Pe aripile vântului

Deschis tuturor noilor veniţi ca un oraş de graniţă, Atlanta nu căuta deloc să şi ascundă viciile şi păcatele. Cârciumile făceau afaceri de aur. În unele părţi erau câte două trei, poartă în poartă. Seara, străzile erau pline de beţivi, negri şi albi, care se împleticeau de a lungul trotua­relor. Criminali, hoţi de buzunare, prostituate mişunau prin fundăturile neluminate sau pe străzile întunecoase. În tripouri se juca din gros. Nu era noapte fără încăierări cu cuţitul sau cu revolverul. Cetăţenii respectabili erau scandalizaţi că în Atlan­ta exista un cartier rău famat mai întins şi mai prosper ca în timpul războiului. Toată noaptea, din spatele perdelelor trase se auzeau cântece, râsete şi cuplete vulgare, adeseori întovărăşite de urlete şi de focuri de revolver. Pensionarele acestor localuri erau şi mai îndrăzneţe decât prostituatele din tim­pul războiului şi, aplecate fără ruşine pe fereastră, chemau pe trecători. Duminica după masă, cupeurile elegante ale patroanelor acestor case străbăteau străzile principale ale oraşului, încărcate cu fete ieşite la plimbare în spatele perdelelor de mătase, îmbrăcate cu rochiile cele mai fru­moase.

Belle Watling era cea mai celebră dintre aceste patroane. Construise o casă mare cu etaj, care întrecea în lux pe toate celelalte din cartier. La parter era o sală lungă care servea drept bar, cu pereţii bogat împodobiţi cu picturi în ulei, şi în fiecare seară concerta o orchestră de negri. Odăile de la etaj, zicea lumea, erau împodobite cu mobile elegante îmbrăcate cu pluş, cu perdele de dantelă şi cu oglinzi încadrate în rame aurite. Cele douăsprezece tinere pensionare ale casei erau foarte frumoase, deşi prea fardate, şi se purtau cu mult mai multă decenţă decât pensionarele celorlalte localuri. Rareori se întâmpla ca poliţia să intervină la Belle.

Despre această casă, matroanele Atlantei nu vorbeau decât în şoaptă, iar preoţii, de la înălţimea amvonului, o înfierau în termeni ocoliţi, descriind o ca pe un loc de pierzanie, o ruşine şi un blestem al lui Dumnezeu. Toată lumea ştia că o femeie ca Belle nu putea să aibă atâţia bani spre a putea deschide un stabiliment atât de luxos. Trebuia să aibă un comanditar, şi încă unul foarte bogat. Dat fiind că Rhett n avusese niciodată bunul simţ să şi ascundă relaţiile cu ea, era evident că el trebuia să fie comanditarul. De altfel, n aveai decât s o zăreşti pe Belle în cupeul ei condus de un negru arogant, ca să ţi dai seama cât era de bogată. Când trecea trăsura ei, trasă de doi cai superbi, băieţaşii care reuşeau să scape de sub suprevegherea mame­lor se repezeau s o vadă şi şopteau emoţionaţi: "Ea e! E Belle! I am văzut părul roşu!"

Alături de casele care suferiseră de pe urma războiului, reparate, de bine de rău, cu scânduri vechi şi cărămizi înne­grite de fum, se înălţau locuinţele somptuoase ale carpetbagger ilor şi ale profitorilor de război, cu acoperişuri mansardate, frontoane şi turnuleţe, vitrouri şi peluze întinse. Noapte de noapte se vedeau lucind ferestrele acestor case luminate cu gaz aerian şi se auzea muzică şi zgomot de dans. Femei îmbrăcate în mătăsuri grele de culori strălu­citoare se plimbau pe verande întovărăşite de bărbaţi în ţinută de seară. Dopurile sticlelor de şampanie pocneau, pe feţele de masă de dantelă se serveau cine compuse din şapte feluri, iar musafirii se îndopau cu şuncă fiartă în vin, raţă îndopată, "pâté de foie gras" şi fructe rare, servite din belşug.

