Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Am început o nouă variantă a ediţiei a Ii-a a S. R.

Spor la variantă!

Mulţumiri.

I38

MAI

Joi 1 Mai 2003

Nici azi nu mergem la defilarea de 1 Mai.

Vineri 2 mai 2003

Zi mohorâtă, friguroasă.

Aseară m-am hotărât să pun punct (şi virgulă.) Săptămânii. Nu pentru că aş fi atins perfecţiunea (sic), ci pentru că am simţit: ajunsesem acolo unde, dacă nu mă opresc pentru măcar o pauză de respiraţie, risc să stric totul.

Cred că am făcut o treabă destul de bună cu această „ediţie a Ii-a, revizuită, adăugită”. Am corectat o serie de date şi cifre greşit scrise în prima, am adăugat noi informaţii („citate”) şi, cu excepţia tocmai, a citatelor, comentariul meu a fost rescris de la cap la coadă. Desigur, textul s-a umflat sensibil. Acum, în noul format numără 106 paginii, „mărite” ceea ce în vechiul ar fi dat 120-125.

M-am concentrat asupra acestei a doua ediţii (editoriale). Dacă voi găsi editor. Aş colabora, în continuare, cu Iurie Colesnic: toţi cei care mi-au scris că au primit cartea, l-au lăudat pentru calitate: a literei, a hârtie, a graficei – a tot. Eu însă am o (singură) nemulţumire: micimea caracterelor. Cunosc motivul: economia – de spaţiu tipografic, de hârtie. Însă eu, care judec lumea cu ochii mei, spun că am avut mari dificultăţi la citirea şpalturilor, nu doar la note, ci chiar la textul propriu zis. Dacă vom păstra acelaşi format, o să cer să mărească litera textului cu (cel puţin) un punct, iar a notelor cu două – ca să poată fi citite fără dureri (de cap) şi de către persoane în vârstă, fiindcă mai ales acelea sunt interesate de ceea ce stă scris.

După aceste însemnări mi-a venit, în sfârşit, răspuns de la Colesnic – acesta: „O carte de 300 pagini, în 1.000 exemplare = 3.000 dolari”. Eu îi pusesem o întrebare. Generală cu gândul la Bonifacia. Altă veste, tot de la Colesnic: „Celelate exemplare pentru Bucureşti au fost transmise lui O. Brega”.

A treia veste bună, prin Colesnic: s-a găsit cineva care să dea lămuriri despre Monumentul Reîntregirii de la Chişinău – i-am faxat pe dată cele şase pagini lui Doicescu. Tare bucuros. Are şi motive.

Doicescu mi-a spus despre un articol al lui Mirel Bran în Le Monde: ar fî fost „câteva sute de tineri care să manifesteze împotriva războiului din Irak – nu împotriva americanilor. Îmi place precauţia, deşi detest fofâlarea. Asta vine aşa: „Suntem împotriva războiului dus în Irak – de alţii decât americanii!”

Dar mai vârtos mă tem că în Chişinăul, în continuare (în fapt: din ce în ce mai) rusifâcat, cei care vor fî îndrăznit să se declare împotriva războiului nu sunt pacifişti cinstiţi, ci belicoşi de tip rusesc, ultra-naţionalişti, trogloditişti, anticapitalişti, dintre cei care îi tratează pe români, cum altfel?

— De. Faşişti – deci, printre altele, duhnesc a bere-votcă şi-i admiră (în secret) pe americani. Cum să iasă în stradă oamenii noştri, basarabeni? Chiar dacă admitem că ei nu sunt români -deci gândesc cu capul lor?

Duminică 4 mai 2003

M-am ocupat ieri cu Jurnalul.

Şi azi va fi zi luminoasă – şi rece.

În Timpul (aprilie 2003) două texte bune: al lui Emmanuel Todd, despre „descompunerea sistemului american”.

— Simpatică, teoria, i-o cunosc de demult – şi sânt (aproape) în întregime de acord cu ea, mai ales în refuzuri, în idiosincrazii; şi unul de excepţie al lui Mircea Stănescu, lucrat cu materialul unui precedent mult întărit (şi completat).

De la el aflu numele americanului în chestie – din, hăt, septembrie 2000!

