Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Înseamnă că Dorel Dorian minţea când afirma că „nu a existat un asemenea demers din partea FCE”!; „la aţâţarea populaţiei împotriva evreilor basarabeni” (de unde scoate Teşu doar categoria „evreilor basarabeni”? Sorin Toma şi alţi entuziaşti erau „basarabeni”? Dar cei aduşi cu camioanele de peste

Nistru – tot „basarabeni” erau?) „au acţionat şi serviciile secrete' – ce nevoie de aţâţare din partea serviciilor secrete, când zeci de mii de militari români în retragere; când zeci de mii de civili basarabeni încercând să se refugieze fuseseră agresaţi de evrei, unii răpiţi, alţii ucişi? A, Teşu trimite la acuzaţiile de spionaj sovietic formulate de autorităţile româneşti la adresa unora dintre ei? Dar chiar din mărtu riile (publicate de M. Carp) reiese că ostaşii nu aveau nevoie să fie „aţâţaţi”, pentru a nu uita umilirile din timpul retragerii;

— A publica toate documentele, unele insuportabil de antievreieşti” (.) „poate implica penalul.”

Ca să vezi! „Insuportabilă” ar fi, după Teşu, publicarea documentelor („documentele există”) – şi nu, doamne-fereşte faptele agresorilor! Deci, adevărul este. Insuportabil de antievreiesc! Deci nu erau „insuportabil de antiromâneşti” actele evreilor (adulţi, adolescenţi – şi copii), agresându-i pe români fizic şi verbal prin cuvinte, „insulte” învăţate în familie, în mare secret: „Faşist!” „Moşierist!” – şi mai ales: „Ţagan!”

Şi, în bună tradiţie, ameninţă cu. Darea în judecată pentru. Calomnie., scontând pe frica băgată în oasele românilor de peste jumătate de secol de teroarea bolşevică, rusească, exercitată prin mai ales evrei.

Ce măgar, Teşu Solomovici!

Joi 26 iunie 2003

Căldură, căldură.

Ieri, în Irak mai mulţi soldaţi britanici au fost ucişi de irakieni -când obiceiul era ca englezii să fie omorâţi de americani. Motivul -de necrezut, la englezi: ca să facă percheziţii în căutare de arme (individuale, se înţelege, nu alea pentru care au început războiul), au intrat în casele oamenilor însoţiţi de câini! Şi eu care îi credeam pe englezi elementar-instruiţi. Da' de unde! Au învăţat de la analfabeţii americani să nu ştie nimic – în afară de dat cu boamba.

De când m-am oprit din a strica prin o nouă variantă Săptămâna Roşie, nu-mi găsesc locul, nu-mi aflu rostul. Ficţie nu mai scriu în veac – m-am lecuit de anul trecut când cu Bătrânul şi Fata – jurnal: da, însă cum am promis că nu mai scriu nici despre Irak, nici despre americani, nici despre israelieni.

Mă apucă adesori un dor de a scrie. Amintiri. Din copilărie, desigur. Numai că le-am cam scris, cum ar relativiza jumătatea apolzană din Manolescu. Atunci: amintiri din adolescenţă – le-am scris şi pe acelea; din tinereţea mea cea fericită – le-am scris, le-am pus pe hârtie şi pe cele din maturitate, şi de la bătrâneţe.

Necazul meu: de câţiva ani nu mai am energie – pentru scris; mi-au diminuat mult, nu „forţele de creaţie”, ci banala putere: de a da cu sapa, /de a călări iapa – de a scrie. La acest necaz se adaugă acela de a-mi fi pierdut cheful (de a scrie). Va fi un cerc vicios: nu am chef pentru că îmi lipseşte energia; nu am puteri – fiindcă nici chef nu am. Tot ce am făcut de când mă ţin de Săptămâna, ediţia a Ii-a (şi pentru că nu am chef nici energie, am trecut grabnic la a IlI-a ediţie.) a fost cârpoceală, cioca-boca pe un text dat, reparaţie, recalibrare.

Sâmbătă 28 iunie 2003

Nu mă înşelase auzul în convorbirea de luni cu Sergiu Grosu: Aldine din 21 iunie (!) a publicat pe ultima pagină un text de Mircea Stănescu: „Goma şi „legea tăcerii”„ – foarte bun; este reprodusă coperta, adresa şi telefonul editurii. Bun!