În casele vechi domneau sărăcia şi foamea. Viaţa era cu atât mai amară, cu atât mai penibilă, cu cât fiecare lupta eroic spre a şi păstra demnitatea şi a arăta o mândră indi­ferenţă faţă de chestiunile de ordin material. Doctorul Meade putea povesti multe despre familiile acestea care, gonite din locuinţele lor, se refugiaseră în pensiuni şi pe urmă ajunseseră să locuiască în camere întunecoase pe străzi dosnice. Avea prea multe paciente suferind de "in­suficienţă cardiacă" sau "anemie". Ca şi pacientele înseşi, ştia că doar lipsurile erau cauza tuturor bolilor lor. Ar fi putut cita cazuri de familii întregi lovite de tuberculoză. Pelagra, pe care înainte de război n o întâlneai decât la albii cei mai săraci, îşi făcea apariţia în cele mai bune familii din Atlanta. Şi apoi erau copilaşii rahitici şi mamele care nu i puteau alăpta. Pe vremuri, bătrânul medic avea obiceiul să mulţumească Domnului ori de câte ori aducea un copil pe lume. Acum nu mai considera viaţa ca o mare binefacere. Copilaşii veneau cu greu pe lume, şi atât de mulţi mureau în primele luni!

În casele mari şi arătoase, vin şi lumină, dans şi muzică de viori, catifea şi dantelă, iar alături frig şi o lentă inaniţie. Aroganţa şi cruzimea învingătorilor de o parte, răbdarea şi ura învinşilor, de cealaltă parte.

Capitolul XXXVIH

Scarlett vedea toate acestea, se gândea la ele zi şi noapte şi trăia cu groaza zilei de mâine. Ştia că ea şi cu bărbatul ei erau pe listele negre ale yankeilor din cauza lui Tony şi că dezastrul putea să se abată asupra lor dintr o clipă în alta. Şi totuşi, acum mai puţin ca oricând, nu putea să piardă tot ce agonisise cu atâta trudă, acum când aştepta un al doilea copil, când gaterul de abia începea să aducă beneficii, când trebuia să mai susţină până la toamnă Tara, la viitoarea recoltă de bumbac. O, când se gândea că ar putea să piardă totul! Şi că s ar putea să trebuiască să ia totul de la început, cu bietele arme pe care le avea împo­triva acestei lumi înnebunite! Să pornească iar lupta îm­potriva yankeilor şi a tot ceea ce reprezentau! Obosită şi înspăimântată, simţea că ar prefera să se omoare decât s o ia de la capăt.

În mijlocul ruinelor şi haosului care domneau în această primăvară a anului 1866, Scarlett îşi încordă toată energia ca să câştige cât mai mult cu gaterul. Lumea din Atlanta avea bani. Valul de construcţii îi dădea ocazia pe care o visase şi ştia că putea câştiga bani, dacă reuşea să nu ajungă la închisoare. Spre a şi păstra libertatea, n avea decât să plece spinarea în faţa insultelor, să îndure nedrep­tăţile, să evite orice conflict, fie cu albii, fie cu negrii, care i ar putea face rău. Cu toate că nu putea să sufere pe eliberaţi, cu toate că era cuprinsă de furie ori de câte ori întâlnea negri obraznici, ori îi auzea râzând sau glumind, niciodată nu le arunca cea mai mică privire de dispreţ. Cu toate că i ura pe toţi acei carpetbagger i şi scalawag i care strângeau peste noapte averi uriaşe, în timp ce ea muncea din greu, niciodată nu lăsa să i scape cea mai mică obser­vaţie rău voitoare asupra lor. Nimeni din Atlanta nu sim­ţea o mai mare scârbă de yankei decât ea, şi numai vederea unei uniforme albastre o făcea să turbeze. Dar chiar în intimitate se ferea să i vorbească de rău.