— Să fie greşeală de imprimare? Da: corect: 2002.: Randy Scheuman, din Comitetul USA pentru NATO. Acesta a cuvântat limpede pentru cei care îşi mai fac iluzii: securiştii din serviciile secrete şi din alte instituţii ale statului nu reprezintă nici un pericol, ci doar cei care se află „în interiorul structurilor controlate de autorităţi”.

După ce spune o serie de lucruri pertinente – pentru noi doi, nu pentru restul românimii care judecă adversativist, sau-ist (în sensul că bieţii de ei, nu aveau decât de ales între A sau B, taman ca în 2000 la re-alegerea Iliescului, deşi puteau să opteze pentru o a treia cale sau pentru niciuna!).

— Despre concepţia americanilor despre „morala” care trebuie ne-impusă în ţările comuniste, Mircea Stănescu alunecă şi afirmă că declaraţia este „o prostie fără margini” pentru că. „decidenţii sunt sub influenţa serviciilor române de informaţii”.

Nu, dragă Mircea: nu românii i-au prostit pe americani, ci americanii au făcut eforturi şi au reuşit să rămână prostiţi de ei înşişi. Ai văzut „concepţia”-le pe teren, în Irak: au pus ca şef al poliţiştilor din Bagdad pe generalui care fusese, sub Saddam şef al. Miliţiei. Şi mai înapoi, în timp: care erau „criteriile” de recrutare la Europa liberă? (pe cele de la CIA nu le cunosc.

— Le deduc): cu cât postulantul venea mai „direct din aparat” – din procuratură, din activul de partid (de înalt nivel), din securitate – cu atât mai bun era pentru americani! Ei pretindeau că aceia. Deţin informaţii de la izvor, în fapt era altceva (ce informaţii deţinea, de pildă Hurezeanu? Ori N. C. Munteanu?): cuminţi, ascultători, executau, nu discutau directivele americanilor – aşa cum le executaseră pe ale românilor şefi ai lor, la Bucureşti. Americanii, băieţi realişti, practici, eficienţi, nu aveau nevoie de turbulenţi, de atinşi de „crize de „adevăr”„, ca Ţepeneag, Virgil Tănase, Goma – aceştia dovediseră, în primul rând faţă de autorităţile româneşti, că sunt nedisciplinaţi, că gândesc de/cu capul lor, că nu respectă directivele.

Luni 5 mai 2003

Ieri au fost la noi soţii Baltă. Au adus de la Niculiţă ceva hârtii dintre cele uitate, ori doar crezut pierdute. Precum şi volumele III şi IV din Viaţa în roşu de Duplan şi Giret (traducerea lui N. Baltă). Apariţia acestor ultime două volume a fost o surpriză chiar pentru traducător, a dat peste ele la un târg de carte (el însă nu ştia că au apărut.).

Mi-a făcut plăcere să le răsfoiesc, am făcut ceva provizii de curaj pentru viitor.

Printre hârtiile aduse de N. Baltă: una necunoscută (şi neştiută). Va fi ajuns la Lulu în timp ce ea era foarte bolnavă – din care pricină nu mi-a transmis-o la Paris – fâe după moartea ei, la vechea adresă. Nu se ştie când s-a întâmplat asta, fiindcă scrisoarea nu este datată, iar plicul lipseşte.

— O copiez aici:

Domnule Preşedinte, Apelez la amabilitatea dvs., să-mi înlesniţi a lua legătura cu dl. Paul Goma în ţară, cu care ocazie aş dori să-i dau 2 manuscrise ale cărţilor sale care au fost transmise în timpul dictaturii prin Europa liberă, scrise de mână de mine şi care au „circulat”/au fost citite: până la Revoluţie de peste 30 oameni, bineînţeles toţi prieteni ai mei.

Cred că este singura persoană care merită să păstreze aceste înscrisuri. Cu aceiaşi ocazie aş dori să-i transmit mulţumirile celor ce l-au citit în acele condiţii vitrege.

Eu aş putea să le trimit şi pe adresa Uniunii Scriitorilor în aşa fel (c) a Dvs. să i le daţi când dl. Goma va veni prin ţară.

În speranţa că rugămintea noastră se va bucura de înţelegerea şi bunăvoinţa dvs. vă mulţumesc anticipat şi vă rog să primiţi toată stima şi consideraţia mea.

