Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Mandat european de arestare. Opoziţia persoanei solicitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- opoziţia persoanei solicitate

                         

Legea nr. 302/2004, art. 77 alin. (2)

art. 90 alin. (6)

În procedura de executare a mandatului european de arestare, opoziţia persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, potrivit art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, întrucât mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, conform art. 77 alin. (2) din aceeaşi lege, neintrând în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de executare a mandatului european de arestare să constate existenţa faptelor imputate şi temeinicia acuzaţiilor.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4045 din 30 august 2007

Prin încheierea din 23 august 2007, Curtea de Apel Piteşti, în baza art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a dispus arestarea pe o durată de 30 de zile a persoanei solicitate M.C., începând cu 23 august 2007 şi până la 21 septembrie 2007, inclusiv.

Instanţa a stabilit în cauză termen de soluţionare la 13 septembrie 2007, pentru transmiterea unor informaţii suplimentare referitoare la garanţiile judiciare şi la respectarea dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Instanţa a reţinut că Biroul Naţional Interpol a transmis spre executare mandatul european de arestare emis la 1 decembrie 2005 de către magistratul Tribunalului din Westminster, pe numele cetăţeanului român M.C., menţionându-se că, potrivit informaţiilor deţinute, acesta se află la domiciliu, în România.

Din conţinutul mandatului european de arestare, tradus în limba română, rezultă că la 1 decembrie 2005 M.C. l-a ucis pe M.L., în Anglia.

Constatând că mandatul european de arestare conţine elementele cerute de art. 79 şi anexa Legii nr. 302/2004, după îndeplinirea procedurii prevăzute în art. 88¹ - art. 89 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, Curtea de Apel Piteşti a dispus, prin încheierea din 23 august 2007, arestarea persoanei solicitate M.C.

Împotriva dispoziţiei de arestare din încheierea menţionată, persoana solicitată a declarat recurs, solicitând revocarea arestării, întrucât nu sunt suficiente informaţii, iar persoana solicitată se opune la predare.

Recursul declarat de persoana solicitată nu este fondat.

Din conţinutul mandatului european de arestare rezultă că acesta a fost emis de către o autoritate judiciară competentă în scopul anchetării persoanei solicitate pentru asasinat, care, potrivit dreptului cutumiar, se pedepseşte cu închisoare pe viaţă.

Dat fiind caracterul special al procedurii în această materie, potrivit art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, opoziţia persoanei solicitate la predare nu se poate baza decât pe invocarea existenţei unei erori cu privire identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.

După cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate, nici persoana solicitată, nici apărătorul ales al acesteia nu au invocat vreunul din aceste motive, după cum nici în judecata în recursul de faţă nu s-a făcut o astfel de opoziţie.

Nu este în competenţa instanţei învestită cu soluţionarea cererii de executare a mandatului european de arestare să constate existenţa faptelor imputate şi temeinicia acuzaţiilor, operând principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, aşa cum este stabilit în art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Faţă de considerentele ce preced, recursul persoanei solicitate a fost respins, ca nefondat.

Mandat european de arestare. Amânarea predării. Competenţa instanţei
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- amânarea predării

                         

Legea nr. 302/2004, art. 97
Conform prevederilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară de executare română, chiar dacă a dispus executarea mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. Prin urmare, hotărârea prin care instanţa, dispunând executarea mandatului european de arestare, amână predarea persoanei solicitate, până la executarea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare române, este legală, conformându-se prevederilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4147 din 7 septembrie 2007
Prin sentinţa nr. 88/PI din 20 august 2007, Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în baza art. 89 şi urm. din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a admis sesizarea formulată de Biroul Naţional Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională şi a dispus predarea către autorităţile judiciare ungare a cetăţeanului român A.D., în baza mandatului european de arestare emis la 4 iunie 2007 de Judecătoria Centrală a Sectoarelor din Buda, după executarea pedepsei, dispunând şi arestarea preventivă a persoanei urmărite A.D. pe o durată de 30 de zile, începând cu data încetării stării de detenţie în care se află în prezent.

Curtea de Apel a reţinut că, în prezent, persoana urmărită se află încarcerată în Penitenciarul Arad, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 2881/2004 emis de Judecătoria Oradea în temeiul condamnării la pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, prin sentinţa penală nr. 1531/2004.

Instanţa a constatat că este întemeiată sesizarea formulată de Biroul Naţional Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, dispunând predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare ungare, dar a amânat predarea, în baza art. 97 din Legea nr. 302/2004, după executarea pedepsei de 3 ani şi 8 luni închisoare aplicată de autorităţile judiciare române.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs procurorul, susţinând că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în sensul că nu s-a dispus ca predarea persoanei urmărite să se facă cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.

