânduri despre Avi Pazner (?), purtătorul de cuvânt al guvernului israelian. Fizionomie de pe la noi, din Europa de Răsărit – te pomeneşti că şi el o fî. Basarabean, măcar prin părinţi, bravi comisari-procurori-enkavedişti. Acest purtător de cuvânt evreu seamănă ca două picături de apă cu legendarul irakian i88 purtător de cuvânt al lui Sadam (cel care informa – printre altele – că americanii nu ajunseseră pe aeroportul din Bagdad, iar un sfert de oră mai târziu americanii se aflau în chiar locul din care vorbise „purtătorul”.). Numai că acela, irakianul, avea umor – adevărat, involuntar. Pe când Avi Pazner – nici urmă; nici vorbă. El este individul care, acum un an a explicat că gestul unui kamikaze palestinian fusese „un atentat laş”. Putea spune orice despre actul palestinianului: criminal, sângeros, semănător de moarte.

— Dar „laş”? Una din două: ori el, Pazner nu stăpâneşte limba engleză (şi nici rusa, în care, sigur, gândeşte), ori este conştient de forţa dezinformatoare a cuvântului greşit folosit, dar folosit mereu-mereu (precum „antisemitism”, „refuznik”, „faşist”). Deunăzi lăudase şi el virtuţile Zidului Ierusalimului: „îi împiedecă pe teroriştii palestinieni să pătrundă în Israel” -dar nu sufla un cuvânt despre faptul că Zidul a fost înălţat cu kilometri buni în interiorul Cisiordaniei, ba chiar proprietăţi palestiniene fuseseră fie tăiate, fie rase de pe suprafaţa Palestinei, fiind ele „prea înguste”, deci ocupate acum, în totalitate, de Zid şi de anexele lui. Avi Pazner. Tată-său va fî participat ca „expert politico-tehnic” la ridicarea Zidului Berlinului?

Nimic nu este imposibil cu dinastia Pozner.

Joi 30 iulie 2003

Mă întorc la volumul Cartea Cărţilor Interzise scos de Victor Frunză în editura care-i poartă numele.

Chiar dacă afirmă – neverifâcat – că el deţine unicul exemplar (eu văzusem altul: mi-1 încredinţase, pentru câteva clipe, Marian Papahagi, la Roma, în mai 1991; Dan Culcer a chiar posedat un exemplar – i-a fost subtilizat de un amic, în România – iată, deci, încă două.); chiar dacă afirmă, neatent şi în acelaşi timp interesat că, după 1989 nu s-au mai distrus cărţi în România – el fiind editor, are de a face cu supra-editorul (în fapt Cenzorul Zilelor Noastre) Liiceanu: să fî spus adevărul, anume că fâlosoful-cel-mai-tânăr al lui Ierunca dăduse la topit o carte de mărturii despre 1977 la români, scrisă de Goma?

— Acestea trec pe un plan secundar, pe primul rămâne cartea românească.

N-am încotro: şi în materie de epurare şi distrugere de carte de către bolşevici, fac apel la propria-mi biografie, de basarabean. Fiindcă Basarabia, începând din iunie 1940, a avut nefericirea de a fî teren de încercare, de antrenament pentru ce avea să se întâmple cu întreaga Românie după august 1944 (şi cu Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, în acelaşi nenorocit an – vai, Polonia orientală, de la 17 septembrie 1939). Şi chiar dacă „întâmplarea”: rugul cărţilor în curtea şcolii, la arestarea tatei, în 13 ianuarie 1941, a avut loc pe când, practic, nu aveam memorie, mie, spre deosebire de alţi români (chiar basarabeni), mama, nu s-a mulţumit doar să-mi dea viaţă – ci să-mi dea memorie: atâta mi-a povestit „întâmplările” dinainte de a căpăta eu însumi aducere-aminte, încât mi-am. Însuşit memoria mamei, am făcut-o a mea; a noastră; aşa cum, în continuare, aveam să pun stăpânire pe aduce-rile-aminte ale altor oameni – în care aveam încredere că spun adevărul – şi, desigur, îmi făcusem a mea memoria cărţilor citite.