Bosoancă Cezar

1785 Moldova Veche, Bl. 15, Se. 2, Ap. 9, Jud. Caras Severin.

Mi-a făcut plăcere să aflu că am/am avut „încă 30 cititori de manuscrise” – s-a înţeles: fragmente din cărţile mele, transcrise – de mână – de Bosoancă Cezar şi date înjur, la Moldova Veche. Deşi nu mai are vreo importanţă, mă întreb: cărui „Preşedinte” se va fî adresat transcriptorul? Al Uniunii Scriitorilor?

— Exclus, doar scrie că ar putea să le trimită – dar nu o face. Să fâe. Cine ştie.

Marţi 6 mai 2003

Azi se împlinesc nişte ani de la ultima liberare, cea de la Rahova, în 1977. Câţi ani: 26? În 5 sau în 6 mai?

Plouă de rupe pământul.

Am vorbit la telefon cu Nicolae Florescu: va publica „Falsul.” şi ceva din jurnal, dar. Încă nu a plătit numărul precedent al Jurnalului Literar. Cât despre Săptămâna Roşie.

— La toamnă. Jurnalele (1999,2000,2001) aşteaptă să fâe sponzorizate de Ministerul Culturii.

Vineri 9 mai 2003

Am expediat ceea ce adunasem în ultima vreme (S. R., scrisori).

Mă simt ceva mai uşurat – mai ales că ieri am dat gata ultima (sic) variantă a S. R.

Am primit de la Niculiţă două exemplare din Faulkner, Pe patul de moarte, în traducerea lui Horia Florian Popescu şi a mea. Mereu, mereu: cea mai bună carte a lui Faulkner, poate din toată proza. M-a marcat profund, jDOt spune că l-am imitat – începând din în Cerc, Gardă Inversă. In apărarea mea, spun că e greu să-i rezişti şi să nu-1 maimuţăreşti.

Nu mai găsesc unicul exemplar din prima ediţie, dar recitind am avut impresia că Horia a. oltenizat textul. Când lucram împreună (în 1970, 1971.) am avut discuţii lungi, aspre, dar amicale, în legătură cu limba românească în care îl traduceam. El trăgea puternic spre neaoşisme olteneşti – am căzut de acord că nu „olteneasca” ne va ajuta să-1 împământenim în româneşte pe Faulkner (ca prea marcat regională), nici moldoveneasca, nici ardeleneasca, din aceleaşi motive – ci regăţeneasca de câmpie, „marinpredeasca” lui Moromete.

Luni 12 mai 2003

Am mai tras o variantă din S. R.

M-am hotărât să nu mai scriu despre Irak. Nici despre Palestina. Să văd cât m-o ţine. E greu.

Mi-a slăbit rău vederea. Am început a avea dificultăţi în faţa ecranului, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. Poate şi din cauză că în ultimele trei zile am citit texte (Scrisuri) cu literă măruntă. Sper.

Miercuri 14 mai 2003

Am primit ieri scrisori de la Radu Negrescu-Soutzo împreună cu tăieturi de presă pe care nu le aveam; de la Culcer, fotocopii după paginile care mă privesc Enciclopedia. Lui Florin Manolescu; de la Răducă, pe lângă scrisoare, un volum, „Pătrăşcanu” al lui Florin Constantiniu, cu dedicaţie.

Florin Manolescu: în aşteptarea fotocopiilor promise – întâi de Kiropol – am răsfoit volumul Litere în tranziţie, 1998, în care sunt şi trei articole despre mine: „Teme inconfortabile” (din 22, 7/1992), „Alte amintiri din copilărie” (despre Din Calidor, Luceafărul, 15/1991) şi „Patimile după Jilava” (despre Ostinato – Luceafărul, 4/1992). Însă F. M. a publicat şi alte cronici – despre Bonifacia, despre Arta refugii, despre Soldatul câinelui, despre Patimile după Piteşti. Tot în Luceafărul – dar mi-e greu să urc până la clasoarele în chestie.). Toată această. Autobibliografâe, ca să spun două lucruri: în volum şi în cronicile din reviste F. M. îmi dăduse impresia unui critic literar care, în ciuda a ceea ce se vorbea/scria în jur despre mine şi despre cărţile mele (de-o pildă în România literară, în

Cuvântul, în Contemporanul.), se exprima cu ceea ce s-ar numi o vădită simpatie. Obiectivă; în volum şi în cronici informaţia de care se slujea – şi pe care o răspândea – era exactă (nu o luasem în seamă, tocmai, pentru că mi se părea naturală o asemenea „calitate”.

