Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Duminică 14 septembrie 2003

Dormit prost, somn agitat, tocat – obositor.

Iar afară: toamnă de aur. Sunt toamnele mele, atât din România, cât şi din Franţa. Toamne de o nesfârşită frumuseţe – afară – dar care mi-au fost inaccesibile, mie, cel dinăuntru. A, nu fiindcă aş fi fost încarcerat, nu, ci doar „consemnat în internat” de timpul care îmi era atât de preţios (credeam eu), încât nu voiam să pierd o secundă cu. Ieşitul la o plimbare, cu statul pe o bancă, cu ochii mijiţi în soare. Îmi ziceam că trebuie să stau în cur/şi să scriu literatur'. Am stat: ani, decenii, uite, întreaga viaţă. Nu mă întreb ce brânză am făcut, rezistând tentaţiilor naturii cele naturale – fiindcă nu regret nimic. Am făcut ce şi cum am făcut – pentru că aşa am vrut. Desigur, vorbesc de împrejurările în care putea omul de mine să determine ce-cum face.

Cu ce m-am ales? Cu praful de pe tobă, vorba lui Ştefan Baciu, Dumnezeu să-1 ierte – şi pe el şi pe Mira – în pământul Hawai-ului cel de la marginea pământului.

În Timpul, ultimul număr, Mircea Stănescu le-o zice în a IlI-a parte a eseului său. E mereu bun, Stănescu, mereu mai-bun; mereu cel-mai-bun – de aceea are s-o ducă rău în viaţă (spre disperarea familiei). Nu pot nici să-1 încurajez pe calea asta, a spunerii cu orice preţ a „adevărului şi numai adevărului”, fiindcă eu cunosc riscurile, enorme, ale unei astfel de opţiuni; nu pot nici să-1 temperez, să-i zic s-o lase mai uşor cu. Rectitudinea – fiindcă nu cred că e moral să încurajezi călduţitatea comportamentală a singurului tânăr istoric român care ştie ce este istoria (şi cu ce se mănâncă ea). Or exista mulţi alţi tineri-istorici români care vor fî ştiind mai multe decât Mircea Stănescu, dar vorba ardeleanului la adresa lui Iorga: „Mai multe, dar nu tăte bune.”. Proba de foc a istoricului-la-român, contemporan este eterna atitudine a lui faţă de produsele Securităţii, faţă „documentele” provenite de la Securitate. Aceasta constituie, nu doar un examen de doctorat (în istorie), ci un certificat de naştere care spune că, da: eşti om, nu component al unei turme; că da, ai o privire normală, de om liber, nu una împâclită, înceţoşată, îmbeţivată, condiţionată de generaţii şi generaţii de robi.

Istoria a fost din primul moment atacată şi „lichidată” de bolşevicii ruşi – cu aportul considerabil al evreilor – care ştiau ei ce ştiau despre memorie şi despre scris. Dovadă că „istoria” aceea, oricât de. Subiectivă ar fî fost, lucra cu adevărul (subiectiv, fireşte, dar adevăr). Decenii la rând difuzorul – acea prelungire-sonorizare a radiofâcării patriei noastre dragi, cunoscută de generaţia mea, ca glasul-partidului care nu te lăsa nici la closet să-ţi odihneşti auzul, care îţi ciomăgea timpanele pe stradă, la cantină, în dormitoare şi îţi explica adevărul de clasă – citeşte: minciuna de stat şi de partid. Însă dacă nu te opuneau activ (fie şi în. Gând), minciuna ţi se insinua, nu doar în carnea auzului, ci şi în spirit. Neavând acces la cărţi – de unde, dacă fuseseră în cel mai bun caz interzise, adică depozitate în „rezerve secrete”, dacă nu de-a dreptul arse?

— Nu aveai cum să confrunţi, combaţi minciuna oficială şi, vai, obştească. Iar oamenii – cei de vârsta mea, în adolescenţa apoi în tinereţea lor – deveneau, în „libertate” ceea ce erau tinerii cu studii neterminate, închişi: pradă folclorului de închisoare, (în fapt: al reeducării prin oralizare) – cel care va fi el „poetic” în privinţa poeziilor lui Gyr, Crainic, Caraion, Măndi-nescu, Omescu – dar mortal în ne-poezie, acolo unde se lucrează cu informaţii. Or, chiar cu prezenţa, în celule, a unor istorici reputaţi, în lipsa cărţilor pe care să te rezemi în argumentaţie era folosită în discuţii/dispute pe-încrederea: „Ascultă-mă pe mine, că eu ştiu ce spun”.

