Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Mandat european de arestare. Măsuri preventive

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- măsuri preventive

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 90 alin. (9)

C. proc. pen., art. 137

 

În cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare şi ia faţă de persoana solicitată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, instanţa are obligaţia că, prin hotărâre, să arate atât motivele pentru care nu a admis cererea procurorului de luare a măsurii arestării preventive, cât şi - potrivit art. 137 alin. (3) C. proc. pen. - temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.     

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6083 din 27 decembrie 2007

 

Prin sentinţa nr. 118/P din 11 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată, a admis executarea mandatului european de arestare privind persoana solicitată M.E., emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona - Spania.

În baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a aplicat faţă de persoana solicitată M.E. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Conform art. 145¹ alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, persoana solicitată a fost obligată să respecte următoarele obligaţii:

a)               să se prezinte la organul judiciar ori de câte ori este chemată;

b)               să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea - Poliţia oraşului Mangalia, conform programului întocmit de aceasta sau de câte ori este chemat;

c)               să nu îşi schimbe locuinţa (pe care o indică în prealabil poliţiei şi procurorului), fără încunoştinţarea organului judiciar.

Prima instanţă a reţinut că la 15 noiembrie 2007 s-a înregistrat pe rolul instanţei cererea de predare a cetăţeanului român M.E., către autorităţile judiciare spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona, cererea fiind transmisă prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol.

Prima instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite exigenţele Legii nr. 302/2004, mandatul înaintat spre executare conţinând datele şi informaţiile obligatorii, iar din examinarea coroborată a acestora nu rezultă incidenţa vreunui motiv de refuz, din cele menţionate de legea română.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, între alţii, procurorul. În motivarea recursului, procurorul a criticat hotărârea primei instanţe în sensul că aceasta nu a dat curs solicitării de luare a măsurii arestării preventive, deşi pe numele persoanei solicitate a fost emis la 12 septembrie 2007 mandatul de arestare de către judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona.

Procurorul a mai susţinut în motivele de recurs că, prin aplicarea unei alte măsuri preventive, respectiv cea prevăzută în art. 145¹ C. proc. pen., se înţelege că cererea a fost respinsă conform alin. (11¹) al art. 146 C. proc. pen., iar în aceste condiţii instanţa avea obligaţia ca, în temeiul art. 137 alin. (3) C. proc. pen., să indice temeiurile concrete care au determinat luarea unei alte măsuri preventive, însă în considerentele hotărârii nu s-a făcut nicio referire la motivele pentru care instanţa de fond a constatat că în cauză se impune aplicarea dispoziţiilor art. 145¹ C. proc. pen.

Examinând recursul declarat în raport cu dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., se constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează:

Verificând actele dosarului se reţine că, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, a fost înregistrată cererea de predare a cetăţeanului român M.E. către autorităţile judiciare spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona, cererea fiind transmisă prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol.

La 16 noiembrie 2007, instanţa de fond a luat în examinare sesizarea judecătorului Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona privind persoana solicitată M.E.

Prin încheierea din aceeaşi dată s-a constatat că mandatul de arestare din 12 septembrie 2007 emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona îndeplineşte condiţiile impuse de Decizia-cadru nr. 2002/584/J.A.I. din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus, în baza art. 88¹ alin. (5) din Legea nr. 302/2004, înaintarea mandatului de arestare menţionat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa pentru identificarea persoanei solicitate.

La termenul de judecată din 11 decembrie 2007, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea sesizării formulate de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona şi, pe fondul cauzei, să se dispună executarea mandatului european de arestare, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege. De asemenea, a mai solicitat ca până la executarea mandatului să se aplice măsura arestării preventive pentru 30 de zile.

Deşi prin hotărârea pronunţată s-a admis executarea mandatului european de arestare privind persoana solicitată, emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona şi, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a aplicat acesteia măsura obligării de a nu părăsi tara, în considerentele hotărârii instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care nu s-a dat curs solicitării procurorului de luare a măsurii arestării preventive faţă de persoana solicitată.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. pen., actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză există neconcordanţă între considerentele hotărârii atacate şi dispozitivul acesteia, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii procurorului de a se lua faţă de persoana solicitată măsura arestării preventive şi, de asemenea, nu a făcut vreo referire la motivele care i-au format convingerea că se impune aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de aceeaşi persoană.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

Mandat european de arestare. Arestarea persoanei solicitate

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- arestarea persoanei solicitate

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 77 alin. (2), art. 89

 

1. Potrivit art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. În raport cu textul de lege menţionat, precum şi cu celelalte prevederi din Legea nr. 302/2004 care reglementează mandatul european de arestare, instanţa română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competenţa de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi nu poate constata că arestarea persoanei solicitate este dispusă de către autorităţile competente din statul membru al Uniunii Europene emitent cu încălcarea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu consecinţa luării faţă de persoana solicitată, prin încheiere motivată, a unei măsuri preventive neprivative de libertate.