Or în Enciclopedie.

Desigur, eu, ca autor, nu am dreptul să contest gustul dubios – şi nociv, pentru spiritele neinformate – de a da, de pildă, citate substanţiale din zdreanţă BIRE; de a oferi un citat de peste o coloană din Stindardul, foaie securistă dovedită de decenii (articol nesemnat!), făcând „dezvăluiri” despre. Socrii mei; însă ca cititor avizat şi neimplicat, găsesc metoda nu doar incorectă, dar de-a dreptul puturoasă: ţinând seama de înclinarea românului spre neconcludent, superfluu, spre bârfa, spre amănunte picante – mai ales spre acuzaţii nedovedite – o „operă” ca cea a lui Florin Manolescu (în ceea ce mă priveşte, nu am văzut decât foile despre mine) este chiar mai detestabilă decât cea a unui ca unui Marian Popa: măcar acela scrie sub semnătură proprie ce crede el despre un scriitor (V. C. Gheorghiu, Lăncrănjan, Goma.), fiind dreptul lui cel mai sfânt de a aprecia sau/şi de a de-precia cutare carte, cutare scriitor. Or Florin Manolescu uzează de un procedeu aparent obiectiv – însă curat-laş: citatele anonime (da' de unde: oricare exilat ştie că aparţin lui. Uite, îmi scapă numele -Emilian?), a fost ofiţer regal, iar la Fiirstenfeldbruck, lângă Miinchen unde a scos Stindardul, a fost recuperat de Securitate cu tot cu publi-caţiune şi pus la treabă: calomnierea în vederea compromiterii exilaţilor activi împotriva Bucureştiului; tot anonim se exprima şi faimosul lingvist Lozovan, autor al multor. Troglodite demascări din tufişurile de după casă, printre acestea şi câteva ţintindu-1 pe „Eliade, tremuriciul de la Chicago”.) – continuu opinia despre citatele folosite de F. M.: astfel „dozate”, încât balanţa să se încline. Cantitativ şi să se transforme calitativ – în zvon răuvoitor, bârfa, calomnie: psihologia maselor populare zice: cuvintele-multele, prin copleşirea receptorului, dau impresia de adevăr.

Însă inadmisibil – profesional: „amănunte importante” (ca de pildă limba scriitorului) sunt ignorate de Cioclopedist – vreau să spun: de alcătuitorul unui volum prezentat ca „Enciclopedie.”. Nu o singură dată, ca să spunem că a fost o scăpare, i se indică cititorului, eventual cercetătorului informaţii false:

Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună Florin Manolescu scrie la Bibliografie, în dreptul cărţilor mele, mai întâi publicate în occident, în traducere (franceză, germană, neerlandeză, suedeză, engleză, italiană), enormitatea: „tradus în limba română” îmi aduc aminte cu neplăcere şocul produs mie de Andrei Pleşu care, într-un text-program publicat în ianuarie 1990, vorbind de „recuperarea” scriitorilor din exil, explica cititorilor când anume se va întâmpla operaţiunea: „după ce vor fî traduşi în româneşte.”- şi ne pomenea pe Eliade (cu proza!) şi pe mine. După el s-au luat şi alţii -însă numai gazetari, nu şi scriitori, cu atât mai puţin critici şi istorici literari, obligându-mă să explic, repetat, că toate cărţile mele au fost scrise în româneşte, că totdeauna am scris numai în româneşte.

Se vede că gândirea pleaşă (produsă de Pleşu) răsare când şi de unde te aştepţi mai puţin.

Deci, după Florin Manolescu, toate cărţile mele (14 titluri?) apărute mai întâi în Occident (în limbile cutare, cutare, cutare, fuseseră, nu traduse din română – altfel de ce ar fî fost menţionat traducătorul? Ci, printr-un miracol inexplicat de Enciclopedist direct în franceză, germană, engleză, suedeză, engleză, neerlandeză.).