Fiindcă – totuşi – lucrurile bune din acest număr nu se rezumă doar la augusta-mi persoană:

Pe prima pagină este publicată o telegramă adresată tovarăşului

Geoană de către veteranii de război – în ea se cere să fie publicat textul Tratatului cu Rusia (se vorbeşte la viitor, deci în clipa redactării exista şi responsabiliul şef: Iliescu – de ce nu e adresată şi lui telegrama? Nici lui Constantinescu? Nici lui Ciorbea?). Bun!

În interior, pe două pagini, cu poze, un documentar semnat de

Alexandru Mihalcea: „Şaba – limanul făgăduinţei, pământul prăpă dului” – despre soarta elveţienilor colonizaţi pe malul Limanului.

Pe pagina a 4-a, sub titlul: „Renaşterea unei cărţi „topite”„ sunt reproduse două pagini de gardă din voi I. (1931-1941) a cărţii Situaţia evreilor din România despre care emisesem şi eu o ipoteză când comentasem „articolul” lui Teşu Solomovici în care el reproducea negaţia lui D. Dorian că Federaţia Evreilor ar fi intervenit pentru nepublicărea cărţii.

Ei, bine, se pare – fiindcă nu cunosc toate amănuntele afacerii -că am avut dreptate:

Nu era nevoie ca evreii să treacă la ameninţări pentru ca Buzura să fie băgat în boale şi să trimită el la topit cartea. De unde concluzia (care mă priveşte numai pe mine): când nu ai documente, te adăpi la izvorul. Intuiţiei.

Iată explicaţia din Aldine: „. în preziua lansării ei pe piaţă, cartea a fost interzisă şi dată la topit, din ordinul d-lui Augustin Buzura, directorul Fundaţiei

Culturale Române. Motivul: protestul unor aşa-zişi istorici evrei, foşti profesori de marxism la 'Ştefan Gheorghiu'„ (sub. Mea).

Fără a se fi arătat în toată. Bezna fapta vajnicului maramureşean Buzura, pot aduce alte probe. Rezemate pe intuiţie:

— Momentul „evenimentului cultural” (după numele Fundaţiei

Cândia, devenită Fundaţia Buzuria – tot a Securităţii rămânând, altfel marele anticomunist Buzura nu ar fi rămas înşurubat acolo, sub trei preşedinţi: Iliescu I, Constantinescu, Iliescu II.), adică distrugerea unei cărţi de foarte mare importanţă pentru comunitatea românească, ţinută în ignoranţă peste jumătate de secol în legătură cu propria istorie; 1994;

(încă) nu ştiu numele celorlalţi din „delegaţie”, dar de unul sânt sigur (chiar de nu va fi fost şi profesor la Ştefan Gheorghiu): Radu Florian: cu prestigiul său de supravieţuitor al Trenului Morţii – dar şi cu aura celui care, înainte de 1989, îl vizitase pe Cioran la Paris – nu este inutilă precizarea: în legendarul apartament de pe rue de 1'Odeon), după care a publicat în Luceafărul un „interviu indirect” cu marele-înrăit – aici deschid o lungă paranteză, dar să se ştie: o închid!

[cel care îmi provocase mie mirarea-obraznică – în prezenţa Monicăi Lovinescu, pe stradă, după ce ieşisem de la biserică română -că ditamai „reacţionarul” acceptase să stea de vorbă cu o bestie de politruc – despre care chiar eu îi povestisem, mai ales „procesul din iunie 1956” – iar el încercase să o dea pe glumă: „Am vrut să văd cum arată un comunist”, şi eu, după obicei, dând cu bâta-n baltă: „Şi ce aţi văzut – în oglindă?”].

— Continuu: deci Radu Florian – cum să lipsească el de la o asemenea „acţiune-de-luptă-împotriva-faş'ismului românesc”?

— Va fi constituit un stâlp de nădejde al „opiniei publice indignate”.

Nu merg mai departe cu deducţiile – bat pasul pe loc, în spinare cu sacul meu de păţanii: carte topită – cam în aceeaşi perioadă – Liiceanu mi-a distrus

Culoarea curcubeului (după ce a fost retrasă de pe piaţă – la cerera cui?), iar Sorescu a distrus plumburile la Gardă inversă.

