Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Şi când te gândeşti că li se mai zice: Oameni ai Cărţii.

Luni 17 noiembrie 2003

Nu am primit continuarea stenogramei. Sâmbătă şi duminică nu am notat nimic, prins fiind cu „ultima corectură” a Săptămânii Roşii, varianta 22 noiembrie. Tot nu ştiu ce voi face cu ea, cui o voi încredinţa – mă mulţumesc deocamdată cu internetul.

Duminică a fost o zi scăldată în sânge; în Franţa, la Saint-Nazaire, pe şantierul naval unde se construieşte Queen Mary 2 s-a prăbuşit o pasarelă şi au murit mulţi oameni; la Istanbul, două atentate cu bombe în faţa a două sinagogi – 25 morţi; la Tikrit, două elicoptere americane au fost doborâte (s-au doborât reciproc, prin coliziune?); şi funeraliile naţionale ale carabinierilor italieni.

Bush – un dobitoc, a cărui faimă se confirmă cu fiecare deschidere a gurii [nu este frumos să te legi de „fizicul” omului, dar Bush nu este om, ci maimuţoi; şi nu are fizic, ci: facies – însă muuult mai puţin inteligent, nu mai vorbesc de simpatic: privindu-i fruntea, dar mai ales ochii, eşti convins că ai dinainte caricatura unui urangutan].

Ultima lui perlă: urmează să facă o vizită în Anglia, ocazie pentru „aliatul” cel mai fidel (şi totodată strămoş) de a organiza de pe acum manifestaţii de. Antipatie; la acuzaţia de a fi minţit că Irakul posedă arme de distrugere în masă, Bush a răspuns: „Asta nu mă priveşte”.

Oricum am da-o pe după piersicul traducerii din americana lui Bush (am mai spus, repet: mai rudimentară, mai stricată decât româna lui Ceauşescu); oricât am vrea noi s-o tragem pe terenul misterios-oracular, nu o scoatem la capăt. Şi cum nu vreau să-mi cheltuiesc tinereţea câtă mi-a mai rămas încercând să dezleg taina bushă (sau: secretul bushesc), renunţ.

Pe de altă parte, fiindcă va face o vizită reginei la Buckingham Palace, echipa de securitate americană a cerut insistent ca Palatul (!) să fie dotat cu geamuri blindate, chiar şi galeriile pe unde are de gând să se plimbe întru culturalizare juniorul Bush. Regina a refuzat, şocată, (shockingată, ca să mă exprim), cum îi sade bine, nu doar unei regine, ci unui om normal.

Marţi 18 noiembrie 2003

Mi-a telefonat Sergiu Grosu de la Bucureşti: Colesnic mi-a expediat (cum?) 200 exemplare din Săptămâna Roşie ed. Ii-a. Bucurie. Zice că „a ieşit bine”. Bine să fie.

14.000 de poliţişti englezi îl vor păzi pe Bush la Londra. Başca sutele (nu miile?) de poliţai americani.

Bush: ceruse nu numai montarea de geamuri blindate la. Buckingham Palace, dar şi. N-am înţeles, dar era ceva cu blindarea zidurilor – care ziduri: ale palatului? De ce, doar capul lui Bush este din beton armat-blindat. În schimb (!) umplut cu aer autentic.

Joi 20 noiembrie 2003

Azi am venit în Franţa – în 1977. Vreau să spun: acum 26 ani.

Ciudată scrierea Săptămânii Roşii: când ziceam – de fiecare dată.

— Că această carte nu s-a încheiat, că am să tot scriu la ea până la urma-urmei, încă nu spuneam tot adevărul. Fiindcă nu ţineam seama – dacă nu-mi dădeam seama aceea!

— De plăcerea de a o rescrie de fiecare dată, chiar în fiecare zi. Acum pot spune: să scriu la cartea asta mă satisface zilnic – pentru o viaţă.

Tot umblând prin ea, tot stricând-o, era fatal să pierd câte ceva; Aseară am constatat că lipseşte – din varianta la care lucram -jumătatea de pagină cu Alecu Beldiman, „cu versurile ticăite”, cum le zice Iorga, zugrăvind masacrarea eteriştilor răniţi (după ce fuseseră înfrânţi de turci) de către evreii din Iaşi. Am căutat-o, am găsit-o la altă versiune (una încă. Nearuncată); am pus-o la locu-i.