Ei, da, oralitatea e bună; dar numai atunci când comunitatea în chestie nu cunoaşte scris-cititul. Am întâlnit în închisoare categoria deţinuţilor: „elevi”, arestaţi, nu doar de la 14 ani, dar şi de la 9; şi de la 12 ani. Dacă aceşti copii avuseseră acasă o bibliotecă, în casă o „atmosferă” intelectuală, rezistau ceva mai bine folcloritei de celulă -dar nu întru totul. Trei dintre aceşti elevi întâlniţi în închisoare – şi care şi-au făcut „clasele” în celulă, liberându-se, confruntând ceea ce ştiau ei – cu urechea şi cu inima – cu ceea ce se afla în cărţi, nerezistând, s-au sinucis (unul dintre ei, coleg de celulă de la Gherla, chiar în cămăruţa de la anticarul Sterescu, după ce eu, căstorindu-mă, plecasem).

Exista însă o altă categorie – din generaţia mea: cei care, consta-tând că le este închisă o uşă, nu re-încercau să o deschidă, să caute o altă intrare, ci înţelepţi (de veacuri) ziceau: „Să dau gaură zidului, cu capul?” – şi îşi vedeau de. Vegetativitatea lor. În legătură cu ceea ce numim încă istorie, opinia lor fermă era: „Comuniştii ne interzic adevărul – eu nu mă pot opune lor, îmi văd de meseria mea” – de obicei inginerească. Aceştia (resemnaţii-înţelepţii) au făcut copii, nepoţi – iar unii dintre ei, aflând că Brucan le dă bilet de voie să să-şi bage nasul acolo unde, „înainte de Revoluţie”, nu era slobod, şi-au zis: că ce-ar fi să se facă istorici.?

Şi aşa a apărut categoria de istorici-tineri care fac istorie (cea care nu este doar o ştiinţă; nu doar exactă) în stare de. Levitaţie. Ei nu au contact cu pământul – de unde, dacă nici părinţii, nici profesorii nu-i învăţaseră ce-i acela adevăr şi cum se caută el, în istorie? Ei se trezesc în faţa ieslei plină ochi cu „documente”, cu „dosare de securitate” – şi se apucă de treabă, pe loc, fără a se întreba, în prealabil: „De unde provin documentele?”

Iar dacă nu răspund la această fundamentală (şi elementară) întrebare, munca lor – de „cercetare a dosarelor de securitate” – este destinată eşecului, pentru că de la bun început, „istoricul” de el ia drept adevăr-istoric minciuna fabricată pentru ca cei ca el, căscaţii, analfabeţii, să colporteze neadevărurile Securităţii.

Prin legalizarea altor Cărţi Albe care vor fi luate drept adevărate, fiindcă vor fi semnate cu nume inocente (de „tânăr istoric”), nu cu: „Jela”, „Pelin” – marca indubitabilă, incontestabilă a Scârnavului Organ.

Luni 15 septembrie 2003

O nouă săptămână. Cu soare nebun, nebun, nebun. Îţi vine să laşi dracului treburile interioare (vorbesc de locuinţă) şi să te externezi pe dată, să ieşi în sânul naturii pariziene. De la noi, parcul Buttes Chaumont – lângă care am trăit primii şapte ani de exil, iar Filip întreaga-i copilărie – se află la doi paşi, m-aş putea duce până acolo. Numai că mi-a spus Ana, acum două-trei zile: se fac lucrări peste tot.

Nu a văzut ce anume fac lucrătorii cu macarale şi cu „drujbe”, dar mai mult ca sigur: scot copacii care au murit astă vară, în timpul caniculei (şi al secetei). A văzut însă: tot ce era iarbă – nu mai este, s-a ars.