— Inutil să întreb: „la cererea cui?”, fiindcă sânt convins: nimeni nu-i ceruse lui

Sorescu să facă ceea ce, iată, ştia el, din moşi-strămoşi: să-şi păzească interesul, cu orice preţ; carte facută-nepublicată: Uşa noastră cea de toate zilele – la

Cartea românească a lui Marin Preda. Aşadar, Ivasiuc, nu doar un „apucat”, ci nebun periculos (dar, vorba lui Shalom Alehem: unul care sparge numai geamurile caselor altora.), nu doar un turnător – atunci, în 1970, nu ştiam – ci un lansator de calomnii de necombătut: fără să fi citit cartea, se pomeneşte zicând că e una „cu cheie: sub personajul cutare este Nicolae Ceauşescu, sub cutare: Elena

Ceauşescu” – iar confraţii – în ordine: Marin Preda, Gafâţa, Ţepeneag, Mircea Ciobanu nu au avut îndrăzneala normală de a contrazice afirmaţiile iresponsabile – şi mincinoase – ale lui Ivsaiuc (dar, cine ar fi crezut?

— Eu, da; Geta Dimisianu şi Al. Paleologu, ei au contestat „prezenţa cheii”). Rezultatul: cartea „nu a fost aprobată” (dar, nu respinsă!); autorul interzis, nevasta şi socrul autorului şi ei interzişi!

Aici nu a intervenit Organul: cenzura, securitatea, ci. Frica-desecuritate. Tăcând, au favorizat rostogolirea avalanşei stârnită de pietricica lui Ivasiuc.

Fireşte, nu fac parte dintre „creştinii” (unde mai pui: ortodocşi!) care, în cazuri ca acesta dispensează partidul, sistemul, securitatea de orice responsabilitate – „E-hei, dac-ar fi ştiut Nea Nicu ce porcării se fac în numele lui.” – asta este gândirea scurtă, scurtată, de rob din tată-n fiu, care încearcă să se pună bine cu Stăpânul, dând întreaga vină pe vechil;

Fireşte, nu fac parte nici dintre „creştinii” care se arată gata să ierte „micile păcate” ale lui Liiceanu, chiar pe ale lui Sorescu – precum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi Gabriela Adameşteanu – mai ales că nu lor le topiseră cărţile. Oltenii – ci unui basarabean ca mine! Consolând victima: „Lasă, că scrii alte cărţi” – ca şi cum despre asta ar fi vorba, despre eventuala distrugere a unicul exemplar – ci despre fapta neculturală, anticulturală a oltenilor Liiceanu şi Sorescu, a maramureşeanului Buzura. Ce fel de „director de opinie” (mai) poate fi acela care distruge cărţi?

La urma urmei, această faptă – este rezultatul direct al „rezistenţei prin cultură”: acest mod egoist, supraindividualist de a. evita loviturile puterii i-a fasonat astfel: pe „marii intelectuali” numiţi mai sus nu i-a interesat decât propriile cărţi – „produsele” altora să fie apărate de autorii lor – şi numai de ei.

Şi iarăşi rostesc un cuvânt sforăitor: solidaritate (scriitoricească). Mă tem că nimeni dintre confraţi nu înţelesese ce scrisesem eu despre Blandiana, cea care declara în Convorbiri literare că. (nu citez): înainte de 1989 nu era posibilă solidaritatea, însă acum, că e posibilă.

Veşnica, eterna, nemuritoare voie-de-la-poliţie la român.

Duminică 29 iunie 2003

Am lucrat din greu la Post-Scriprum 3. În cele din urmă l-am făcut, l-am lipit, urmează ca luni să-1 trimit lui Colesnic.

După amiază: telefoane de felicitare de ziua onomastică: de la Gabriel Pleşea, aflat pe Coasta de Azur, în vacanţă; de la Stăneşti – cu care prilej i-am mulţumit lui Mircea pentru textul-surpriză din Aldine; de la Niculiţi (am aflat că a început „şantierul” la Paltinu); de la Ştefana Bianu (a avut necazuri cu moartea soacrei) şi de la Anca Haţiegan (în principiu dispusă să dilate textul trimis).