"Am să mi ţin gura", îşi zicea ea cu încăpăţânare. "Ceilalţi n au decât să şi piardă vremea văitându se şi regretând timpurile bune de odinioară şi pe bărbaţii care nu se vor mai reîntoarce niciodată. Ceilalţi n au decât să scoată foc pe nări împotriva yankeilor, n au decât să pro­testeze că li s a luat dreptul de a vota, n au decât să meargă la închisoare fiindcă îşi spun părerile sus şi tare, n au decât să fie spânzuraţi fiindcă fac parte din Ku Klux Klan (acest nume insipra aproape tot atâta groază lui Scarlett ca şi negrilor); celelalte femei n au decât să fie mândre că bărba­ţii lor sunt membri ai Klanu ului (slavă Domnului, Frank nu fusese niciodată amestecat în poveştile astea!) da, cei­lalţi n au decât să se înfurie, să tune şi să fulgere, să comploteze şi să conspire după pofta inimii, ca să schimbe lucruri pe care nu le pot schimba. Şi apoi, la ce te duce această credinţă faţă de trecut, când prezentul e atât de îngrijorător şi viitorul atât de nesigur? La ce bun toate poveştile astea cu votatul, când înainte de toate e vorba să ai un acoperiş deasupra capului, şi pâine la masă, şi să nu fii aruncat la închisoare? O, Dumnezeule, te rog, fă să pot rezista până în iunie!"

Numai până în iunie! Scarlett ştia că la acea epocă va fi silită să se închidă în casă şi să aştepte să nască. Chiar şi acum unii se uitau strâmb văzând o că umblă în starea în care era. Nici o femeie cumsecade nu iese când e însărcina­tă. Frank şi Pitty o rugau să i scutească şi pe ei şi pe ea însăşi de această nouă ruşine, aşa că le făgăduise să nu mai lucreze decât până în iunie.

Numai până în iunie! În iunie gaterul va merge destul de bine ca să se poată lipsi de ea. În iunie va avea destui bani ca să privească viitorul cu mai multă încredere. Dar avea încă atâtea lucruri de făcut, şi dispunea de atât de puţină vreme! Ar fi vrut ca zilele să fie mai lungi şi număra cu înfrigurare clipele. Trebuia să câştige bani, cât mai mulţi bani, şi cu orice preţ.

Tot îmboldindu l pe Frank, reuşise să l scoată puţin din timiditatea lui. Obţinuse să i se achite unele dintre facturi şi prăvălia mergea mai bine. Totuşi, nădejdile ei cele mai mari se întemeiau pe gater. Pe vremea aceea Atlanta era ca un arbore uriaş al cărui trunchi ar fi fost retezat, dar care a început să creacă din nou cu mai multă vigoare, cu un frunziş mai des, cu ramuri mai multe. Negustorii de materiale de construcţie n ajungeau să i satisfacă pe clienţi. Preţurile lemnului de construcţie, ale cărămizii şi pietrei creşteau, şi gaterul funcţiona fără înce­tare din zori până n noapte.

Scarlett îşi petrecea o parte din zi la gater. Îşi băga nasul peste tot şi, convinsă că o furau, încerca să pună capăt acestei stări de lucruri. Totuşi, cea mai mare parte a timpului o petrecea în oraş, împărţindu şi timpul între constructori, antreprenori şi tâmplari. Mergea chiar pe la persoane necunoscute despre care auzise că au de gând să construiască ceva. Avea un cuvânt amabil pentru fiecare şi nu pleca decât după ce obţinuse o comandă sau făgăduiala de a nu cumpăra decât de la ea.

În curând deveni o figură cunoscută pe străzile Atlantei. Înfofolită într o cuvertură, cu mâinile ei mici înmănuşate, încrucişate pe genunchi, trecea cu trăsurica, alături de bătrânul Peter, foarte demn şi foarte nemulţumit de rolul său. Mătuşa Pitty îi cususe nepoatei sale o frumoasă pelerină verde care îi ascundea silueta îngroşată şi i con­fecţionase o pălărioară de aceeaşi culoare, care se potrivea cu culoarea ochilor ei. Toaleta îi venea de minune şi o purta întotdeauna când făcea vizite clienţilor săi. Un pic de fard pe obraz, un parfum subtil de apă de colonie răspândit în jurul ei o făceau să ofere o imagine delicioasă atâta timp cât nu era silită să coboare şi să şi arate silueta. De altfel, i se întâmpla rar să coboare din trăsură. De cele mai multe ori era suficient un surâs sau un mic gest prietenos spre a i atrage pe clienţi la trăsurica ei şi erau chiar unii care stăteau cu capul gol în ploaie discutând afaceri cu ea.