Bătrânii, în Franţa. Din ţările Europei, Franţa are cei mai mulţi şi mai. Bătrâni. Datorită progreselor industriei farmaceutice, oamenii trăiesc mai îndelung. Necazul este că şi în Franţa s-au petrecut importante mutaţii sociale; şi psihologice (în acestea din urmă doar germanii îi depăşeau – cauza: războiul cu sechelele sale autoculpabilizatoare). Fiind eminamente rurală – ca mentalitate – bătrânii ei şi-au pierdut funcţia de „înţelepţi”, de „păstrători ai valorilor tradiţionale”. Dacă s-a observat şi aici un exod către oraş, fenomenul „migraţiei” nu explică imensul număr de bătrâni morţi de-caniculă, adevărat: mai cu seamă în cele două treimi de Nord. Nici chiar deficienţele politicii sanitare (imense). Nici tradiţia: iulie şi august: luni moarte pentru. Toată lumea. Ci mai degrabă – n-o spun eu primul, dar eu sânt printre extrem de puţinii care s-au exprimat în presă – singurătatea omului combinată cu egoismul celor activi faţă de inactivi, chiar rude, chiar părinţi.

Am apucat, în România toate aceste „mişcări”: părăsirea satelor, în acelaşi timp (de cum au început a se construi masiv – prost, dar masiv – blocuri de apartamente) aducerea, de-acasă, a câte unui bătrân, cu precădere femeie, pentru a avea grijă de copii, în absenţa adulţilor aflaţi la lucru. Dar nu pot urmări mai departe paralela: fiindcă actualii bătrâni din Franţa sunt, nu rurali aduşi în mediul urban pentru ajutor domestic, ci foşti activi, urbani, care primesc o pensie, îndestulătoare (sau aproape) pentru nevoile lor. Adevărat, statul intervine cu gratuitate în chestiunea medicamentelor, a consultaţiilor la domiciliu şi în spitale – dar bătrânii din Franţa nu au murit în luna august 2003 nici de foame nici chiar de sete – cu toate că multe internări prezentau simpto-me clare de deshidratare. Ci de singurătate. De abandon.

Printre victime, la Paris, erau multe persoane – cele mai multe: femei – care erau proprietare ale apartamentului ocupat (ba chiar ale imobilului). Şi au murit. În Săptămâna Infernală din jurul datei de 12 august nu au fost vizitaţi, nici de infirmieri (bieţii de ei: prost plătiţi, lucrând şi 14-16 ore), nici de rude – nici de vecini.

Singurătatea îi ucide pe cei abandonaţi. Iar dintre cele trei categorii arătate cu degetul în presă: statul, familia, vecinii, eu îi indic (în franceză: îi denunţ, îi torn.) pe cei din familie.

Care îşi închipuie că dacă „contribuie” şi ei, fie parţial, fie total la întreţinerea bătrânului familiei, gata, şi-au făcut datoria. Doar, înainte de plecarea în vacanţă, cu copiii, trecuseră pe la mama-tata, îi umplu-seră frigiderul, îi făcuseră provizii de apă, de tot ce este necesar unei gospodăriri (nu gospodării) – şi, gata! Să se descurce, că n-o fî un capăt de ţară să deschidă o conservă, să destupe o sticlă cu apă – şi să bea.

Aici sade hic-ul. Bătrânii – în perioade de caniculă – nu beau; pentru că nu simt nevoia să bea, uită să bea (ei, da, uită), au greutăţi la înghiţitul lichidelor, chiar dureri; şi mai ales evită să bea pentru că lichidul introdus se cere desintrodus, eliminat, iar ridicatul din pat, mersul la toaletă (sau scoaterea de sub pat şi folosirea ploştii, a raţei) cere un efort peste puterile lor. Mai ales bătrânii neputincioşi sunt profund traumatizaţi de faptul că urinează în pat, iar perspectiva unei asemenea tragedii (ei, da: tragedie: ai ajuns să te pişi pe tine.), îi face prudenţi – deci nu beau; deci se dezhidratează; deci mor.