Un alt motiv pentru care am dormit bine azi-noapte: cu toate că îi dădusem lui Filip întru preparare, expediere pe interne – chiar pe e mail -a „ultimei variante” din Săptămâna. Şi Jurnalul 2003 ian. – 15 nov., el întârziind ultima fază: expedierea, ce mi-am zis eu, păgubos emerit: nu voi face din spadă plug, dar să trag un ce profit de pe urma întârzierii, de ce nu: Jurnalul o să-1 trimitem după ce se va încheia luna decembrie – unde mai pui că am în faţă încă zece zile încheiate în care mă pot juca după plac în curticica Săptămânii.

Bush la Londra. Primire. Regală. Regina (în fine: monarhina) a rămas de marmoră (zâmbitoare), constatând că ilustrul (şi chiar înruditul) oaspete nu învăţase nici măcar „protocolul elementar”: prima întâlnire, întinderea mâinii (să fim fericiţi că Bush nu a bătut-o pe regină pe umăr, ba chiar pe spate, de ce nu pe cur!; că nu i-a ars un ghiont de prietenie – după ce i-a strâns voiniceşte mănuşa – cu ceafa dreaptă: un Bush nu se înclină în faţa unei regine!). Oricum, în momentele solemne, flăcăul din Texas arbora un zâmbet de. Nu doar de fericire infantilă (trăgea cu ochiul în jur, să vadă dacă ceilalţi văd cum este el tratat de regină), dar de satisfacţie nemăsurată, oligofrenilă, numai cuvintele lipsindu-i (lipsă cunoscută) prin care el, de acolo, de sus, de pe podiumul (regal), le dă cu sâc! Prietenilor de joacă şi de beţie: căci uite unde a ajuns el! Şi căci uite unde au rămas ceilalţi!

Azi se anunţă manifestaţia de cea 100.000 de persoane. Numai că obiectul „iubirii” maselor largi de londonezi – şi ei cel puţin tot atât de neamuri cu văcarul petrolist – nu va vedea, nu va auzi ce strigă ăia, strădenii. Că, vorba lui: Nu-1 priveşte! Ce, e atât de deştept (sau măcar normal), să-1 privească?

Nu mi-au rămas în memorie detalii ale vizitei lui Ceauşescu în Anglia, n-aş putea spune nici măcar anul în care s-a petrecut, dar parcă se vorbea de caleaşca regală (nu cumva şi el a fost găzduit la Buckingham Palace?). Cred însă că am dedus după surâsul compasiv al reginei: e-he, câte ţoape, bădărani, neamuri-proaste (mondiale) va fi primit ea şi, în numele interesului de stat al Marii Britanii, le-a zâmbit, le-a întins mănuşa, le-a urat bun-venit. Măcar Bush este de-al lor. Apoi regina de multă vreme s-a obişnuit cu năzdrăvăniile, ba chiar cu năzbâtiile fiului, ale nurorilor, ale nepoţilor – ca într-o familie, nu? Ba da, ba da. Ca într-o familie-unită.

Vineri 21 noiembrie 2003

Reintrat în normalitatea calendarului – nu sânt eu o persoană cu un calendar la cap? Ba chiar cu un cap-călindar?

— Aduc aminte: azi, 21 noiembrie am fost liberat de la Gherla şi dus în Bărăgan, la Lăţeşti.

Sânge şi moarte în Turcia. Ieri două atentate monstruoase: o bancă (engleză, se zice) şi consulatul britanic. Pe lângă consul şi secretara sa a murit un mare număr de turci.

La Bagdad: două hoteluri atacate – şi, pentru prima oară: Ministerul Petrolului! Şi cât îl „ocoliseră” americanii în timpul bombardamentelor, cum îl mai, pe dată, înconjuraseră cu ziduri, şicane, sârmă ghimpată – başca o unitate întreagă de militari, ca să apere petro-lul-cel-care-nu-trebuie-lăsat-pe-mâna-arabilor, vorba lui Kissinger.

De atâtea ori îmi scăpase întrebarea „fascistă, antisemită”: „De ce aliatul şi îndatoratul Americii, Israelul, nu participă la războiul împotriva Irakului?”