Ce se va fî întâmplat cu Florin Manolescu – în Enciclopedie, fiindcă în cronicile din periodice, în articolele din volum nu apărea măcar ca „greşeală de tipografie” povestea cu. „tradus în limba română”?

Bănuiala mea: autorul – sau editorul: Romoşanu – a apelat la serviciile unui/unei asistente, ea/el a redactat Bibliografia. Ceea ce rămâne grav: autorul nu a citit „contribuţia”, deci nu a corectat.

În Romanian Times din 15 mai 2003, Cangeopol, în una din cele mai severe corecţii administrate compatrioţilor – de astă dată: gazetarilor – citează din România literară (nu indică data apariţiei, presupun recentă) în care Cronicar-ul – el îl bănuieşte pe Ştefănescu -cere ca. „lui Paul Goma să-i fie interzisă apariţia în gazetele patriei”. Ca „interzicere” aduce a Dimisianu, el a mai făcut-o, în legătură cu textul meu „Să fie interzis electoratul!” publicat de Vatra – dar maladia cenzurării este endemică la scriitorul român – cel rezistent prin cultură. Oricum, ideea propunerii nepublicării mele (editorial) vine de la prietenul omului, simpaticul Pleşu, el a lansat această soluţie acum vreo 5-6 ani.

Joi 15 mai 2003

Toată ziua am fost torturat de dentist (ă)? De radiolog. Sper să fi căpătat o prelungire.

Am mai adăugat ceva la S. R.

Vineri 16 mai 2003

Luat cu. Dinţii (ca să spun aşa), nu am notat la timp impresia făcută de un documentar (de acum zece ani) despre/cu Gyorgy Ligeti.

Ascultasem câteva piese ale sale şi, dacă nu căzusem fulgerat de dragoste, sigur este că nu l-am pus în aceiaşi categorie cu Maderna, Kagel, Boulez, Nono – doar alături de Stockhausen. Judecata mea, de ultraamator de/în muzică m-a condus, după „pif; după impresia-primă – chiar dacă aceasta riscă să înşele. Am fost bucuros că în privinţa lui Ligeti nu mă înşelasem prea-prea.

În discursul său – în fapt: monologul – Ligeti pleacă de la Diciosânmărtin (Târnăveni?), n. 1923 şi ajunge tot în Ardeal – oricât s-ar părea că de vină este construcţia ciclică a filmului, nu al monologului.

— Voi reveni.

Aşadar: Ligeti se naşte într-o familie de evrei din Ardeal. Nu a fost limpede în privinţa liceului (să-1 fî făcut la Cluj?), oricum familia nu îl destinase muzicii, ci ştiinţelor, dar cedează şi îi închiriază un pian. De aici firul se rupe, nu mai urmăreşte. Istoria şi biografia, ci sare de la muzica propriu zisă, la „viaţă”, din care o parte este închinată lui Bartok, alta lăutarilor. Vine apoi „ruptura” (din punctul meu de vedere): ajuns la vârsta opţiunii studenţeşti – conservatorul de muzică, desigur – Ligeti explică: ar fî putut să meargă la Bucureşti, dar a ales să se ducă la Budapesta. Aici, dincolo de motivele obiective, se insinuează o umbră în istoria. Obiectivă (să-i spun: în cronologie): născut fiind în 1923, Ligeti avea, în 30 august 1940, la cedarea Ardealului de Nord (eveniment de care el nu pomeneşte) 17 ani. Nu pomeneşte nici de responsabilitatea Ungariei a arestării şi a deportării familiei sale (mama, tata, fratele mai mare) în lagăre de exterminare, nu vorbeşte nici de modul în care el, aflat la Budapesta (în aprilie 1944), a scăpat de arestare. Povesteşte, în puţine cuvinte, tragedia resimţită când, în 1945, mama sa reapare – însă tatăl şi fratele mai mare – şi el muzician – nu: dispăruseră „acolo”.