Care ar fi soluţia preîntâmpinării unei asemenea catastrofe umanitare? Desigur, ameliorarea sistemului sanitar – care presupune recrutarea unui număr mare, foarte mare de infirmieri şi asimilaţi (cei care vizitează-asistă la domiciliu) – ceea ce. Costă. Ei, da, costă, totul costă, mai ales pentru un stat care, după ce a desfiinţat serviciul militar obligatori (care era prea costisitor), a înţeles cât de utilă era această tradiţională formulă şi încearcă, acum, să compenseze absenţa omului prin tehnologie – care presupune sume imense^ (şi tot nu funcţionează, ca portavionul de legendă, De Gaulle.). În al doilea rând: cămine, case de bătrâni după modelul belgian: i se ia internatului o (bună) parte din pensie, dar nu rămâne singur; şi chiar dacă familia uită luni la rândul să-1 viziteze, are vecini de. Suferinţă, colegi de cămin, are cu cine schimba o vorbă, ori cu cine se certa – asta fiind viaţa, zice Bulă. Sau metoda nemţească: bătrânii petrec noaptea acasă, dimineaţa sunt aduşi la un „cămin de zi” (am improvizat, neştiind cum îi spune), unde pot sta de vorbă cu alţii – sau tăcea împreună cu ei – unde mănâncă la prânz, îşi fac siesta (au paturi pentru asta) – şi beneficiază de permanentă asistenţă medicală. După care seara sunt conduşi acasă.

De două-trei zile linişte radio în Palestina. După ameninţarea lui Sharon (că îl va expulza pe Arafat) au urmat protestele europenilor şi mai ales ale americanilor. Credeam că israelienii vor tăcea o vreme, cât să găsească o altă cale de atac. Da de unde! S-a trezit vicepreşedintele Israelului să ia şi el cuvântul, că tot nu ştia nimeni cine e tovarăşul din fundul sălii şi ce hram poartă dânsul. El a zis că Israelul îi va lichida pe toţi activiştii Hamas-ului terorist şi că Arafat fiind unul dintre aceştia, va avea aceeaşi soartă. Impresie detestabilă. Şi nimeni dintre occidentali nu 1-a pus la punct, amintind un adevăr evident: şi şefii lor, Itzak Shamir şi Menahem Begin fuseseră, la vremea lor, terorişti-cinstiţi. Vor fi ştiind că dacă rosteşti un asemenea adevăr, evreii te tratează, pe loc, de „antisemit” – acesta fiind şi el un adevărat act-de-terorism. Şi chiar dacă termenul nu ar fi un fals, dacă adevăratul ar suna, de pildă: „antiiudeu” – tot ar fi adevărat: tratându-i de ceea ce sunt (terorişti, rasişti, xenofobi etc) – i-ai ofensa, mă rog frumos, chiar răni, chiar nega, fiindcă le-ai zmulge masca şi ei s-ar trezi în văzul lumii ca ceea ce sunt cu adevărat: terorişti, rasişti, xenofobi, traficanţi ai adevărului, negustori de cadavre şi nu ca ceea ce ne-au impus ei nouă să zicem că ar fi (ei).

Marţi 16 septembrie 2003

Dormit puţin, prost.

Ieri Culcer mi-a adus romanul unui autor al cărui nume – şi faptul că e basarabean.

— Îmi era cunoscut. Nu mai citisem nimic de el, dar ştiam că această carte vorbeşte şi de refugiul din Săptămâna Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940. M-am năpustit asupra cărţii. Desiluzie. Omul adoptase formula de facţie pentru evenimente importante – şi necunoscute. Bine-bine, sute, mii de prozatori au folosit această „metodă”, Tolstoi, Stendhal şi. Marin Preda când îl punea el pe Antonescu să discute politică, pe podişcă, sau la fierăria lui Iocan, să dialogheze cu Hitler, să-1 înfrunte cu bărbăţie şi să-1 înfunde – aşa-i trebuie, rutierului odios! La urma urmei ce am eu cu autorul basarabean? Ce avusesem şi cu autorul ardelean Petrişor, când produsese „Fortul 13”.