Lăsasem întrebare baltă, ca pe una care nu merită atenţie, însă ceea ce se vede – la televizor, se înţelege – spune limpede că Israelul este prezent peste tot în Irak. Pe oameni nu-i poţi deosebi, care-i american şi care-i israelian: nici sub uniforma armatei americane şi nici în „uniformă civilă”: cutare poate fi portughez, polonez, bulgar, însă privind doar la televizor, nu ai de unde şti care ce e.

Insă de la televizor, bănuieşti, eşti sigur, bagi mâna în foc: tot ce ţine de represiune aminteşte până la confuzie de israelieni acţionând împotriva arabilor în general, a palestinienilor cu predilecţie.

Aş pune aici şi bombardamentele iniţiale (în Afganistan, în Irak). Nu atât caracterul lor prostesc, nediferenţiat, în ciuda perfecţionărilor tehnologice, lovind fără discernământ (?) fără grijă de om mai ales „obiective” civile. Cât ura. Ura sufocantă, ura dând dureri de burtă (atacatorului), i-aş zice: ura neomenească faţă de celălalt, duşmanul, goi-ul. Să nu uităm că „numele de cod” al campaniei din Irak era-este: Şoc şi Teroarel; să nu uităm că iniţiatorii, botezătorii ei sunt: Rumsfeld, Wolfowitz, B. Kristoll, Perle, Kagan.

Oricum, incursiunile de pedepsire (le zic aşa, în lipsa unui termen adecvat) în Irak sunt uluitor de. Similare celor din Palestina. Începând de la tratamentul prizonierilor sau/şi arestaţilor: atât în Afganistan, cât şi în Irak americanii i-au tratat pe capturaţi, nu doar cu o sălbăticie, cu o ură fără seamăn – dar şi cu un dispreţ total (hai să-i zic: rasist, deşi mai potrivit ar fî: sionist), negându-le duşmanilor învinşi dreptul la demnitatea înfrântului: legarea la ochi, legarea la spate a mâinilor – cu cătuşe din plastic şi etichetarea „banditului” punerea în genunchi sau pe burtă – în praf, în noroi – culminând cu scenele (filmate pe furiş, de neamericani) de la Guantanamo, unde talibanii sunt trataţi, nu „după cum merită nişte barbari şi criminali”, ci ca nişte ne-oameni. Cei care au făcut închisoare şi au purtat şi ei, nu doar cătuşe, dar şi lanţuri la picioare – mai ales românii care, ajunşi în America continuă să tacă şi să tremure de spaima. Securităţii lui Bush, că, vorba înţelepţilor de ei: „Ce să mai răscolim trecutul – şi să fâm expulzaţi?” – să încerce să ghicească: ce fel de lanţuri poartă talibanii de la Guantanamo, încât atunci când se află pe picioare nu pot înainta decât cu câte o optime de pas şi în diagonală? Lanţurile americane nu vor fî alcătuite din verigi? Dar am văzut, (tot la televizor) condamnaţi la moarte americani mergând – greu, ca toţi înlănţuiţii lumii, dar mergând. Încă o dată: ce au inventat inventivii americani „special pentru talibani”? Lanţuri, nu cu verigi, ci cu tije – de obicei trei, uneori două, acelea, într-adevăr erau greu de suportat, fiindcă înaintai pieziş, totdeauna cu un picior mai avansat decât celălalt (am purtat şi eu). Dar ale talibanilor nu păreau a fî nici cu-tije. Dar cotiga, roaba, targa-cu-roţi cu ajutorul căreia deplasează pe câte un taliban? Dacă ar căra doar un bolnav, nu ar avea nevoie de şase ostaşi însoţitori, patru cu pistoalele gata să tragă.