Iată, deci că am cel puţin cinci prieteni – or să se manifeste încă vreo trei prin poştă. De ce mă plângeam că sânt singur?

De mâine se schimbă vremea – cel puţin aşa ne ameninţă meteorologii. Eu n-am suferit de caniculă, dar floricelele, bietele.

IULIE

Marţi, 2 iulie 2003

Nici nu se putea început de lună mai cu-fară-noroc: azi am primit scrisoare de la Victor Frunză: Nu-mi poate publica Sabina: niciunul dintre librarii interogaţi nu a acceptat cartea lui Goma. Au tresărit la auzul numelui autorului, dar răspunsul a vizat cartea. Pretextul, de multă vreme folosit, turuit ca învăţat pe de rost: „A mai fost publicată” Sunt buni compatrioţii mei la învăţare-pe-de-rost a refuzurilor diplomatice: „textul îmi aduce aminte de ceea ce îmi relatau, în februarie-martie 1977 cei doi-trei foşti puşcăriaşi care, păţiţi, se consultaseră mai întâi cu „înţelepţii noştri”: să se ducă la Goma, să semneze apelul acela pentru respectarea drepturile omului? Iar înţelepţii: Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Bernea, Carandino, Coposu (pe care îi vizitaseră pe rând, în momente diferite, numai între patru ochi), răspunseseră, turuind lecţia învăţată. Ca şi librarii actuali – tot ai noştri-înţelepţi, doar şi ei se ocupă de. Carte”. Tripleta infernalo-culturală Liiceanu-Monica Lovinescu-Adameşteanu a prosperat, a făcut pui în deceniul scurs de la păţania lui Florin Ardelean, editorul celei de a Ii-a ediţii a Culorii curcubeului: n-or fi ei, acum, exact exact aceiaşi juşti tovarăşi de la difuzarea-cărţii, însă cum difuzarea culturii-rezistente în comunismul post-comunist nu a fost stârpit din România, ba chiar prosperă -ţinându-se de degetul mic, ca îndrăgostiţii – cu Securitatea eternă.

Cât rău mi-a făcut prietenii-dragi ai mei, altfel şi ei autori de cărţi!

Consolare: am întrerupt însemnarea cu Sabina, fiindcă.

Mi-a telefonat Colesnic de la Chişinău: a primit coletul cu laser-discul, trimis în 17 iunie: două săptămâni pe Drumul Postii! Are să „culeagă” cartea după înregistrarea de pe L. D. L-am anunţat că ieri i-am trimis un supliment, pe hârtie, acesta, urmând a fî cules de mână. N-a fost deloc impresionat, în sensul de: contrariat; nici supărat că îi tulbur procesul de producţie – de parcă nici n-ar fî român! Mai ştii: voi fî avut dreptate când îi vorbeam de bine pe basarabeţii mei: oricât de arzătoare le-a devenit nevoia de a ajunge-din-urmă Ţara Mumă, de a se adapta (şi în sensul rău) la „nivelul” românilor de pe malul drept al Prutului, mai păstrează câte ceva din verticalitatea lor nativă. Se vede că o teribilă oprimare social-politică, dacă e însoţită de una naţională, în final e mai puţin devastatatoare decât. Reducarea (şi dacă aş zice: auto-reeducarea?) la care au consimţit ceştialalţi – care au crezut că bolşevismul adus de ruşi poate face casă bună cu naţionalismul elaborat sus, la CC. al P. C. R.

— Mai scurt: naţional-comunismul.

Miercuri 2 iulie 2003

Aseară am avut o convorbire telefonică neplăcută. Neplăcerea s-a făcut simţită abia când am început să i-o povestesc Anei.

Nu, nu nu: nu sânt om-social. Dacă aş fî fost, aş fî consimţit la „un mic-serviciu”. Dar aşa, am provocat decepţie; la urmă, ca să nu fie dubii, a venit şi recomandarea: Să vă mai gândiţi.