2. În cazul în care informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente, instanţa are obligaţia de a solicita acestuia informaţii suplimentare, necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea. Necesitatea comunicării informaţiilor suplimentare nu împiedică, însă, punerea în executare a mandatului european de arestare în condiţiile prevăzute în art. 89 din Legea nr. 302/2004.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 581 din 18 februarie 2008

         

          Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Braşov s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 145 C. proc. pen., luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana solicitată K.Z., fără încuviinţarea acestei instanţe.

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus a se solicita Judecătoriei oraşului Dabas informaţii cu privire la stadiul procesului, dacă persoana solicitată a mai fost arestată preventiv în această cauză, respectiv pentru aceleaşi fapte şi pentru ce durată şi să comunice actele de procedură întocmite în acest sens, inclusiv hotărâri judecătoreşti.

          Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI) a Consiliului din 13 iunie 2002, raportat la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile privitoare la emiterea şi executarea mandatului european de arestare nu pot avea ca efect modificarea obligaţiei de respectare a drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

          Art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că Uniunea va respecta drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului semnată la Roma la 5.11.1950 şi cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale ale statelor membre, ca principii generale ale legii comunitare.

 

 

          Faţă de aceste prevederi, curtea este datoare să verifice, întotdeauna, dacă punerea în executare a unui mandat european de arestare este în conformitate cu garanţiile cerute de prevederile art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atât cu privire la arestarea preventivă, cât şi cu privire la garantarea unui proces corect şi echitabil pentru cetăţeanul român.

          Din informaţiile aflate la dosar, respectiv declaraţiile persoanei cercetate şi unele acte pe care le-a depus aceasta, rezultă că persoana solicitată a fost arestată preventiv în acest dosar pe o durată de 3 ani şi 4 luni, respectiv de la 31 iulie 2003 la 14 decembrie 2006 şi a fost pusă în libertate de sub puterea mandatului de arestare înainte de soluţionarea cauzei, în faza de judecată.

          Persoana solicitată a depus acte în sensul că după eliberare, în anul 2006, fiind pe teritoriul Ungariei, s-a prezentat, periodic, la poliţie pentru a fi verificată, iar în ianuarie 2007 a fost expulzată din Ungaria. În prezent are domiciliul în locuinţa proprietate personală, este căsătorită, are un copil minor şi nu există niciun fel de indicii în sensul că nu ar putea fi solicitată de către autorităţile judiciare maghiare pentru a se prezenta la proces.

          Din hotărârea pronunţată de către Judecătoria oraşului Dabas şi mandatul european de arestare eliberat de această instanţă rezultă că, în prezent, arestarea şi predarea persoanei solicitate se cere numai cu motivarea că există suspiciuni vădite că, în calitate de coautor, ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, aceleaşi fapte pentru care persoana solicitată mai fusese arestată preventiv pe o durată de 3 ani şi 4 luni. Nu sunt arătate alte date sau motive, apărute ulterior, pe care să se întemeieze o astfel de cerere. Persoana cercetată a depus şi un act care pare a fi o hotărâre de casare a hotărârii primei instanţe şi rejudecare a cauzei, rejudecare aflată în curs de desfăşurare.

          Faţă de o asemenea situaţie, curtea este datoare să constate că arestarea persoanei solicitate este cerută cu încălcarea exigenţelor art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care reprezintă o protecţie împotriva atingerilor arbitrare aduse libertăţii, în scopul reducerii riscului arbitrariului şi al preeminenţei dreptului, nefiind îndeplinite cerinţele art. 5 paragraf 1 lit. c) şi paragraf 3.

 

 

          Curtea de Strasbourg a subliniat că existenţa şi persistenţa unor indicii serioase cu privire la vinovăţia persoanei acuzate, precum şi gravitatea infracţiunii săvârşite nu justifică, în sine, o detenţie îndelungată (Cauza Tomasi contra Franţei, 1992). Or, din datele aflate la dosar rezultă că persoana solicitată a fost pusă în libertate de sub puterea măsurii arestării preventive în cursul procedurii, ceea ce înseamnă că s-a apreciat că judecata poate fi continuată cu inculpatul în stare de libertate.

          Rearestarea unui inculpat, la 5 ani de la data săvârşirii faptelor, după ce a fost arestat preventiv şi pus în libertate, după o durată de 3 ani şi 4 luni de arestare preventivă, iar maximum special al pedepsei prevăzute de legea maghiară este de 8 ani, este în flagrantă contradicţie cu cerinţele art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atât sub aspectul necesităţii sale, cât şi al respectării principiului proporţionalităţii. Aşa cum s-a arătat în Cauza Neumeister contra Austriei, arestarea persoanei acuzate încetează să mai fie rezonabilă din moment ce s-a impus punerea în libertate.

          De asemenea, trebuie examinate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât un proces corect şi echitabil presupune şi judecarea sa într-o anumită durată rezonabilă, cu limitarea perioadei privării de libertate.