Vreau să spun – pentru a câta oară? Pentru, a multa, niciodată nu va fi destulă pentru uitucii, mineralii mei compatrioţi şi mai ales pentru „refuznicii” (aici în sensul de origine: cei care, ei, refuză, nu cei cărora li se refuză.) memoriei comunităţii noastre, ca „ceva care cauzează” – că distrugerea cărţilor pe pământul României Mari a început în iulie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate de ruşi, ca urmare a acţiunii înalt-culturalizatoare, lat-umaniste, de către komisarii evrei – doar ei singuri, dintre bolşevicii ocupanţi, ştiau limba română şi „literele burgheze, faşiste” cu care fuseseră tipărite.

Acela – Rugul Cărţii din curtea şcolii din Mana, Orhei (la 13 ianuarie 1941), cel în jurul căruia dansa, beat, nebun, fără cămaşă, tata, urlând: „Trăiască Gutenberg!” – chiar dacă episodul mi s-a fixat în fundul ochilor şi în fundul inimei abia prin povestirile mamei – face parte din memoria mea. Şi nimeni pe lumea asta, în atâţia ani de anchete securiste, în ridicare-în-picioare-în-faţa-clasei (cum îmi făcea, la Gheorghe Lazăr din Sibiu profesorul de franceză Gh. Pop, fost mare legionar, devenit mare comunist), de „interpelări” în presă – nu m-a determinat să-mi. Schimb amintirile; să adopt „o atitudine justă”, în privinţa amintirilor. Fiindcă, pe măsură ce trecea timpul, mi se confirma – cu vârf şi îndesat: ceea ce îmi aduceam-aminte era adevărul şi numai adevărul.

Aşadar: Cronologic (autobiografic), epurările-arderea cărţilor: la 13 ianuarie 1941, în Basarabia ocupată de ruşi; în toamna-iarna anului 1948-49, la Şeica Mare, judeţul Târnava

Mare, la Gimnaziul unic, unde eşuasem după reforma învăţământului şi după două clase absolvite la Şcoala Normală „Şaguna” de la Sibiu; în iarna 1949-50, la Sibiu unde, ca elev chiulangiu la „Gheorghe

Lazăr” şi frecventator asiduu al bibliotecii Astra, am constatat, nu doar dispariţia din fişier a unor titluri, a unor autori; am asistat nu doar la închiderea Bibliotecii „/? Iventr.”, cum scriau pe uşă alfabetizaţii noştri analfabetizatori – dar şi la arderea cărţilor în curtea interioară.

Aceste trei momente, arderi-pe-rug, catastrofe nu doar ale cărţii, ci ale vieţilor noastre, abia începute – au fost aşternute pe hârtie mereu, mereu, mai cu seamă în Din Calidor, în Arta Refugii, în Astra, în Sabina, în Roman-intim – ciclul autobiografic.

Şi totuşi. Oricât de „iniţiat” în materie de epurare a cărţilor aş fî (şi sânt), nu-mi pot stăpâni strângerea de inimă – de mirare, de oroare, de neputinţă, de mânie, văzând – doar o parte – din catalogul condamărilor la moarte ale cărţilor, cele care făcuseră până atunci cultura română.

Primul cuvânt care apare în preambulul volumului scos la lumină de Victor Frunză este: lichidare. Nu doar a „regimului fascist”, ci şi a „moştenirii culturale”: cărţile – „una dintre cele mai grele moşteniri pe care acesta [regimul] le lăsase în urma sa”.

Care sunt obiectivele. Lichidării? Deşi figurează abia la punctul 4 al Instrucţiunilor, întâiul – nu politic ci. Istorico-geografâc – este acela care urmăreşte suprimarea oricăror informaţii privitoare la raptul teritorial al Basarabiei şi al Bucovinei de către ruşi; al doilea obiectiv (al epurării cărţilor „fasciste”): „lichidarea” oricăror informaţii privitoare la evrei în general, în special la rolul lor de auxiliari devotaţi ai ruşilor în ocuparea şi în teroarea exercitată asupra nefericiţilor români.