— Nu. Ficţionarea, ci; vorba lui Crohmălniceanu, deghizarea adevărului-adevărat, prin. Modificarea numelor eroilor, al localităţilor. Accept: aflat în faza mărturiilor-cu-orice-preţ, nu accept la alţii ficţionarizarea. Este o exagerare – şi o greşeală – dar zic: când ai ocazia să spui ce nu s-a mai spus şi nu se cunoaşte – aici: refugiul din iunie-iulie 1940, cu atacarea coloanelor, nu doar de către ruşi, dar mai cu seamă de către „minorităţi”, este o dezerţiune să o dai pe după piersicul ficţionar.

La ONU se pregăteşte o rezoluţie cerând Israelului să nu-1 expulzeze pe Arafat. Toată lume ştie că USA va opune veto-ul.

Dacă nu va. Vetoizâ, USA va dovedi că – totuşi – doreşte pacea în Palestina;

Dacă va vota contra rezoluţiei, USA va dovedi că – totuşi – în ciuda declaraţiilor cu mâna pe inimă – nu doreşte pacea în Palestina. Ci menţinerea Israelului ca gardian-şef al Lagărului înconjurat de sârma ghimpată a Zidului Ierusalimului.

N-ar fi de mirare dacă americanii ar propune o altă rezoluţie, una mult diluată, în care nu va figura nici o aluzie la insolenţa, la nesimţirea israelienilor – şi nici la Arafat – ci una în care pacea în Palestina va fi „de dorit”, dar înecată în „lupta împotriva terorismului”.

Vom trăi şi vom vedea. Ne-am obişnuit cu americanii, aceşti ruşi posesori de mai multe stele pe drapel.

Tot în legătură cu ei:

Au făcut atâta tapaj pe chestia „ingratitudinii” Franţei faţă de ajutorul dat în cele două războaie mondiale. Ajutor: da, ingratitudine: ba – această judecată intrând în categoria falsificat-evanghelică: „Cine nu-i cu mine e împotriva mea”. Nu va fi oare ciudat că francezii nu le-au adus aminte americanilor de existenţa unui oarecare general La Fayette care cu armata lui a luptat – în două rânduri – alături de insurgenţi, în 1777, în Războiul de Independenţă; contribuind la victoria celor de azi?

Nu, nu este deloc ciudat.

 propos de actuala fază a războiului în Irak (am zis bine, fiindcă „pacea' există doar în capul lui Bush şi în visul fierbinte al lui Rumsfeld): jurnaliştii francezi au început a deschide gura – şi colecţiile ziarelor din perioada 1944-1947 – concluzia lor – edulcorată:

Este foarte adevărat că aliaţii (mai cu seamă americanii) au fost primiţi cu delir, cu bucurie vecină a isteriei, în Franţa, în 1944. O lună, două, trei – nu mai mult – a durat entuziasmul: americanii, în afară de faptul că îi reprezentau pe Liberatori, distribuiau ciocolată, ciorapi de nylon, lengerie intimă – cu care le-a dat gata chiar pe cele mai virtuoase dintre franţuzoaice. Prezenţa pe sol francez a aliaţilor făcuse să dispară, nu doar trupele nemţeşti, dar şi ventuzele celui de al Treilea Reich care supseseră tot ce era aliment – deci populaţia a început a mânca oarecum convenabil, or, se ştie: aderenţa la o „idee” trece prin stomah'. Foarte curând au început a se semnala „exacţiunile” asupra populaţiei „liberate” – din partea numai a americanilor, nu şi din a britanicilor, nu şi din a canadienilor. Încăierări, împuşcături – cu morţi dintre nefericiţii care treceau şi ei pe-acolo – violuri, „confiscări” – toate comise la beţie (nu doar rusul fiind om.) în acea vreme comandamentul american îşi cerea scuze pentru. Efectele colaterale (pe atunci se numeau „debordări”), explicând că. A la guerre comme a la guerre (în franceză, în text.). Iar francezii, nici ei tandri cu populaţiile cucerite de ei înşişi, ba chiar reputaţi „neovandali” – mai cu seamă în Italia, în Principatele Germane, în Ţările de Jos – şi chiar barbari-barbari în Spania (vezi Goya) – acceptau explicaţiile. Dealtfel, în acelaşi moment nici armata lor nu avea un comportament mai creştinesc în Germania, ba chiar francezii erau cei mai „severi” ocupanţi dintre occidentali (fiindcă cine se putea compara cu asiaticii ruşi, de partea cealaltă?). Francezii aveau circumstanţe atenuante: fuseseră 5 ani sub ocupaţia nemţească – teribilă, iar acum, că le venise rândul, realizau simetria cea visată: scosului ochiului. Adevărat: cei mai fără-milă faţă de nemţii ocupaţi după mai 1945 erau francezii de origine poloneză – aceştia aveau şi mai multe de plătit decât francezii-francezi, iar în armata americană şi engleză: evreii.