Nu era singura care întrevăzuse posibiltatea de a câştiga bani cu lemnul de construcţie, dar nu se temea de concurenţii săi. Îşi dădea seama, cu mândrie, că făcea cât oricare din ei. Era demna fiică a lui Gerald şi împrejurările nu făceau decât să ascută instinctul pentru negoţ pe care l moştenise de la tatăl său.

La început, ceilalţi negustori de lemn râseseră la gândul că o femeie se putea lansa în afaceri, dar acum trebuiau să şi schimbe părerea. De câte ori o vedeau trecând pe Scarlett, înjurau printre dinţi. Faptul că era femeie era adesea în favoarea ei, cu atât mai mult cu cât ştia să arboreze un aer atât de neajutorat şi de rugător, încât inimile se muiau. Reuşea fără cea mai mică greutate să înşele lumea asupra adevăratei ei firi. Era considerată o femeie curajoa­să, dar timidă, constrânsă de împrejurări să exercite o meserie neplăcută pentru o femeie de lume, fără apărare, care ar muri probabil de foame dacă clienţii nu i ar cum­păra lemnul. Numai că atunci când femeia de lume nu obţinea rezultatele dorite, redevenea foarte repede femeia de afaceri care nu şovăia să vândă în pagubă numai ca să pună mâna pe un nou client. Nu se dădea în lături să vândă şi câte un lot de lemn de proastă calitate cu acelaşi preţ ca un lot de calitate superioară, când era sigură că escrocheria nu va fi descoperită, şi şi vorbea de rău concurenţii fără nici un scrupul. Prefăcându se că îi vine foarte greu să spună tristul adevăr, suspina şi declara viitorilor ei clienţi că lemnul celorlalţi negustori era nu numai mult mai scump, dar şi umed, plin de noduri, într un cuvânt de foarte proastă calitate.

Prima oară când spuse o asemenea minciună, Scarlett se simţi în acelaşi timp încurcată şi vinovată. Încurcată din cauza spontaneităţii şi uşurinţei cu care minţise, vinovată din cauză că, brusc, îi venise în minte: "Ce ar fi zis mama?"

Ceea ce Ellen ar fi zis fiicei sale, care spunea minciuni şi recurgea la mijloace necinstite, nu era greu de ghicit. Uimită şi nevenindu i să creadă, i ar fi spus cu cuvinte afectuoase lucruri care dor, i ar fi vorbit de onoare, de cinste, de lealitate şi de datoria faţă de semenii ei. Pentru moment Scarlett se înfioră, gândindu se la privirea mamei sale, apoi imaginea se estompa, se ştergea sub influenţa hotărârii fără scrupule, a lăcomiei care se dezvoltase în ea ca o a doua natură pe vremurile tragice de la Tara. Scarlett străbătu astfel această nouă etapă cum le străbătuse şi pe celelalte, suspinând într un fel pe care Ellen nu l ar fi aprobat, ridicând din umeri şi repetând formula magică ce nu dădea greş: "Mă voi gândi la asta mai târziu."

Şi amintirea lui Ellen nu i mai revenea când era vorba de operaţiuni comerciale şi nu mai simţea remuşcări întrebuinţând mijloace necinstite ca să i atragă pe clienţi, îndepărtându i de ceilalţi negustori de cherestea. Ştia de altfel că n avea de ce să se teamă minţind. Spiritul cavale­resc al sudiştilor îi servea de garanţie. În Sud o femeie de lume putea spune orice despre un bărbat, în timp ce un bărbat care se respectă nu putea spune nimic despre o doamnă – şi, mai ales, n o putea declara mincinoasă. Aşa că celorlalţi negustori de lemn nu le rămânea altceva de făcut decât s o blesteme pe Scarlett în sinea lor şi să spună furioşi, în sânul familiei, că ar da orice ca doamna Kennedy să se trasforme în bărbat, măcar pentru cinci minute.

Un alb mai sărac, care avea un gater pe strada Decatur, încercă s o combată pe Scarlett cu propriile ei arme, susţinând deschis că era o mincinoasă şi o escroacă. Dar lucrurile se întoarseră împotriva lui. Toată lumea fu în­grozită auzind pe un alb sărac că spune despre o doamnă de familie bună lucruri atât de jignitoare, chiar dacă purta­rea ei era atât de puţin feminină. Scarlett nu răspunse la insinuările lui, rămase foarte demnă, dar încet încet se strădui să i ia toată clientela: vându la preţuri mai mici ca el şi, deşi gemea în sinea ei, livră lemn de calitate atât de bună spre a dovedi probitatea ei comercială, încât în curând acest negustor dădu faliment. Atunci, spre marea indigna­re a lui Frank, îi cumpără gaterul la preţul fixat de ea.