          Din datele puse la dispoziţie de autorităţile judiciare maghiare, din actele şi din declaraţia dată de către persoana solicitată, rezultă că pentru faptele care fac obiectul mandatului (săvârşite la 5/6 septembrie 2002 şi 27 iulie 2003) cel în cauză se află în curs de cercetare şi de judecată de circa 5 ani de zile, iar procesul nu este încă finalizat.

          Casarea hotărârii în recurs şi reluarea procedurii de judecare în primă instanţă reprezintă o prelungire a procedurilor care nu este imputabilă celui în cauză, arestarea nemafiind în acord cu cerinţele art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (Cauza Wemhoff contra Germaniei).

          Curtea are obligaţia să se conformeze atât cerinţelor Deciziei-cadru, cât şi celor impuse de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale omului cu ocazia punerii în executare a mandatului european de arestare. Din această perspectivă, arestarea persoanei solicitate, la acest moment, nu asigură respectarea obligaţiilor prevăzute în art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI).

          Pe de altă parte, dat fiind că autoritatea judiciară din Ungaria nu a comunicat toate actele care să confirme cu exactitate informaţiile privitoare la arestarea preventivă a persoanei solicitate, durata acestei măsuri, motivele rearestării şi durata procesului penal, văzând prevederile art. 88¹ alin. (3) din Legea nr.302/2004, curtea constată că informaţiile comunicate de autorităţile judiciare maghiare sunt insuficiente pentru a se putea dispune în legătură cu arestarea şi predarea persoanei solicitate şi se impune completarea lor urgentă.

          De asemenea, trebuie efectuată traducerea din limba maghiară a actelor prezentate de persoana solicitată.

          Pentru a se preveni sustragerea persoanei solicitate, în raport cu prevederile art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 143 şi art. 145 C. proc. pen., până la obţinerea informaţiilor suplimentare, curtea va dispune faţă de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei, neexistând în prezent suficiente date pentru a se putea dispune cu privire la arestare.

          Împotriva acestei încheieri a declarat recurs procurorul, solicitând casarea încheierii pronunţate de instanţa de fond şi, în cadrul rejudecării, luarea măsurii arestării preventive a persoanei solicitate K.Z. În motivele scrise procurorul a arătat, între altele, că dispoziţiile art. 89 alin. (3) din legea specială sunt imperative şi nu permit o interpretare disjunctivă cu privire la măsurile ce se pot lua.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul formulat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

          Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că persoana solicitată K.Z. este urmărită internaţional în baza mandatului european de arestare emis de Judecătoria oraşului Dabas - Ungaria, pentru comiterea a două infracţiuni de tâlhărie şi o faptă de vătămare corporală gravă, în calitate de autor, prevăzute în art. 321 alin. (1), art. 170 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) C. pen. al Republicii Ungaria, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 la 8 ani.

          Prin rechizitoriul Parchetului Dabas s-a dispus trimiterea în judecată a persoanei solicitate, cauza aflându-se pe rolul instanţei, fiind incidente dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. XXXVIII/96 a Republicii Ungaria.

          La data de 17 ianuarie 2008, pe rolul Curţii de Apel Braşov a fost înregistrată sesizarea nr. 1797674/BEL din 16 ianuarie 2008, formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol, privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 8 octombrie 2007 de către Judecătoria oraşului Dabas.

          Curtea de Apel Braşov, prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2008, a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, în temeiul dispoziţiilor art. 88¹ alin. (5) din Legea nr. 302/2004, identificarea persoanei solicitate, în vederea reţinerii sale şi prezentarea în faţa instanţei pentru punerea în executare a mandatului european de arestare.

          Potrivit dispoziţiilor art. 88¹ alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanţa are obligaţia să verifice dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute în art. 79 alin. (1), şi anume:

a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;

          b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente;

c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din prezenta lege;

           d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 85;

          e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

           f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

          g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

          Alin. (3) al art. 88¹ statuează că, dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea, instanţa solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare necesare şi fixează un termen limită pentru primirea acestora, ţinând cont de termenele maxime prevăzute la art. 95.

          Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior, precum şi din economia celorlalte dispoziţii din legea specială care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române, în această procedură, se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului - aspectele legate de existenţa faptelor imputate, respectiv temeinicia măsurii deţinerii provizorii exced analizei impuse de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 -, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată şi a motivelor de refuz al predării pe care aceasta le poate invoca.

          Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

          Cât priveşte respectarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

          Prin dispoziţiile anterior invocate, se recunoaşte dreptul de a reţine o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracţiune recunoscută ca atare de legea internă.

          Nu există, însă, o definiţie a noţiunii de motive verosimile sau motive plauzibile, Curtea statuând că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport cu circumstanţele fiecărui caz în parte.

          În atare condiţii, existând un mandat european de arestare, se impunea ca instanţa de fond să se conformeze dispoziţiilor art. 89 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 şi să fixeze un termen în condiţiile în care aprecia că informaţiile sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea persoanei solicitate.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., a admis recursul declarat de procuror, a casat încheierea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv la Curtea de Apel Braşov.