Bine-bine: a la guerre comme a la guerre – dar-însă-totuşi, vorba vorbii. Dacă de-o pildă francezii au avut nevoie de trei-patru decenii pentru a recunoaşte barbariile comise de ei în Indochina, în Algeria, în Africa Neagră – şi nu doar „cazuri izolate”, ci politică-de-stat – nici nu s-au lăudat cu „binefacerile” aduse de ei, cu armele, cu atât mai puţin să reproşeze „liberaţilor” că nu le rămân veşnic recunoscători – deci datori, în sensul cel mai mercantil al cuvântului.

Surpriză – dublă – dinspre Vatra 6-7/2003:

Ligia Pamfâlie cu articolul „Introducere în proza lui Paul Goma -sau dezvăluire prin demascare”. Eu apucasem să-i răspund autoarei prin vară că sânt încântat: ea mă anunţase că are de gând să scrie teza de licenţă (despre mine), însă ea nu apucase să şi răspundă la răspuns, îi citează copios pe Cornel Ungureanu, Virgil Ierunca, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Simuţ, Cistelecan, Podoabă, A. Cosma şi Eva Behring. Desigur, am copiat bibliografâa-i.

Mi-a făcut mare plăcere (mi-a căzut bine.). Mai ales că tot genul gingaş, drăguţul de el, se ocupă de mine (când se ocupă).

Din notele articolului aflu că Nicoleta Sălcudeanu a scris: „Paul Goma, între facţionare şi mărturie, manuscris” (subl. Mea) şi că citatul produs e de la „pagina 122”. Drept: nu ştiu dacă titlul acopere un întreg volum – de cel puţin 122 pagini – sau volumul conţine şi altceva, despre altceva/altcineva.

Nicoleta Sălcudeanu: nu ne mai scrisesem în ultima vreme, ea avusese mari necazuri în familie (cu boli, cu morţi), eu. Începusem a uita, puternic, de la mână până la gură (din această pricină mă ţin strâns încleştat de catargul jurnalului, el îmi aduce aminte ce am făcut ieri, ba chiar şi săptămâna trecută.), deci nu ştiam nici că are de gând să scrie aşa ceva, iar ea îşi va fî zis că până nu-şi tipăreşte textul, numi-1 arată.

Azi a fost o zi cu două fericiri, ambele dinspre fetele ardelene.

Bine că nu am închis ordinatorul, să consemnez a treia bucurie: Mi-a telefonat Gabriel Stănescu. Că primise scrisoarea mea, că pleacă în România, că Săptămâna/cu Pricina e la tipografie, că va apărea pe la mijlocul lui octombrie.

Foarte bine. Să mai fie şi bine, că de rău mi s-a 'răit.

Miercuri 17 septembrie 2003

Aşa a şi fost: America şi-a exprimat nu!

— Ui faţă cu rezoluţia ONU de a condamna Israelul pentru hotărârea de a-1 expulza – ori lichida – pe Arafat. Căci, de ce? Căci pentru că (ci) în rezoluţie nu era menţionată „condamnarea fermă a terorismului palestinian” (căci – de terorismul de stat israelian nici nu putea fi vorba.) Căci.

Am văzut ieri un reportaj la televizor: Americanii din sud-vest care nu au acoperire-asigurare medicală, deci au nevoie de medicamente, trec frontiera în Mexic: orăşelele mexicane de acolo au ajuns să aibe de câteva ori mai multe farmacii decât cafenele şi mai multe cabinete medicale şi clinici decât un întreg comitat american. Întrebaţi de ce îşi cumpără medicamentele tocmai din Mexic, doar America produce cantităţi imense şi de cea mai bună calitate, „turiştii” a răspuns că, în primul rând pentru preţ: în Mexic aceleaşi medicamente costă cu 30-40% mai puţin; însă şi pentru că farmaciştii mexicani „stau de vorbă cu tine, nu doar despre boli şi medicamente, ci şi despre copii, despre profesie, despre casă.