Odată stăpână pe acest al doilea gater, trebui să rezol­ve delicata problemă de a găsi un om de încredere spre a l conduce. Nu voia să audă vorbindu se de un alt Johnson.

Ştia bine că, deşi îl supraveghea, acesta continua să i vândă lemnul pe ascuns, însă îşi închipui că nu i va fi greu să găsească omul potrivit. Nu erau oare toţi săraci lipiţi? Nu erau oare străzile pline de şomeri, din care unii fuseseră putrezi de bogaţi? Nu trecea o zi fără ca Frank să nu dea de pomană vreunui fost militar mort de foame, sau ca Pitty şi bucătăreasa să nu dea de mâncare vreunui cerşetor în zdrenţe.

Dar Scarlett nu ţinea să angajeze pe vreunul din aceşti oameni; "Nu vreau oameni care de un an de zile n au găsit nimic de făcut", îşi zicea ea. "Dacă n au ştiut să se descur­ce, e semn rău. Şi apoi, par muritori de foame, ca nişte câini bătuţi. Nu mi plac astfel de oameni. Mie îmi trebuie cineva inteligent şi energic ca René sau Tommy Wellburn ori Kells Whiting, sau vreunul din băieţii Simmons sau... În sfârşit, cineva în genul lor. N au aerul acela de "puţin îmi pasă" pe care l aveau soldaţii îndată după capitulare. Ei, cel puţin, au aerul că vor să facă ceva în viaţă, să ajungă undeva."

Dar pe Scarlett o aştepta o surpriză. Băieţii Simmons care puseseră pe roate o cărămidărie, şi Kells Whiting care vindea o loţiune pentru păr, preparată de mama lui în bucătărie, o loţiune care avea darul să descreţească părul cel mai creţ, zâmbiră politicos, mulţumiră şi refuzară pro­punerea ei. Acelaşi lucru se întâmplă cu vreo zece alţi bărbaţi. În disperarea ei, Scarlett mări salariul pe care l oferea, dar tot fără succes. Unul din nepoţii doamnei Merriwether spuse, plin de insolenţă, că prefera să fie căruţaş pe cont propriu decât să lucreze pentru Scarlett.

Într o după amiază, Scarlett îşi opri trăsurica lângă căruciorul cu pateuri al lui René Picard şi l întrebă pe acesta, care îl conducea acasă pe prietenul său Tommy Wellburn:

— Ascultă, René, de ce nu vii să lucrezi la mine? Recunoaşte că e mai demn să conduci un gater decât să vinzi pateuri într un cărucior. În locul tău, mi ar fi ruşine!

— Eu nu ştiu ce i ruşinea! zise René surâzând. Poţi să mi vorbeşti întruna de demnitate, nu mi ţine nici de cald, nici de rece. Am dus o viaţă demnă până când războiul m a eliberat, la fel ca pe negri. Acum s a isprăvit şi n am să mi fac sânge rău pentru atâta lucru. Îmi iubesc căruciorul cu pateuri. Îmi iubesc catârul. Îi iubesc pe scumpii yankei care cumpără pateurile soacrei mele. Nu, micuţa mea Scarlett, vreau să devin regele pateurilor. Ăsta i destinul meu! Îmi urmez steaua, ca Napoleon.

Şi îşi flutură biciul, dramatic.

— Dar nu eşti făcut să vinzi pateuri, după cum nici Tommy nu i făcut să se ciorovăiască cu o ceată de zidari irlandezi. Ceea ce fac eu e mai...

— Iar tu ai fost făcută să conduci un gater, da? i o reteză Tommy, cu un zâmbet amar în colţul gurii. Da, parc o văd pe mica Scarlett repetându şi lecţia pe genunchii mamei ei: "Să nu vinzi niciodată lemn bun când poţi să vinzi lemn prost la un preţ mai ridicat."