„Publicaţiile fasciste”, pentru tovarăşii de la „Serviciul Edituri şi Control al Direcţiunii Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor” – care au trudit din greu la alcătuirea listei de interdicţii – sunt opere literare, istorice semnate de autori consacraţi – în ordine alfabetică:

Agârbiceanu, Alecsandri (8 titluri), Gr. Alexandrescu, Z. Arbore, C. Bacalbaşa (Bucureştii de altădată), Bălcescu (Mişcările revoluţionare; Mişcarea Românilor din Ardeal), Martha Bibescu, Blaga, Brăescu, Brătescu-Voineşti (7 titluri), Gh. Brătianu (22 titluri), D. Cantemir (Hronicul vechimii Moldo-Vlahilor), Şt. Ciobanu (7 t), Cioculescu, Cioran, Coşbuc (2 t), Crainic (13 t), L. Donici (2 t), Eftimiu, Eliade, Eminescu (11 titluri), Fildermann, Filimon (Ciocoii vechi şi noi), O. Ghibu (22 titluri), Goga (22 titluri), Iorga (29 titluri), Ispirescu (2 t), Istrati (3 t), Kogălniceanu (6 titluri), Mateevici, Gib. Mihăiescu, D. Moruzzi (3 t), Negruzzi (3 titluri), Nistor (28 t), Odobescu (2 t), Cezar Petrescu (2 t), Pillat (2 t), Rebreanu (3 t), Relgis (2 t.), Sanielevici (2), M. Sebastian (Cum am devenit huligan), Gh. Şincai (Cronica Românilor şi a mai multor neamuri), Stahl – H. şi H. H. (6 t), VI. Streinu (2), M. Streinul (3 t), Suchianu

(2 t), Gh. Tătărescu (Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord;

Internaţionala a IH-a şi Basarabia), Ionel Teodoreanu (2 t), Radu

Tudoran (3 t, printre care: Oraşul cu fete sărace şi Un port la răsărit), Vlahuţă, G.- M. Zamfirescu, Zarifopol (Din registrul ideilor gingaşe).

La acestea se adaugă (mai corect: acestea sunt precedate de) autorii nativi din Basarabia şi din Bucovina de Nord care au scris despre Basarabia şi Bucovina de Nord precum şi de nativii din alte provincii – dar care au scris despre Basarabia, Bucovina, despre evrei.

Vai, catalogul interdicţiilor din 1948 nu a fost primul, în timp, nici ultimul. Au fost alungaţi din literatura română Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Lovinescu, Maiorescu, Stere – desigur, nu i-am numit pe toţi proscrişii. Iar începând din anii 60 au fost expulzaţi din literatură autorii „fugari” care ceruseră azil politic în Occident, o parte dintre ei manifestându-se împotriva regimului de la Bucureşti – dar şi „plecaţii”: emigraţii legal în RFG şi în Israel – aceştia, cu toţii, rămaşi cu gura cusută.

Să nu cedăm tentaţiei de a compara „epoca lui Dej” cu „epoca lui Ceauşescu”, găsind diferenţe cantitative (ca număr de scriitori interzişi, ca număr de opere ale unui scriitor, interzise). Din punct de vedere al culturii, al cărţii, dacă unui singur scriitor i se interzice un singur pasaj dintr-o singură carte, tot mutilare semnifică. Soarta rezervată de comunişti lui Eminescu este exemplară: nici sub Dej, nici sub Ceauşescu nu a fost editat integral – din cauza unor antirusisme, din pricina, mai ales, a unor antievreisme;

Şi să nu ne facem iluzii că „după revoluţie” lucrurile s-au schimbat radical. Desigur, rămân un feroce egoist când mă dau mereu, mereu exemplu pe mine şi soarta unor cărţi ale mele distruse de Sorescu şi de Liiceanu (cu încuviinţarea – fiindcă ce fusese necondamnarea din partea Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca?

— Şi de-a dreptul complicitatea Gabrielei Adameşteanu?) – dar ce se mai poate spune de volumul de documente în legătură cu „contribuţia” evreilor la întărirea prieteniei de veacuri dintre cele două neamuri.

— Dat la topit de Buzura, în 1994, despre care se vorbeşte abia acum, în 2003?

Dacă există crime-de-sânge, există şi crime-de-cerneală-tipografâcă.