Ligeti, ca om: structural cinstit, el nu face afirmaţii mincinoase ca Wiesel care dă vina trimiterii evreilor din Ardealul de Nord în lagărele de exterminare – pe jandarmii români. Însă întreţinerea unui astfel de „flou muzical” – mai ales în faţa unor telespectatori care, fie germani, fie francezi, habar nu au de „mersul frontierelor” în perioada războiului al doilea, rămân. Ne-informaţi, dacă nu de-a dreptul dez-informaţi. Aceeaşi „neintrare în amănunte” face să nu se ştie ce a făcut Ligeti (mai exact: ce era el, ca naţionalitate: maghiar sau român?): după 30 august 1944; apoi după 1945, când România a recuperat Ardealul de Nord. Se deduce că el călătorea frecvent la. Târnăveni (?), la Cluj – dar nu spune cum trecea frontiera, din ce în ce mai închisă. De acord, el în 1993, când a fost fâlmat-înregistrat, avea în vedere telespectatori de limbă franceză (dealtfel a vorbit în acea franceză simpatică vorbită de unguri – şi finlandezi – cu accentul pe prima silabă.), deci presupus neinteresaţi de. Detalii istorico-geografâce – însă eu nefâind dintre aceia şi fiindu-mi aproape povestitorul, m-am simţit frustrat, chiar minţit.

Vorbeşte exact de perioadele de după instaurarea comunismului: până în 1948 şi în Ungaria exista o relativă libertate de expresie, însă după acea dată, totul s-a încuiat. Nu ştiu dacă şi în România fusese ca în Ungaria: Conservatorul (în fapt Academia) Franz Liszt era, după 1948, zice Ligeti, singurul loc din Ungaria în care rămăsese un strop de libertate.

Da, aşa va fi fost. În sensul că între zidurile Academiei, oamenii care veneau „de afară” se simţeau la cald, la adăpost. Nu întreb: dar ne-muzicienii? Dar studenţii de la alte facultăţi decât de-muzică? Şi încă: ce făceau muzicienii unguri cu libertatea pe care o resimţeau între zidurile Conservatorului? Fiindcă şi ei duceau lipsă de mijloace de comunicare peste frontiere: cărţi, reviste, discuri, partituri? Într-adevăr: puteau discuta, pe culoare – sau chiar la closet – între ei -liber. Dar cât de liber poate concepe libertatea un muzician care, prin structură, prin educaţia de câteva secole a fost modelat să trăiască numai din şi prin muzică, să îndepărteze, să elimine tot ce ar putea să-1. Tragă în jos – citeşte: în stradă; în cetate?

Dovada acestui egoism superior: modul în care povesteşte revoluţia de la 1956: realizatorul filmului îi prezintă documente din acel moment: lupte de stradă, clădiri mitraliate, tancuri ruseşti, oameni fugind încolo, încoace, unii cu arme. Ligeti încuviinţează: „Aşa arăta strada. Aşa am văzut-o şi eu.” – şi continuă, explicând că el ieşise în stradă şi cu toate pericolele, alergase la Radio (clădire asediată de securişti). ca să facă, ce?: să apere şi el instrumentul de expresie a cuvântului? Da de unde! „Tocmai primisem clandestin de la Stockhausen o înregistrare a unei piese a lui – m-am dus să o ascult.”

Muzicianul: tot muzician!

— Exclam eu, nu atât cu dispreţ, cât cu gelozie: fiindcă el poate ceea ce eu nu voi putea în veac. Şi cunosc şi motivul: el se foloseşte de sunete, eu mă folosesc de cuvinte, care nu pot fî indiferente la adevăr.

Am obosit, voi continua altădată despre ceea ce mă apropie de Ligeti: modul în care „vede” el propria-i muzică. Şi o vedea – prin

1980, cum încercasem eu să o prind în cuvinte, în Ostinato, cu 15 ani mai devreme. Datele nu au importanţă: eu, scriind în 1965 Ostinato, scriam cuvinte – or el îşi scria muzica. Deci nu poate fi vorba de „întâietate”, ci de ceva care plutea în aer: simultaneizarea succesivului. Azi am primit de la Anca Haţiegan un text de (aproape) 16 pagini intitulat „Paul Goma: Gherla şi Patimile după Piteşti – două 'romane teatrale' paradigmatice”. Foarte bun. Atât de bun, încât mă întreb ce îi voi scrie în răspuns. Mă aflu în încurcătură: de multă vreme nu am mai citit ceva atât de pertinent şi de bun – dacă-i despre mine.