Ştiu precis: „sârma ghimpată”, existentă din abundenţă şi la Guantanamo – în fapt o îngustă panglică de oţel cu spini extrem de lungi şi ascuţiţi-brici care nu doar agaţă hainele, îl încurcă pe 'fractor, ci pătrunde în carnea lui şi-1 ţine locului, ca nişte cârlige de undiţă (însuşi fabricantul accepta că are dreptate Amnesty International: „produsul” este. Inuman) – este Made în Israel şi dotează toate semnele democraţiei celei mai înaintate din Orientul Apropiat, altfel numita Ţara Sfântă: lagăre, baraje, garduri „ziduri”; n-ar fi de mirare ca şi lanţurile-americane să fâe inventate tot de israelieni (după cum cătuşele-strângătoare cărora noi le spuneam „americane”, erau în realitate. Poloneze, imaginate de un evreu.).

Ce să mai vorbim de întrarea în case („unde se ascund partizani de-ai lui Saddam”, cum ne explică intrătorii), cu lovituri de picior, sfărâmând uşile, îmbrâncind femeile cu copii în braţe, mai trăgând câte o rafală din care se aleg câţiva morţi, mulţi răniţi – iar la urmă. Ei, da: distrugerea casei – sau a grupului de case sau a cartierului – taman după reţeta Ţahalului!

Concluzie: n-am să mai scot o vorbă despre „neparticiparea Israelului în campania americană contra Irakului”. Sânt destul de „antisemit”. Îmi fac autocritica şi-mi iau angajamentul.

Se zice: în convorbirile Bush-Blair care au urmat celor protocolare, Bush nu ar fi cedat nici o palmă de teren lui Blair – nici în chestiunea rolului (viitor) al ONU, nici în a „Orientului Apropiat” -deci nici în a Zidului Ierusalimului.

Că tot am ajuns aici: care va fî fost evreul care i-a sugerat lui Hruşciov ridicarea Zidului Berlinului? Acelaşi cu cel care a supravegheat construcţia aceluiaşi Zid, care a pricinuit atâta suferinţă, atâta suferinţă, sub Ulbricht? Am observat că în materie de Ziduri-ale-Ruşinii, evreii nu se ruşinează deloc cu isprava lor „tehnică, ba chiar arhitectonică!” – l-am văzut-auzit pe individul conceptor şi constructor al Zidului Ierusalimului: pe de o parte eternul, nesimţitul inginer, prezent pe toate meridianele lumii, acela care găseşte că edificarea unei biserici şi a unei închisori este „acelaşi lucru” (dar să nu ne fie ruşine nici cu românaşii noştri: S. C, fostul meu coleg de Jilava şi de domiciliu obligatoriu, întâlnit în „libertate” şi spunându-mi că el nu avusese „probleme” cu găsirea de lucru – ne aflam înainte de decretul din vara lui 1965: lucrase ca şef de echipă la gara nouă din Braşov, atunci lucra la penitenciarul nou de pe Calea Giurgiului – „Dacă sunt plătit bine, de ce să nu lucrez acolo?”, ridicase din umeri cu înţelepciunea de veacuri a ţăranului român din judeţul Olt); pe de altă parte nesimţirea sionistului pentru care pe pământul Palestinei nu există decât ei, evreii alaltăieri veniţi de la Vilna, de la Simbirsk, de la Buhuşi (pardon: părinţii lor se născuseră la Buhuşi, dar ei erau/sunt bucureşteni get-beget.).

Sâmbătă 22 noiembrie 2003

O aniversare a mea: arestarea din 1956.

O aniversare a americanilor: asasinarea lui Kennedy: 1963.

Azi după amiază (pe la orele 16 ora Parisului): deschizând televizorul, am constatat că am pierdut spectacolul Celei de a Doua Revoluţii de Velur, cum zicea jurnaloiul franc. Semăna cu revoluţia sârbă, atât că nu se vedeau odgoanele cu care era cusută (or fi învăţat între timp să fie discreţi, revoluţionarii de pretutindeni). Şevarnadze, ca orice dedat la mierea dulce a patriei nu se lăsa desprins – l-au desprins gorilele sale. A făcut apel la colegul – şi subalternul său Puţin (ca de la general la colonel – sau chiar căpitan de KGB), dar asta-i lumea. Vorba Blandianei: nu mai există solidaritate!

Putinelov a zis că Armata Roşie dă numai în ceceni, nu în fraţii lor creştini, gruzinii. Încă nu am mirosit dacă îndărătul lui Sakaşvili sade pitulat Puţin ori Bush. Ori amândoi, ţinându-se pe după cap.

Gură spurcată!