Necazul vine şi din ceaţa în care s-a desfăşurat discuţia. Persoana care îmi vorbea fusese „delegată” să-mi vorbească de persoana care nu vorbea (abia târziu, după convorbire, am dedus motivul.). Apoi: nu mi s-a spus limpede care este „miza” şi cine-ce miza pe răspunsul meu favorabil. Pe scurt: atât persoana vorbitoare cât şi persoana ascultătoare ar fi trebuit să cunoască motivul pentru care propunerea lor nu avea să fie acceptată – doar existau probe scrise şi demult scrise, re-scrise. Însă eu nu am lungit convorbirea (ei chemaseră), deci nu am explicat ceea ce în subconştient, ştiam bine, eram sigur: că interlocutorul nu avea nevoie de explicaţiile mele, de argumentele mele; şi nici nu mi-am manifestat mirarea (eventual indignarea) că mi se face o astfel de propunere. Am mai spus: pe loc, nu am văzut motivul telefonului (mai corect: al apelului la ajutor). Nici acum nu sunt sigur-sigur, însă elementele alcătuitoare la această concluzie duc. Oamenii aveau nevoie – urgentă – de ceva; acel ceva li se promisese direct (sau îşi vor fî imaginat ei că îl vor obţine) dacă mă convingeau pe mine să fac ceea ce eu nu am acceptat (mi s-a părut firesc, normal să refuz).

Paranteză: păcătoasa de limbă română (draga de ea!): cum unii rostesc una, celălalt înţelege alta – o „altă” pe care emiţătorul nu o cunoaşte, chiar dacă a frecventat limba-scrisă a receptorului.

Voi fî devenit din cale afară de iritabil, însă iată: nu-mi place să mi se spună: „M-ai decepţionat” – dintr-un motiv al dracului de simplu: chiar dacă în sinea mea (cea rea.) nu pun semnul egalităţii între mine şi ceilalţi, în relaţiile în care cuvântul este vehicul, păstrez egalitatea – sau încerc să o păstrez. Pentru mine „a (-l) decepţiona” pe partenerul de discuţie, de relaţii echivalează cu o formulare nepoliticoasă, neegalitară, chiar ofensantă – pentru că propune o „etajare” a persoanelor: „decepţionatul” este, fireşte, superior (ca vârstă, ca situaţie socială, ca ascendent psihologic) celui care, cică, 1-a decepţionat. Şi îl urechează – fiindcă 1-a decepţionat. Cum reacţionez în caz de nepotrivire de opinii la un moment dat? Simplu: anunţ că nu sânt de acord cu interlocutorul; că eu văd altfel lucrurile; că mie mi se pare – dar poate că mă înşel.

— Că puteam vorbi şi de. Mult mai puţin mă răneşte, ba chiar deloc: „Nu ai dreptate!”, „M-ai minţit!” fiindcă lasă deschis dialogul, însă ce poţi răspunde la: „M-ai decepţionat”? Eventualul răspuns: „Nu te-am decepţionat.” sună a disculpare, nu a. replică. Aşa că taci – tu, decepţionantule!

Altceva: ca tuturor foştilor puşcăriaşi şi mie îmi sună profund antipatic „promisiunea-ameninţare”: „Te mai gândeşti.” Fiindcă aşa ne ziceau anchetatorii după câte o interminabilă anchetă-zilnică (care putea dura şi. 18 ore!): tortură morală, trupală – când oboseau ei, bestiile care se schimbau des, de tine nefiind vorba: „Te duci jos -(la celulă) şi te mai gândeşti.”

Bine, dar ce ar fî trebuit să fac – dacă aş fî înţeles pe loc dorinţa interlocutorului? Să fî acceptat ce îmi propunea, solicita – în ciuda evidenţei? În ciuda informaţiilor pe care le deţinea şi care toate îi spuneau că eu nu voi fî de acord? Doar. Călcându-mi pe inimă -pentru a face un serviciu, a da o mână de ajutor („care tot nu te costă nimic.”) unui prieten? Împotriva principiilor?

De acord, pentru a face un serviciu unui prieten, unii buni prieteni buni îşi calcă pe inima „principiilor”, ce nu face un prieten care la nevoie se cunoaşte?

— Ei, ce se întâmplă, după ce-mi calc? Ei, ce: rămân şi fără „principii” – altceva nemaiposedând pe lumea asta: nici casă, nici masă, nici ţară, nici nimic-nimic-nimic.

Sper din toată inima că am făcut o deducţie abuzivă. De aici, povestea – lungă, lată. Sper să mă fi înşelat eu.