Sâmbătă 17 mai 2003

Am scris Ancăi Haţiegan şi lui Ovidiu Creangă.

L-am prins la telefon pe Sergiu Grosu. Voiam să-i mulţumesc şi prin viu grai pentru că a finanţat Săptămâna Roşie – îi trimisesem întâiul exemplar primit însoţit de o scrisoare. Din vorbă în vorbă m-a întrebat ce mai fac. I-am răspuns că tocmai am terminat a doua ediţie.

„S-o tipărim!” a zis el.

A trebuit să marchez o pauză ca să realizez. Ce noroc am eu cu Sergiu Grossu! (aşa semnează el cărţile în franceză). Deci: în iunie îi pleacă un nepot în România, apoi în Basarabia – el va duce manuscrisul. A mai spus ceva, de o editură a lui Colesnic în România – n-am înţeles bine, dar nu l-am întrebat, prea-bucuros că voi scoate şi a doua ediţie a Săptămânii Roşii.

Culcer mi-a trimis o fotocopie după un text de Sorin Preda: „Cornel Dumitrescu, un Schindler român' – aşa ceva. Nu mă miră. Eu ţineam minte din cele ce se povesteau în închisoare de mulţi alţi români care salvaseră de la moarte zeci-sute de evrei, dar, spre deosebire de C. Dumitrescu, aceia fuseseră deportaţi de ruşi, arestaţi de ruşii locali. Ce să mai vorbim de „gratitudinea” celor.

— Sigur: 3.600, dar dacă şi familiile lor beneficiau de protecţie prin frecventarea Cantinei, atunci numărul celor salvaţi se ridică la 10.000 de suflete. Şi niciunul dintre ele nu a depus mărturie în favoarea lui.

Am trecut episodul în Săptămâna Roşie. Fuga-fuga.

Marţi 20 mai 2003

Nimic notabil – decât că am mai umblat prin Săptămâna.

Am promis că nu mai scriu nimic despre Irak. Nici despre americanii noştri dragi şi deştepţi-foc. Nici despre israelieni -slăbiciunea mea cea de toate zilele. Nici despre ruşii care.

Imensă, nesfârşită oboseală. Dorm foarte mult – şi foarte din-greu, neodihnitor: la jumătate de ceas după deşteptare, casc şi-mi vine să mă întind la loc, în aşternut. Să fie unul din medicamente? Să fie – oare?

— Bătrâneţea coaiecreţea?

Vineri 23 mai 2003

Gata! Am terminat Săptămâna Roşie! De-acum, chiar dacă-mi mai parvin ceva informaţii, le păstrez pentru o problematică ediţie a IlI-a. Mai spun o dată (dar nu va fi ultima!): am scris la acest text – eu îi zic: „broşură”, mai ales că are coperta roşie.

— Cu grabă, gâfâind, ca alungat din urmă; ca şi cum ar fi ultima treabă a mea, pe-aici, pe meleagurile pământului.

Începând de mâine am să mă ţin numai de jurnal. Mai ales că, vorba lui Bulă: „Jurnalu-i numa' unu.”

Am primit o altă fotocopie de la Dan Culcer: un fragment de mărturie publicată în AIO (Anuarul de Istorie Orală) 1/1998, Cluj, 1999, Universitatea, Institutul de istorie Orală.

„Şi eu am vrut, ca şi dumneavoastră, şi în '89, şi în 88, să înregistrez o casetă, şi în '90 şi. După aceea o murit moşu' şi eu. Nu i-am spus nimic că am fost la Piteşti, am fost şi eu la reeducare. Dar el (Paul Goma, n.a.) a avut curajul în '88 şi nu o auzit numai fratele şi eu, au auzit şi alţii. Treburile cu reeducarea în '88, în '89 se cunoaşteau în ţară, se cunoşteau mai 'nainte în străinătate. Le cunoştea Paul Goma şi a scris în Camera 4 spital, Piteşti, care trebuie citită. Eu nu ştiu. (cine-i.?!). Paul Goma, da' a scris şi eu o ascultam şi poate atunci m-am deslipit de reeducare” (Constantin Munteanu)