Joi 31 iulie 2003

Aşa, băieţi! Nici usturoi n-aţi mâncat, nici gura nu vă pute! După ce un semestru întreg aţi blestemat, aţi ironizat, aţi negat utilitatea ONU; după ce în ultimul trimestru aţi făcut toate diversiunile posibile ca să scindaţi Europa şi să distrugeţi ONU, pretinzând că, departe de a fi utilă, mai degrabă încurcă lucrurile, deci că deciziile planetare trebuie luate de o singură. Putere: a voastră, americana – acum, că tot pleacă Bush în vacanţă pentru patru săptămâni (şi ce facem noi: ne ţinem răsuflarea atâta amar de timp?) – aţi „sugerat” ca ONU să numească o „coaliţie” care să intervină în Liberia.

Nu trebuie uitată penultima trebuşoară a lui Bush: declaraţia de dragoste „faţă de poporul evreu şi faţă de Israel”, înainte ca Sharon să declare, hilar (cine nu ar fi fost, după ce îl întorsese pe dos pe însuşi Bush, cel ne-întors?) şi să fie de acord cu poziţia Israelului: nu se liberează deţinuţii, nu se desfiinţează coloniile „sălbatice”, nu se distruge Zidul – trebuie reţinut pentru eternitate opinia lui Bush despre Zidul Ierusalimului: „Are să-şi dovedească inutilitatea, în curând – dacă încetează actele de terorism la adresa israelienilor”.

Halal! Privindu-1 pe Bush rasolind problema nr. 1 a terorismului mondial: Palestina – şi grăbindu-se să plece/fugă la Sinaia/Mamaia lui, unde, în sfârşit să-şi poată desnoda cravata şi face-comod-în-chiloţi, am avut impresia că am în faţă un român de-al nostru (păstrând proporţiile.) cu „sarcini de răspundere”: abia „se ţine” să nu lase, dracului, trebile cetăţii şi să se care la gagică, la prieteni, la o bere, la o bârfa – recompensă din plin meritată pentru dezordinea semănată.

A lipsit ceva: promisiunea-propunerea unei rugăciuni la ora cutare a întregei naţiuni americane.

Este foarte frumos să te rogi lui Dumnezeu. Dar această mobilizare naţională – creştină – prea seamănă cu mobilizarea generală islamică. E chiar îngrijorătoare simetria.

Când, în articolul de acum doi ani dedicat tragediei de la 11 septembrie, vorbeam despre „înfruntarea a două anticxAXxxri” – mă înşelam? Sau, ca de obicei – vai – „profeţiile” mele s-au adeverit?

Florescu îmi telefonează de la Bucureşti: nu-mi poate tipări Jurnalul 1999, fiindcă nu a primit bani de la Ministerul Culturii.

A trebuit să-1 consolez eu; să-i aduc aminte: în urmă cu şase luni îi spusesem că ministerul acela nu va da bani pentru Goma.

AUGUST

Vineri 1 august 2003

Ieri Nicolae Florescu m-a anunţat că nu-mi poate edita jurnalele: Ministerul nu a aprobat cererea de ajutor.

Ne-poatere care, ca de obicei, m-a stimulat: am luat Jurnalul unui contestat (1999) şi l-am. Scurtat – ieri şi azi.

Sâmbătă 2 august 2003

Mi-a telefonat Mircea Stănescu: Printre altele mi-a spus că M. Shafir, G. Andreescu şi R. Ioanid m-au atacat pentru „antisemitism”.

Măi comedie! „Tuberculosule!”; „Tu să taci când vorbeşti cu mine!” „Tu vorbeşti? Tu care ai linşat negri?” etc etc. „Antisemitul” de mine! Să văd cu ce fel de argumente mă combat combatanţii -M. Stănescu a spus că Andreescu i-a mărturisit, lui, lui M. Stănescu: nu citise cartea mea. Acest dulce Gabriel nu citise nici Jurnalul I-II-III, în 1997 – o spusese, în emisiunea lui I. Sava – ceea ce nu-1 împiedecase de a-1 critica, în aceeaşi emisiune, chiar fără să-şi tragă răsuflarea, fără să pună şi el o virgulă, două. Ceea ce nu-1 împiedecă, acum, să critice aspru şi Săptămâna Roşie, în dulcele stil românesc.

Duminică 3 august 2003

Căldură infernală. Aştept „condiţii” mai puţin defavorabile.

Chiar înainte de vestea parvenită prin M. Stănescu mă gândeam: pentru că tot nu am unde să-mi public, pe hârtie, răspunsurile la atacuri, să-1 rog pe Filip să mi le pună pe internet la o rubrică anume, să-i zic, simplu: „Ripostă”. Mulţumitor ar fi şi lunar. Desigur, ar fî incluse şi în jurnal, dar potrivit ar fi să le prezint (şi) izolat.