În şedinţa din 7 septembrie 2007, procurorul a reformulat motivul de recurs, solicitând numai înlăturarea dispoziţiei de predare după executarea pedepsei aplicate de instanţele româneşti.

Recursul nu este fondat, pentru motivele ce urmează:

Potrivit alin. (1) al art. 97 din Legea nr. 302/2004, referitor la predarea amânată sau condiţionată, când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei.

Or, Curtea de Apel Timişoara, prin hotărârea atacată, a aplicat corect aceste prevederi, dispunând amânarea predării persoanei urmărite de autorităţile judiciare ungare, până la executarea pedepsei de 3 ani şi 8 luni, aplicată de autorităţile judiciare române, executare începută la 20 aprilie 2006.

Având această posibilitate conferită de lege, Curtea de Apel Timişoara a amânat predarea apreciind că persoana urmărită trebuie să execute cu prioritate pedeapsa aplicată de instanţele române. Totodată, a dispus arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, începând de la data încetării stării de detenţie.

Dispoziţia este conformă textului menţionat, astfel încât nu există temei pentru înlăturarea ei şi, în consecinţă, recursul procurorului a fost respins

Mandat european de arestare. Informaţii suplimentare

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- informaţii suplimentare

 

                                             Legea nr. 302/2004, art. 94 alin. (2)

 

În cazul în care, din informaţiile comunicate de statul membru emitent, nu rezultă cu certitudine dacă hotărârea - prin care pedeapsa privativă de libertate pronunţată pentru fapta ce motivează mandatul european de arestare a fost transformată într-o pedeapsă pecuniară - a rămas definitivă şi dacă pedeapsa astfel transformată a fost executată, instanţa nu poate respinge cererea de executare a mandatului european de arestare, ci are obligaţia de a solicita statului membru emitent, în temeiul art. 94 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, informaţii suplimentare, necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4595 din 5 octombrie 2007

Prin sentinţa nr. 83/P din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală, fost respinsă cererea Procuraturii Curţii de Apel din Atena, privind mandatul de arestare emis împotriva cetăţeanului grec M.N., ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la 6 februarie 2007 Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate a solicitat Curţii de Apel Constanţa ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, să dispună punerea în executare a mandatului european de arestare emis împotriva cetăţeanului grec M.N., în baza hotărârilor judecătoreşti nr. 17179 din 12 februarie 1996, nr. 58686 din 21 mai 1996, nr. 38132 din 21 martie 1997, nr. 56908 din 25 mai 1998, nr. 14920 din 13 februarie 2001, nr. 2948 din 15 ianuarie 1999, nr. 58695 din 2 octombrie 1998, nr. 70210 din 25 noiembrie 1998 şi nr. 4092 din 19 ianuarie 1999, prezenţa acestuia fiind solicitată pentru executarea pedepsei totale.

 

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că mandatul european de arestare emis îndeplineşte toate cerinţele impuse de Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, precum şi faptul că persoana solicitată a formulat cerere de anulare a tuturor pedepselor la care a fost condamnat, acestea fiind înlocuite cu o pedeapsă bănească.

Prin urmare, văzând dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 304/2004, instanţa de fond a constatat că a intervenit o cauză care împiedică executarea.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, care a criticat hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art. 385⁶ C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat.

Astfel, în conformitate cu art. 1 al Deciziei Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 şi art. 77 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, din documentele anexate dosarului cauzei, rezultă că autorităţile elene au transmis iniţial Curţii de Apel Constanţa mandatul european de arestare nr. 5632 din 2 februarie 2007, pentru executarea a 9 pedepse cu închisoarea între 4 luni şi 3 ani, aplicate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena. Totodată, autorităţile elene au transmis autorităţilor statului roman un mandat european de arestare suplimentar, având acelaşi număr, emis la 27 martie 2007.

În urma corespondenţei purtate între autorităţile celor două state, Procuratura Curţii de Apel din Atena a depus la dosarul cauzei adresa din 16 august 2007, din care rezultă că hotărârile de condamnare la care se referă cele două mandate europene de arestare sunt valabile, persoana solicitată înaintând, prin avocatul său, o cerere de contopire a acestora, prin hotărârea nr. 74180 din 10 august 2000 fiind stabilită pedeapsa de 97 de luni. Persoana solicitată a depus cereri de anulare a pedepsei şi de transformare a acesteia în bani, cerere aprobata de statul elen, care a dispus obligarea persoanei solicitate la plata sumei de 7.269, 41 Euro.

De asemenea, în cuprinsul adresei menţionate, s-a arătat că, întrucât persoana solicitată nu a plătit suma de bani stabilită de statul elen, se solicită predarea acesteia în virtutea mandatelor europene de arestare.