Joi 3 iulie 2003

De dimineaţă: severe ameţeli. Mă străduiesc să nu fac mişcări bruşte ale capului, în nici un caz rotiri. Mă întorc ca lupul (ca ursul?), cu gâtul ţeapăn.

A plouat cu găleata azi-noapte. S-a rupt o „atârneâ” conţinând nişte flori – atâta pagubă, am pus-o pe balustradă. Înainte de ploaie am semănat (recolta a Ii-a, ediţia a doua.) „mărar galben”, belles de jour şi zorele. Preocupări care m-au ţinut treaz toată ziua de ieri – şi seara -oricum, otrăvit de „incidentul telefonic” de alaltăseară. Amestec de regrete că nu am ajutat un prieten şi de spaimă că m-am des-socializat într-atâta, încât pun mai presus de „servicii prieteneşti” nişte căcaturi de „principii”. Chiar dacă se va dovedi că intrasem la idei (şi gata, fandacsia!), tot nu se va schimba situaţia mea: fără ieşire – nu mă mai schimb, la vârsta asta şi la „cimentarea” (şi dacă: împietrarea?) unor oarecari vorbe-vorbe.

După amiază: a telefonat Niculiţă. A trecut pe acolo Bukiu. A cumpărat câteva cărţi – ce avea prin casă.

Tot el mi-a confirmat temerea. Din păcate.

Mi-au mai diminuat ameţelile. Măcar atâta.

Vineri 4 iulie 2003

Am primit de la Sergiu Grosu o pagină din Aldine (numărul din 21 iunie – următorul va cuprinde cap. 9 din S. R). Şi copia unui text de Valerian Stan prin care se apără de un atac semnat Dan Pavel şi Iulia Huiu.

[L-am cunoscut pe Dan Pavel în primele luni ale anului 1990, la o cafenea din apropierea studioului parizian al Europei libere. Monica Lovinescu mi 1-a prezentat în termeni ditirambici. Pentru că nu m-am arătat la înălţimea recomandărilor sale – în vreo jumătate de oră, în afară de Bună-ziua iniţială nu i-am adresat alte cuvinte – s-a supărat (Monica, nu Dan Pavel!), deşi în afară de tăcere, nu zisesem nimic. Când m-a întrebat (mai târziu), în stilul D-sale: „Dar ce ai cu omul, omule?”, am ridicat din umeri. Ca să scap de un răspuns detailat, am zis că „omul” nu mi se părea a fi de pe la noi. Monica nu a înţeles ce mormăi – şi am rămas la asta. Citisem nişte texte de-ale lui D. P. – nu doar din 22, de curând înfiinţată (am impresia că fusese printre fondatori, alături de Stelian Tănase) – şi mi se păruseră. „ca la Flacăra”. Or textele lui nu erau „ca la Flacăra”, mai rău: „ca la „Viaţa studenţească” – aflu acum din textul lui Valerian Stan. Fireşte, pe vremea aceea numele „Zoe Petre” nu-mi spunea nimic. Acum, când ştiu că Dan Pavel şi cu Zoe Petre îl „consiliau” în tandru duet pe Emil Ucrainescu, zis şi Ţucu Cocostantinescu, mi se luminează peisajul (corect: mi se întunecă România.). Nici măcar nu rog să fiu crezut pe cuvânt când spun că îl „mirosisem” (ca individ nefrecventabil, unsuros, pânditor) şi că din această pricină nu-1 luasem în seamă. Corect ar fi: nu îl mirosisem ca frecventabil – ceea ce, din partea mea, este o greşeală.].

Din citatele produse de V. S. (din opera lui Dan Pavel) reiese că autorele este un român autentic: când formulează acuzaţii, nu numeşte „izvoarele” pe care s-a rezemat. Obişnuinţă de securist – nu e necesar să fi avut grad, uniformă de Secu – doar să fi lucrat în presa de dezinformare; să fi trudit – ca Dan Pavel – în campanii de intoxicare naţionalistă-ceauşeză (antiungurească) a boului de român: da. (Nu am ştire dacă va fi participat la campania. Prosemită – ca americanolatru şi bursofag impenitent – însă ar fi exact acelaşi lucru, chiar dacă pare contrariul).