René izbucni în râs. Ochii lui mici de maimuţă strălu­ceau de ironie. Dădu un ghiont lui Tommy.

— Nu fi obraznic, zise Scarlett înţepată, deoarece nu vedea ce era de râs în remarca lui Tommy. Fireşte, nu eram făcută să conduc un gater.

— N am vrut să fiu obraznic. Dar, fie că ai fost sau nu crescută pentru asta, fapt e că tu conduci un gater, şi nu te descurci prea rău. În orice caz, judecând după ceea ce văd în jurul meu, nici unul din noi nu face pentru moment ce era sortit să facă. De ce nu angajezi pe unul din carpetbagger ii aceştia atât de descurcăreţi? Pădurile sunt pline de ei!

— Nu vreau un carpetbagger. Ăştia nu muncesc, şterpelesc tot ce le cade sub mână. Dac ar fi buni de ceva, ar sta la ei acasă şi n ar veni aici ca să ne despoaie. Ceea ce vreau e un bărbat cinstit, dintr o familie bună, cineva inteligent, energic şi...

— Nu eşti pretenţioasă, dar n ai să găseşti această pasăre rară la salariul pe care l oferi. În afară de marii mutilaţi, toţi oamenii cu calităţile de care spui şi au găsit un rost. Poate că nu sunt făcuţi pentru locurile pe care le ocupă, dar asta n are importanţă. Muncesc pe cont propriu şi, fără îndoială, preferă asta decât să lucreze pentru o femeie.

— Bărbaţii nu sunt prea descurcăreţi când au ajuns în mizerie.

— Se poate, în orice caz sunt foarte mândri.

— Mândri! Mândria e foarte bună, mai ales când n o susţine nimic, răspunse Scarlett ironică.

Cei doi bărbaţi râseră cam în silă, şi Scarlett avu impresia că se apropiau unul de altul, ca spre a şi manifes­ta dezaprobare. Ceea ce spune Tommy e adevărat, gândi ea trecând în revistă pe toţi bărbaţii cărora le oferise sau avea de gând să le ofere conducerea gaterului. Aveau toţi câte un post. Munceau din greu, mult mai greu decât ar fi crezut că se poate munci înainte de război. Poate că munca pe care o făceau nu le plăcea, sau nu era uşoară, sau nu erau pregătiţi pentru ea, dar făceau ceva. Timpurile erau prea grele ca să ţi alegi meseria. Şi dacă şi plângeau speran­ţele pierdute, dacă regretau viaţa uşoară de altădată, nu­mai ei o ştiau. Dădeau o nouă luptă, o luptă mai grea ca cealaltă. Le era sete de viaţă, erau însufleţiţi de aceeaşi ardoare ca pe vremea când războiul nu le tăiase încă viaţa în două.

— Scarlett, zise Tommy cu un aer jenat, nu mi place să ţi cer o favoare, mai ales după ce ţi am spus lucruri dezagreabile. Totuşi, am să încerc. Poate, dealtfel, că ţi voi face un serviciu. Cumnatul meu Hugh Elsing nu reuşeşte prea bine cu negoţul său de lemne de foc. În afară de yankei, fiecare îşi face rost singur de lemne de foc. Ştiu, pe de altă parte, că Elsing ilor nu le prea merge bine. Eu... eu fac ce pot, dar înţelegi, o am pe nevastă mea, şi trebuie de asemenea să mi ajut mama şi cele două surori care sunt văduve şi stau la Sparta. Hugh e foarte cumsecade şi tu cauţi un om cumsecade. E de familie bună, după cum ştii, şi e cinstit.

— Dar nu pare să fie un om practic, altfel ar fi găsit mijlocul să iasă din încurcătură.

Tommy ridică din umeri.

— Eşti dură, Scarlett, în aprecierile tale, zise el. Îţi închipui că Hugh e un om sfârşit. Totuşi, ai putea nimeri ceva mai rău. Am impresia că bunăvoinţa şi cinstea ar compensa pe larg lipsa lui de spirit practic. Scarlett nu răspunse nimic, nevrând să fie nepoliticoasă. Pentru ea nu existau calităţi care să poată fi puse în cumpănă cu spiritul practic.