Prin urmare, faţă de cele învederate, având în vedere şi dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006 - care în alin. (2) stabilesc că dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond avea obligaţia de a solicita relaţii referitoare la împrejurarea dacă hotărârea de anulare şi de transformare a pedepsei închisori într-o pedeapsă pecuniară a rămas definitivă şi dacă a fost sau nu executată, în sensul achitării sumei de bani datorate, precum şi pentru clarificarea noţiunii de „anulare a hotărârii” conform legislaţiei statului elen.

În lipsa acestor relaţii, instanţa de fond nu putea constata că a intervenit o cauză care împiedică executarea pedepsei, cu atât mai mult cu cât, prin adresa comunicată de statul elen, se arată că pedeapsa, astfel cum a fost transformată, nu a fost executată, predarea fiind în continuare solicitată pentru executarea acesteia.

În consecinţă, în cauză fiind necesară solicitarea de informaţii suplimentare, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

Rejudecare în caz de extrădare. Procedură

 

            Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

                                                           

                                                            C. proc. pen., art. 522¹

 

Potrivit prevederilor art. 522¹ alin. (2) C. proc. pen., în procedura de rejudecare a cauzei după extrădare, dispoziţiile art. 405-408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziţii care se aplică în mod corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existenţa unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei proceduri. În faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanţa este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata iniţială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezenţa acestuia. Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului şi examinând probele propuse de condamnat.

          În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen. Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunţată în primă judecată este netemeinică şi nelegală, instanţa, rejudecând cauza, anulează hotărârile pronunţate în prima judecată şi pronunţă o nouă hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 345-353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului soluţiilor, va putea dispune oricare dintre soluţiile prevăzute în art. 345 C. proc. pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din acelaşi cod.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5173 din 1 noiembrie 2007

 

Prin sentinţa penală nr. 268 din 8 decembrie 2006, Tribunalul Mureş, reînvestit cu judecarea cauzei prin decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 522¹ alin. (2) raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea de rejudecare formulată de condamnatul N.V. cu privire la sentinţa penală nr. 1732/2001 a Judecătoriei Târgu Mureş.

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a menţionat, în mod expres, că a fost reînvestită de instanţa supremă, prin decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, şi a rejudecat în limita stabilită de aceasta, în sensul că prin încheierea din 17 iunie 2005 a dispus admiterea în principiu şi a stabilit limitele de rejudecare. Instanţa a ascultat condamnatul N.V., precum şi martorii M.A. şi S.A. Totodată, au fost depuse şi acte în susţinerea cererii de rejudecare. 

Prin decizia nr. 48/A din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul N.V. împotriva sentinţei penale nr. 268 din 8 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs condamnatul N.V., criticând-o în sensul că instanţa de rejudecare nu s-a pronunţat asupra unor probe concludente, solicitând audierea martorilor M.A. şi C.J., deoarece condamnatul nu a fost prezent la ascultarea acestora, fiind încălcat dreptul la apărare. Un alt motiv de recurs, în cazul în care se trece peste primul invocat, s-a concretizat în solicitarea achitării condamnatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate condamnatului.

          Examinând recursul declarat de recurentul condamnat N.V. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10, 14 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul condamnatului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

          Prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a introdus în dispoziţiile Codului de procedură penală, în Capitolul IV referitor la asistenţa judiciară internaţională, o nouă secţiune, a IV-a, intitulată „Rejudecarea în caz de extrădare” ce cuprinde un singur articol, respectiv art. 522¹, care prevede că:

          „(1) În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

(2) Dispoziţiile art. 405-408 se aplică în mod corespunzător.”

Astfel, din conţinutul acestor prevederi rezultă că a fost instituită o procedură nouă, specială, de judecată, ce are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului, prin contradictorialitate, principiu care nu s-a putut aplica la judecarea în lipsă a inculpatului, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat.

Sub aspectul procedurii propriu-zise, legiuitorul a făcut trimitere la dispoziţiile privind rejudecarea, soluţiile după rejudecare, calea de atac şi revizuirea dispoziţiilor civile de la calea extraordinară de atac a revizuirii.

Altfel spus, legiuitorul a voit, din perspectiva tehnicii de reglementare folosite, ca în procedura rejudecării după extrădare, care constituie o nouă procedură de judecată, să fie puse în aplicare de către instanţa de judecată competentă regulile impuse în conţinutul dispoziţiilor art. 405-408 C. proc. pen.

Procedura rejudecării după extrădare nu constituie nicidecum un nou caz de revizuire, deşi se poate ajunge ca prima instanţă să-şi retracteze propria hotărâre, la desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive sau la modificarea hotărârii de condamnare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.

Cu toate acestea, există distincţii semnificative între procedura rejudecării cauzei după extrădare şi revizuire sub aspectul obiectului, limitelor de judecată, titularilor, efectelor.

Din interpretarea conţinutul dispoziţiei art. 405 alin. (1) C. proc. pen., respectiv „rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă”, prevedere ce se aplică corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existenţa unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei noi proceduri instituite.