Duminică 23 noiembrie 2003

Totuşi: Puţin 1-a trimis pe Ivanov la Tbilissi. Să vază la faţa locului cum stăm. Cum să stăm: bine: bătrâna Canalie Argintie, ghinăralu' KGB Şevarnadze a fost – deocamdată – pus bine, alături. Acum rămâne să se înţeleagă Rusul cu Americanul pe spinarea petrolului cu pricina.

Or să se înţeleagă: georgienii tot nu contează.

Luni 24 noiembrie 2003

Ce zicea, ce zicea Şevarnadze? Că el pleacă – dar numai în mod legal, conform, mai exact: constituţional!

Ieri, după ce a asigurat lumea că numai constituţionalmente demisionează (parcă mai era cineva – dar acela a sfârşit-o rău, glonţuit de gloanţele prietenului meu, Gelu Voican-Sturdza), Vulpoiul Argintiu a demisionat. Ne-constituţionalnic. Cum aşa, demisonat – şi plecat „undeva”, nu se cunoaşte destinaţia? Uite-aşa, ce te miri? Ivanov a venit la Tbilisi, Ivanov a zâmbit din gardul din dreapta până în cel din stânga, Ivanov a reasigurat populaţia paşnică (şi Occidentul, prin tilivizia!) că Rusia nu se amestecă în treburile interne ale unei ţări suverane (n-a rostit el acest cuvânt, nu face parte din bagajul lui, i l-am împrumutat eu), populaţia paşnică a scandat: „Igor! Igor!” şi, „la un moment dat” – în plin neamestec al ruşilor în treburile gruzinilor – iată că ghiniralul KGB Şevarnadze îşi dă demisia! Se vede că nu-i frate cu mine, eu nu mi-aş fi dat-o – dacă nu le-am dat carnetul de partid prietenilor mei buni Nichita Stănescu, Dimisianu, Ion Horea, Ţoiu care mi-1 tot cereau, să terminăm treaba şi să mergem să bem ceva. Mie nu-mi era sete – şi nu voiam să dau carnetul de partid! Aşa, de-al dracului! Ştiam că n-or să mi-1 poată zmulge – fiindcă îi avertizasem: „Dacă mă atacaţi, eu înghit carnetul! Ca partizanul sovietic!” Numai că am mai spus: Şevarnadze nu e neam cu mine, deci nu cunoştea şmecheria, altfel ar fi zis: „Dacă vă apropiaţi, eu mă cac pe preşedinţia voastră – şi o-nghit!” – şi ăia nu s-ar fi atins de el în veac: de putoare.

Georgienii sărbătoresc şi în momentul de faţă victoria lor, iar Ivanovul cu pricina a plecat la el, la Moscova, mulţumit că îşi îndeplinise sarcina dată de partidul putinesc: de a nu se amesteca în treburile interne ale.

Păi să nu-1 pomenesc iar pe tata (Dumnezeu să-1 ierte), cel care una-două bănuia mâna rusului în tot, în toate?

Am văzut la televizor oameni fericiţi: georgienii. Cântând, dansând pe străzi, sărbătorind fapta lor, acţiunea lor, savurând (acum, că pomâne are să fie o altă zi) fructul din grădina lor, a fiecăruia. Bineînţeles că „inima” (şi capul.) a fost Sakaşvili, el a dus greul „revoluţiei de catifea” – am început a suporta eticheta, fiindcă, într-adevăr, nu a curs nici o picătură de sânge. Am văzut georgieni fericiţi şi m-am întristat (oleacă) pentru românii noştri; în decembrie 1989, ei nu numai că nu manifestau, pe stradă, cu lozinci scrise, cu lozinci strigate opoziţia faţă de tiran, dar îl lingeau în cur pe tiranul în chestie – precum literatorul Alex. Ştefanescu-Morman (altfel Maşină-de-tocat-caltaboşi-de-cartoşi). Chiar dacă georgienii nu vor obţine roadele, nu vor avea soarta pe care o merită – pentru curaj, pentru verticalitate, pentru inteligenţă de comportament – asta se învaţă, ei au învăţat-o de la Sakaşvili, dar Mioriţoşii noştri de la cine să o fi învăţat?: de la Manolescu, speriatul? De la Buzura, ascunsul-felegunsul? De la Blandiana-goguleana, cea care aştepta „să se aşeze lucrurile”, pentru ca să-şi manifesteze, nu-i aşa. Solidaritatea? Au de la Doinaş? (o pură întâmplare că cei citaţi ca „exemple” sunt cu toţii ardeleni.).