În ultima vreme îl băgasem în seamă – în foarte treacăt – pe Dan Pavel ca unul dintre americanofili (bântuie tot felul de congrese, colocvii – vorbesc numai de cele interne – l-am remarcat ca pe o strălucitoare nulitate la o chestie a „liberalilor”, unde se discuta despre Irak.); până adineauri îl ştiam doar în ceata bursierilor care îşi plătesc pumnul de dolari lingând cururi prin cuvinte (obişnuinţă la el, doar fusese lăudător al Ceauşescului până în prag de „rivuluţie” – acum aflu că nu doar o bursă 1-a răsplătit, tovarăşul nostru de nădejde este.

— Ce poate fi un obedient lingător al comunismului, în faţa. Anticomuniştilor americani?

— Iată ce: „director al Biroului PER (Project on Ethnic Relations)! Cum altfel, dacă luptase cu dârzenie împotriva ungurilor, sub stindardul lui Ceauşescu? Adevărat, D. Pavel este un fost căcăţiş în comparaţie cu colonelul Secăreş, cel care conduce operaţiile de racolare a „cadrelor” pentru perenizarea Securităţii. Dar orişicâtuşi. Oricum, rămâne purtător de desagi în serviciul Zoei Petre.

Sâmbătă 5 iulie 2003

Iată peste ce dau, sub titlul „Mot pour mot” la „Curierul cititorilor” din Telerama (5-11 iulie 2003) – Michele Mialane din Lardy: „Am citit articolul asupra noului antisemitism” [prost făcut, rău scris, pe de-asupra pârâcios: dădea întreaga vină a „antisemitismului” în Franţa pe arabi: câteva bune milioane de. Alegători.

— Nota mea]. „Să fim serioşi”, continuă M. M. „angelismul islamofil a unei anumite stângi mă irită ca şi confuzia, savant întreţinută, de oameni tot atât de inteligenţi – deci fără scuze, ca Finkielkraut – între evreu, israelian, sionist, deci între antisemit, antiisraelian, antisionist. Sânt antisionistă din 1967. Pentru mine sionismul este un (o formă de) colonialism, deci sânt antisionistă pentru că sânt anticolonialistă. Cum poţi accepta în gura israelienilor înşişi termenii „colon” şi „colonii” şi respinge termenul „colonialist” aplicat Statului Israel? Bătrâna lingvistă care sânt ar vrea să afle.”

Bătrâna lingvistă este, cert, evreică – nu am auzit de sionişti ne-evrei, fie ei şi foşti. Va fi fost şi israeliană („pe bază de sionism”, ar fi zis tov Brucan, pe când combătea la Scânteia şi această „plagă a zilelor noastre”), dar de la războiul de Yom-Kipur a încetat de a mai fi.

Spuneam-scriam eu, biet goi, altceva? Este adevărat: excesiv cum sânt, am umblat şi pe la alţi termeni pe care i-am lipit pe fruntea imaculată a Statului Israel şi a susţinătorilor principiilor lui, mai ales ale practicilor (de stat şi de partid, adaug, veninos şi antisemit): terorist, rasist – şi consecinţă: segregaţionist – confesionalist.

Ce păcat că evreii-români (adopt acest termen pentru cei născuţi-crescuţi în România, dar emigraţi în alte părţi ca Volovici, Shafâr, Socor, Tismăneanu, Oişteanu şi alţi bravi apărători ai americanismului cel care, după ultimele informaţii, este o formă de acut proisra-elianism) – păcat, ziceam, că nu citesc şi presa franceză, în special cea de stânga, iudee, ca Le Nouveî Observateur – ia să înşir doar nume cunoscute de francezi evrei semnând acolo: Jean Daniel – directorul, Claude Weill, Bernadette Atlan, Rene Backmann, Francois Schlosser, Robert Schneider, Henri Ghirchoun, Dominique Nora, Victor Cygielmann, K. S. Karol, Claude Askolovici (autor al articolului incriminat de cititoare), Alain Chuffan, Sara Daniel, iar printre colaboratorii permanenţi: Catherine David, Bernard Frank, Didier Jacob, Mona Ozouf.: – ar afla câte ceva pentru cultura lor personală, întristător de unilaterală).