După ce căută în zadar în tot oraşul şi după ce respin­se ofertele făcute de o mulţime de carpetbagger i, sfârşi prin a fi de părerea lui Tommy şi se adresă lui Hugh Elsing. În timpul războiului, acesta fusese un ofiţer plin de curaj, dar două răni grave şi patru ani de campanie păreau să i fi stors toată energia, lăsându l să înfrunte greutăţile epocii de pace dezorientat ca un copil. Umbla de colo colo, vânzându şi lemnele de foc cu un aer de câine bătut, un lucru pe care Scarlett nu l putea suferi – într un cuvânt nu era deloc omul pe care sperase să l găsească.

"E prost", îşi zicea ea. "Habar n ar de afaceri şi pun rămăşag că nu ştie şi nici n are să înveţe niciodată cât fac doi şi cu doi. În orice caz e cinstit şi n are să mă înşele."

Pe vremea aceea, deşi lui Scarlett puţin îi păsa dacă e cinstită sau nu, ţinea foarte mult ca ceilalţi să fie cinstiţi. "Ce păcat că Johnnie Gallegher e legat prin contract cu Tommy Wellburn", gândea ea. "E exact felul de om care mi ar trebui. Nu ştie ce e mila, e viclean ca o vulpe, şi sunt sigură că, dacă l aş plăti cum trebuie, n ar încerca să mă înşele. Ne am înţelege foarte bine amândoi şi am putea face bune afaceri împreună. Când hotelul va fi gata, poate că va veni la mine. Până atunci, voi fi silită să mă mulţumesc cu Hugh şi cu domnul Johnson. Dacă încredinţez gaterul cel nou lui Hugh şi dacă l las pe Johnson la cel vechi, mă voi putea ocupa de vânzările în oraş. Până îl voi lua pe Johnie, aş risca să fiu jefuită de Johnson, dacă stau în oraş tot timpul. Ce păcat că e atât de hoţ! Cred că voi face un depozit de cherestea pe jumătate din terenul pe care mi l a lăsat Charles. De n ar face Frank atâtea mofturi, aş putea construi o cârciumă pe cealaltă jumătate! N are decât să spună ce vrea, dar îndată ce voi avea destui bani puşi deoparte, voi deschide cârciuma. Dacă Frank n ar fi atât de susceptibil! O, Doamne, de ce am nimerit tocmai acest moment ca să fac un copil? În curând voi fi atât de umflată încât nu voi mai putea ieşi. O, Doamne, dacă n aş fi fost însărcinată! O, Doamne, dacă m ar lăsa în pace blestemaţii ăştia de yankei! Dacă..."

Dacă! Dacă! Erau prea mulţi dacă în viaţă. Nu erai niciodată sigur de nimic. N aveai nici un sentiment de securitate, ţi era întotdeauna teamă că o să pierzi tot ce ai, teamă că va trebui să înduri din nou frigul şi foamea. Fireşte, Frank câştiga destul de bine acum, dar era mereu răcit şi, adesea, era silit să stea în pat zile întregi. Şi dacă nu se va mai putea mişca? Nu putea conta pe Frank prea mult. Nu, Scarlett nu putea conta pe nimeni şi pe nimic în afară de ea însăşi. Şi ceea ce câştiga părea atât de puţin! Ce va face dacă yankeii îi vor lua tot ce stăpânea? Dacă! Dacă!

În fiecare lună, Scarlett trimitea jumătate din ce câşti­ga, la Tara. Din cealaltă jumătate plătea o parte din ce datora lui Rhett şi punea restul deoparte. Nici un avar nu şi număra aurul mai des ca ea. Nici un avar nu se temea mai mult ca ea că l ar putea pierde. Nu voia să şi depună banii la bancă, de teamă ca banca să nu dea faliment sau ca yankeii să nu i confişte. Purta asupra ei cât putea mai mulţi bani, ascunşi în corset. Ascundea mici teancuri de bani în toate colţurile casei, sub o cărămidă scoasă din zid, în cutia cu cârpe, între paginile Bibliei. Pe măsură ce săptămânile treceau, devenea din ce în ce mai supărăcioasă, deoarece fiecare dolar agonisit ar fi fost un dolar pierdut dacă se producea catastrofa.