Luni 4 august 2003

Ieri după amiază, pe la orele 6, privind la termometrul. Uitat în plin soare, mi-am zis că aşa se explică temperatura: 35°. Azi dimineaţă, la buletinul meteorologic s-a spus că „ieri au fost 35 grade” – însă fără a preciza unde, oricum, pentru azi este prevăzută o valoare de 32°.

M-am înţolit. În sensul de ţoluri-peste-ţoluri la ferestre, dar uite, acum, la orele 9 şi jumătate, la umbra odăii, transpir.

Mă duc să fac un duş.

De ce mă plâng: de căldură! Când există pe lume atâtea persoane care se plâng de neînţelegerea, de ingratitudinea europenilor-vechi în chestiunea războiului şi mai ales a păcii impuse palestinienilor: Shalom!

Corectare: seara: cică la Paris au fost: 36°. Mâine însă, mai rău: 38°. O să mă cred la Bucureşti.

Marţi 5 august 2003

M-am răzgândit: nu are rost să deschid o rubrică specială pentru riposte. O să le înclud în jurnal, ca până acum. Este adevărat: nu ies în faţă, încadrate, înrubricate – asta este situaţia celor internetizaţi, ca mine. Apoi, ori în rubrică aparte, ori îngropate în corpul jurnalului, tot o singură dată pe lună vor apărea pe internet (de astă dată cel pe iulie va fi la. Şase săptămâni, fiindcă abia după 14 august se va întoarce Filip acasă).

Sânt mereu handicapat de câte ceva: ba nu mi se publică la timp volumele de publicistică (ba apar însă. Rămân pe coridoarele editurii

Litera, ca cele două Amnezii.); ba nu mă pot exprima în periodice unde: în România literară, moşia lui Manolescu?; în 22, moşia

Adameşteancăi şi a interesaţilor de banii lui Soros? Au poate în Dilema faptul că M. Boiangiu scrie drept despre războiul din Irak şi că a devenit redactor-şef nu înseamnă deloc că ar accepta să mă publice – cu condiţia să încerc. La urma urmei singura publicaţie culturală care mă acceptă este Jurnalul Literar (care apare şi el când poate), Vatra – când vrea ea, fiindcă de la o vreme nu ştiu ce gândesc redactorii: nu mi-au răspuns la scrisori – şi. Contemporanul lui Breban – care, adevărat, mi-a publicat un text „De ce nu are românul tichie de mărgăritar” (în acesta îl lăudam – pe drept – pe Breban) şi precizarea la „documentul” despre Uşa noastră cea de toate zilele.

De acea, constrâns de. Situaţiune, după ce, sub domnia culturală a lui Liiceanu, Pleşu, Adameşteanu, Monica Lovinescu (şi atâţia alţii) am fost exclus din rândul oamenilor şi a trebuit să fac apel la o metodă primitivă, „din neagra ilegalitate” a autoeditării: samizdatizarea. După ce am reuşit să fiu editat la Jurnalul Literar (Basarabia) şi la Museum din Chişinău, în 500 exemplare (Săptămâna Roşie) – în aşteptarea volumelor promise la Flux (tot la Chişinău), rămân să mă mulţumesc cu. Internetizarea.

Dacă nu voi deschide o rubrică, pe internet, dedicată ripostelor mele, voi face altceva: începând cu ediţia a IlI-a, a Săptămânii Roşii, cea scoasă de Gabriel Stănescu, voi lipi o Coda. În ea voi consemna comentariile defavorabile eseului – prin citate substanţiale.

Miercuri 6 august 2003

Azi va fi şi mai cald decât ieri, s-au anunţat 40° la Paris. De la ora 7 dimineaţa am început baricadarea cu perdele peste perdele şi constituirea stocului de apă: va trebui să ud mereu perdelele-cearceafuri. Astă-noapte a fost greu: am făcut naveta cam din oră în oră la baie, pentru schimbarea bluzelor, leoarcă, şi pentru un duş. Meteorologii ne ameninţă că va mai dura până la sfârşitul săptămânii. Va trebui să facem pe dracu-n patru şi să supravieţuim – nu de alta, dar.