Sunt foarte-foarte bucuros pentru iviri; şi pentru lituanieni; şi pentru.

Şi foarte-foarte trist pentru urmaşii Romei. Consângenii mei.

Am aflat de planul Putin-Kozak.

Am scris următorul Protest:

Paris, 24 noiembrie 2003

Maijossemnatul Paul Goma, scriitor român cu azil politic în Franţa din 1977, domiciliat în Paris, XX-eme rue Bisson 27-29 mă declar solidar cu Declaraţia Partidului Popular Creştin Democrat cu privire la planul Rusiei de lichidare a Republicii Moldova.

Aceasta, nu doar pentru că m-am născut în Basarabia; nici doar pentru că între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 am cunoscut şi eu ocupaţia rusească (urmare: tatăl meu a fost deportat în Siberia); pentru că, începând din august 1944, în refugiu în ceea ce mai rămăsese din România, am fost şi eu hăituit, arestat, internat într-un lagăr de la Sighişoara botezat: „Centru de repatriere în URSS”; pentru că, mai apoi, până binişor după moartea lui Stalin am fost crâncen persecutat, cu întreaga familie, cu întreaga comunitate a refugiaţilor din Teritoriile Ocupate de către regimul comunist impus românilor de ocupanţii ruşi – ca „cetăţean sovietic, trădător al URSS”.

Ci şi pentru că, alungat din Basarabia natală de invadatorii-năvălitorii asiaţi ruşi, vreme de peste jumătate de veac am citit, m-am informat de la martori, am notat – apoi am scris despre Basarabia. Chiar romanele mele, în principiu cărţi de ficţiune, vorbesc despre nedreptatea istorică făcută nouă, românilor, la 1812 de către ruşi, prin răpirea jumătăţii orientale a Ţării Moldovei şi transformarea ei în gubernie rusească, aducerea de colonişti cu sutele de mii şi desnaţionalizarea băştinaşilor; despre criminala înţelegere (frăţească) dintre Stalin şi Hitler, consfinţită prin Pactul Tâlharilor de la 23 august 1939 – urmarea fiind diktatul din 26 iunie 1940 prin care Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au fost ocupate prin violenţă de sovietici, iar locuitorii ei deposedaţi, arestaţi, deportaţi, asasinaţi.

După implodarea monstrului purtând numele „URSS”, Basarabia, deşi ciuntită, pentru a deveni. RSS Moldovenească, şi-a declarat independenţa.

Cum să permită Moscova independenţa unor comunităţi ne-ruseşti (ca Moldova, ca Ţările Baltice, ca Cecenia – recent, ca Georgia)?

— Drept care a provocat Războiul de pe Nistru.

Iar acum „Planul Kozac” fabricat la Moscova, încearcă să lichideze Republica Moldova tot printr-un diktat.

Ei bine: Ruşii să dikteze la ei, în Rusia, ruşilor – nu aici, în Europa, europenilor Moldoveni.

Paul Goma

Marţi 25 noiembrie 2003

Puţin, democrat până în măduva oaselor, şi-a arătat „nemulţumirea” faţă de modul în care Şevarnadze a fost. Demisionat. Cică el nu este de acord cu „modul”; căci modul, el, a fost neconstituţional -pe când un curs de drept constituţional la Universitatea bucureşteancă unde există – he-he, de când – o catedră de sociologie încredinţată de Zoaia Petrii şi de Limbric Constantinescu colegului de arme (al Putinei), Măgureanu.? Mai ştii: supărarea lui Volodea Puputin vine din faptul că „demisionatul” nu a ales ca „pământ de azil” pe cel al Rusiei, ci a preferat să rămână, 'camdat', în Georgia.