— La noi, în America, farmaciştii sunt doar vânzători de medicamente.” – fie vorba între noi: nu doar în America, ci şi în. Antipodul ei economic: România. La clinicele pomenite vin – din toată America, nu doar din vecinătatea frontierei, ca pentru medicamente – bolnavi fără speranţă de însănătoşire, mai ales canceroşi. Ştiu – fiindcă sunt avertizaţi: medicii mexicani nu fac minuni, deci sunt tot medici; însă nu şarlatani: nu promit vindecări spectaculoase, dar asigură. Un sfârşit de viaţă demn, nedureros. Li se propun tratamente alternative, cu plante, cu împachetări, însă, ca şi în cazul farmaciştilor, personalul medical mexican (fără îndoială: cei mai buni medici îşi făcuseră studiile în „State” – era să-mi scape: „în Uniune”, cum ziceau colegii mei de generaţie despre cei care aveau nemaipomenita favoare de a studia, pe bază de dosar blindat, în URSS – „are un comportament uman, intri tu, om, în clinică, nu automobilul tău, într-un atelier de reparaţii” – e-he, câte aş avea eu de povestit despre comportamentul. Foarte-uman al medicilor în România.” „Secretul” este la îndemâna. Înţelegerii oricărui muritor -neamerican. Modul în care un mexican – farmacist, hotelier, director/proprietar de clinică, infirmieră, şofer de taxi.

— Îşi oferă serviciile. Bineînţeles că nu gratuit, însă un om obosit, bolnav -american – este dispus să plătească, nu doar marfa, ci şi prezentarea ei. Or aceasta din urmă („prezentarea” mărfii) le lipsea acasă: în America toată lumea este grăbită, fiindcă timpul=bani; în America – şi în Europa anglosaxonă – maşinismul, tehnologismul este pe cale de a înlocui omul. În privinţa grabei, mă gândesc la un serial american, dealtfel extrem de interesant şi care multe inovaţii (de tehnică cinematografică) a adus; este vorba de universul unui spital de urgenţă din Chicago: acolo sunt aduşi oameni răniţi, însângeraţi, acolo aleargă medici şi infirmiere, în scopul de a alina suferinţa accidentaţilor, răniţilor, şi ei, „urgentiştii” având suferinţele lor, nu oarecari – deci un univers real, realist, atroce de realist. Una din „inovaţiile” aduse de serial a fost mişcarea permanentă a camerei de luat vederi, mobilitatea ei uluitoare, dând târcoale personajelor, băgându-şi nasul acolo unde era ceva de privit., conferind – filmului – un ritm nemaicunoscut. Mie însă această agitaţie isterică (din film) a început să mă obosească, să mă enerveze, să mă îndepărteze – de film. Fiindcă nu acceptam acest fragment de viaţă americană: un spital de urgenţă – loc în care totul este. Urgent, timpul contează, se numără cu secunda – da, dar în acel spital de urgenţă era aceeaşi „urgenţă” ca într-un spital (sau infirmerie) de campanie, de front; ca pe timp de război. Care spital – civil, oricât de „de-urgenţă” ar fi, nu era ameninţat de a fi bombardat de inamic (sau de amic, „ramură” în care s-au specializat americanii când luptă cot la cot cu englezii, de pildă, comiţând, nu neapărat colaterale, ci strămoşucideri), de ce această agitaţie, această isterie, de întâlnit doar în Palestina, fie în tabăra evreilor, fie în a arabilor, urmare a unei bombe-umane ori a unui tir de artilerie-aviaţie, rezultând mulţi morţi, dar mai ales răniţi? Şi de ce acest spital – încă o dată: de urgenţe, adevărat – un loc unde se „repară” oameni, este leit oricare alt loc-de-producţie industrială, maşinizată, desumanizată? Şi aici (acolo, la ei.) funcţionează scula, dealtfel de ei, la Ford inventată, numită: banda rulantă? Extrem de eficace, dealtfel.