Joi 7 august 2003

Azi se împlinesc 35 ani de la căsătoria noastră. I-am oferit Anei, într-un păhăruţ de ţuică, floricele de flox, fiecare de altă culoare – din grădina noastră cea suspendată. Şi ne-am urat s-o ducem tot aşa.

Ieri nu s-au înregistrat decât. 39,5° la Paris – în general, dar la noi a fost cuptor de iad. Nici curent nu s-a făcut, chiar cu ferestrele, toate, deschise. Azi se prevede. Ceva-mai-puţin-foarte-foarte-cald.

Mi-a telefonat Iurie Roşea: va veni săptămâna viitoare la Paris şi îmi va aduce un exemplar-două din Basarabia.

Am vorbit la telefon şi cu Gabriel Stănescu: tocmai ajunsese plicul meu. Nu încercase descifrarea lui. Are să-mi telefoneze de cum are o veste.

Ne ameninţă încă o săptămână de caniculă. Cică până joia viitoare (!) are să dureze.

Vineri 8 august 2003

Acum câţiva ani căzusem la patima meteorologiei – pentru că-mi plăcea. Acum sânt silit să notez mersul temperaturii aerului – de nevoie. Sperând că scăderea zilnică va fi mai importantă de un grad. Cum Parisul, de vreo trei zile, are cerul cenuşiu, de poluare, mi-e foarte greu să ies în oraş decât în primele-ore; la piaţă, la magazine după ora nouă – după care mă găvozdesc în vizuina mea cea dragă -care însă nu mă protejează cine ştie cât, fiindcă s-au încălzit şi pereţii şi tavanul – în principiu izolat, însă numai împotriva apei de ploaie, nu şi a căldurii (de soare).

Mi-au venit tăieturile de ziar trimise de M. Stănescu. Pe dată mi-a pierit cheful de a polemiza. Cu toţii: R. Ioanid, Shafir, G. Andreescu pretind că. Eu contest Holocausul! Shafir şi Andreescu, băieţi culţi, fac apropierea de Sorjeniţân: când eram bun, eram (bun) -pentru că Soljeniţân era bun; or, de când Sorjeniţân e rău, şi eu am devenit rău!

Nu, nu: nu am cu cine dialoga.

Mi-a telefonat Iurie Roşea: are să fie la Paris luni sau marţi. Are să-mi aducă câte 50 exemplare din Basarabia şi din Soldatul câinelui. Deasemeni imprimarea pe dischetă a ultimei. De la Colesnic îmi aduce. Şpalturile – deşi eu îl rugasem: din moment ce trimit înregistrarea, să nu-mi mai trimită şpalturile. Tot răul spre bine: mai corectez câte ceva.

Sâmbătă 9 august 2003

Deşi pare a fi mai puţin cald decât ieri, aerul era (la ora 10, când am ieşit la cumpărături) irespirabil. Şi îmi făcea rău la inimă – nu ca durere, dar ca. Împiedecare a. pulsaţiilor (zic şi eu). Anei, ieşită adineauri (la 12 fix) i s-a făcut rău şi s-a întors.

Duminică 10 august 2003

La ora 8 dimineaţa termometrul de pe balcon arăta 25°. Noaptea trecută a fost (oarecum) suportabilă, însă grea-grea ne-a fost ziua. Ana, totdeauna bucuroasă de sfârşitul de săptămână, a constatat că, în zilele de lucru stătea la bibliotecă opt ore cu aer condiţionat – „şocul termic” intervenea abia pe la ora cinci, când pleca spre casă. Greu, greu, mai ales pentru noi, cei netineri, nesănătoşi. Au anunţat că va mai dura chinul până înjur de 15 august. Ceea ce face: 10, 11, 12, 13, 14, 15 – şase zile încheiate, numărate bob cu bob, ca la puşcărie.

Şi pe mine prea-căldura (ca şi prea-frigul) mă penalizează. Nu pot lucra, nu pot citi, nu pot nimic.

Marţi 12 august 2003

Cea mai cumplită noapte, noaptea de azi-noapte: nu a coborât termometrul sub 35°. Acum, la ora 7,30 (dimineaţa, se înţelege): exact aceeaşi valoare: 35° – se anunţă 37°.