Următoarele 40 de zile – până la alegeri – vor fi grele pentru georgieni. Fiindcă Rusul nu va lăsa din gură oaia gruzină, pe jumătate înghiţită: Abhazia, Osetia şi încă o regiune autonomă se află demult ieşite de sub controlul Tbilisiului, ba găzduiesc trupe ruseşti. Pe de altă parte nici Americanul nu se va lăsa – dacă este vorba de petrol – se va bate până la ultimul. Georgian.

Le ţin pumnii ivirilor. Visul lor – declarat de Sakaşvili şi de preşedintele interimar, dama jună şi belă (ca o gruzină.

— Mă tem însă că bela are picioarele în X, judecând după ţepenitudinea cefei): intrarea în Europa. Desigur, geografia poate fi împotriva „Caucazului în Europa” (şi dacă intră georgienii, de ce să nu intre cecenii, verii lor?), dar istoria – da; şi inima mea. Care, dacă ar avea drept de vot – şi n-are

— Ar vota împotriva candidaturii Turciei şi a Israelului: ce să caute aceste două comunităţi asiate, barbare, xenofobe, vinovate – în Europa? Trebuie să fii neamţ culpabilizat şi de umbra ta, ca să-i susţii pe turci -că de israelieni nu mai vorbesc. Şi aş vota pentru iviri, pentru armeni -şi, cum altfel? Pentru „moldoveţii” noştri. Eh, vise.

Joi 27 noiembrie 2003

Ieri nu am notat nimic: am terminat Săptămâna. Ultima, jur!

Le ţin pumnii georgienilor şi tremur pentru ei.

Dar mai vârtos tremur pentru basarabenii mei. Ei nu au nici măcar un strop de petrol, ca să-i momească pe americani.

Abătut.

Aseară am constatat că memoria mi-a slăbit îngrijorător. Discutând cu Dan Culcer, n-am găsit cuvântul „motto” din fruntea unei cărţi.

Trebuie să pun repede pe hârtie ceea ce îmi mai aduc aminte -înainte de a mă scufunda în neagra amnezie.

Vineri 28 noiembrie 2003

Mare scoop mare!: Bush a dat o fugă până la Bagdad, să le ducă boylor curcanul tradiţional. Cică a fost în mare secret, nici tovarăşa lui de viaţă nu fusese informată – a rămas două ceasuri.

Drăguţ din partea lui. Păcat că n-a avut timp şi de „liberaţii” irakieni. Măcar aşa, de formă.

Aflu însă că s-a grăbit ca să o ia înainte concurentei electorale: Hilary Clinton.

Sâmbătă 29 noiembrie 2003

Ieri am primit de la Mircea Stănescu un text – ca de obicei, foarte bun. Demontează „mecanismul” traficării citatelor la R. Ioanid (în articolul despre mine), dar şi al. Citării citatelor „antivorbito-rului” – la Shafâr (cel care nu citise Săptămâna Roşie – dar o combătea!

— Dealtfel nici R. Ioanid nu dădea titlul întreg – nici vorbă de subtitlu – al cărţii criticate, amintea doar de: „Săptămâna”. Fiind noi, sioniştii-securiştii băieţi deştepţi, de aceea operăm o-mică-diver-sionică: facem trimitere la revista lui Eugen Barbu: Săptămâna.); la G. Andreescu (nici el nu citise textul meu – în schimb, vorba lui Săraru, îl cita pe Shafâr, necititorul de profesie, de parc-ar fî frate cu Ed. Reichman, ceea ce nu este de loc adevărat!).

Din nefericire nu a găsit unde să-1 publice.

I-am propus să-1 prefacă în. Postfaţă la viitoarea ediţie a Săptămânii Roşii – dacă găsesc editor.

În aceste zile din urmă am pigulit Săptămâna Roşie. Am mai tuns-o, am mai adăugat o meşă două. Nu, de astă dată nu am sentimentul că aş fi stricat-o – din contra. Ce ne-am face fără consolări.

Am s-o mai duc aşa cu plijitul (plivitul) încă o săptămână. Dealtfel, noua ediţie poartă indicaţia: „varianta 11 decembrie 2003”.

Duminică 30 noiembrie 2003

Am primit o grea lovitură din partea recentului meu admirat fără rezerve, Jean Daniel. Săptămânalul său Le Nouveî Observateur din 27 nov. 2003 a publicat o recenzie la o carte despre Eliade.