Deşi nu a fost reglementată distinct şi concret faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, a cărei existenţă rezultă, însă, din conţinutul art. 405 alin. (1) C. proc. pen. ce se aplică corespunzător, judecătorul este ţinut, totuşi, a face anumite verificări prealabile privind obiectul acestei proceduri, şi anume dacă hotărârea dată în cauză este definitivă, asupra scopului extrădării persoanei condamnate - respectiv dacă s-a făcut în vederea executării pedepsei sau în baza unui mandat de arestare preventivă, ceea ce are drept consecinţă verificarea competenţei de judecată şi dispunerea în consecinţă -, asupra modului în care a avut loc judecata iniţială, în sensul dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, acesta a fost prezent la judecarea cauzei.

Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului, urmând a examina probele propuse de condamnat, iar probele noi cerute de condamnat vor fi analizate prin prisma caracterului pertinent şi concludent al acestora, instanţa pronunţându-se asupra tuturor probelor solicitate, fie în sensul admiterii lor, în integralitate sau parţial, motivând respingerea celor pe care nu le găseşte pertinente şi concludente, fie, dacă găseşte că este necesar, readministrează din nou  probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi.

Admiterea în principiu a cererii de rejudecare nu are efect asupra hotărârii de condamnare.

          În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen.

          Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunţată în primă judecată este netemeinică şi nelegală, instanţa, rejudecând cauza, anulează hotărârile pronunţate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată de instanţa de apel sau de recurs, şi pronunţă o nouă hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 345-353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului soluţiilor, va putea dispune asupra oricărora din cele prevăzute în art. 345 C. proc. pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din acelaşi cod.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în contextul cauzei, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond nu au dat eficienţă în integralitate procedurii de rejudecare a cauzei după extrădare privind pe condamnatul N.V., şi anume, în concret, condiţiilor prevăzute în art. 405 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la administrarea probelor, ce se aplică corespunzător şi în noua procedură de judecată instituită.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că ambele instanţe nu au asigurat respectarea în integralitate a garanţiei procesuale referitoare la dreptul la apărare al condamnatului, ce caracterizează această procedură nouă de judecată, instituită de legiuitor prin dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen., limitând aplicarea principiului contradictorialităţii în administrarea numai a unor mijloace de probă, care anterior, cu ocazia judecării iniţiale, au fost administrate, însă în lipsa inculpatului.

          Deşi dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. proc. pen. nu au un caracter imperativ cu privire la administrarea din nou a probelor, lăsând la apreciere oportunitatea administrării lor, prin folosirea sintagmei „dacă găseşte necesar”, totuşi, în contextul concret al cauzei, se impunea readministrarea probelor solicitate, respectiv reaudierea martorilor C.J. şi M.A., pentru acesta din urmă fiind necesară mai întâi lămurirea împrejurării invocate, respectiv a decesului, în condiţiile în care exista un înscris prin care se atesta contrariul, iar, ulterior, fie ascultarea martorului, fie aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. prin consemnarea expresă a poziţiei condamnatului şi/sau a apărătorului cu privire la conţinutul declaraţiilor citite, în vederea asigurării contradictorialităţii, dar şi reascultarea celorlalţi martori care au fost iniţial audiaţi.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că respingerea de către tribunal, în rejudecarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen., a reascultării martorilor C.J. şi M.A., cu motivarea că aceşti doi martori au fost ascultaţi la Judecătoria Târgu Mureş, instanţă competentă la acel moment procesual, a afectat dreptul la apărare al condamnatului, atâta timp cât acesta, la momentul ascultării lor, nu a fost prezent.

          Altfel spus, chiar dacă au fost respectate garanţiile procesuale referitoare la organul judiciar, aşa cum sunt instituite atât de dispoziţiile Codului de procedură penală, cât şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că martorii au fost ascultaţi la judecătorie, instanţă competentă la acel moment, instituită de lege, independentă şi imparţială, nu a fost asigurat dreptul complet la apărare al inculpatului N.V., acesta lipsind şi neputând să-şi exercite în mod contradictoriu şi nemijlocit dreptul de a pune întrebări, de a solicita a fi efectuate eventuale confruntări cu martorii.

          Inculpatul N.V. a fost judecat şi condamnat în lipsă, atât la instanţa de fond competentă, cât şi în apel, iar în rejudecarea cauzei după extrădare, în condiţiile art. 522¹ C. proc. pen., după casarea de către instanţa supremă şi reînvestirea tribunalului, după admiterea în principiu, cu ocazia rejudecării, a fost afectat dreptul la apărare al condamnatului prin readministrarea numai a unora din mijloacele de probă.

          Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind întemeiată critica invocată de către apărătorul condamnatului N.V., privind neadministrarea unora din probele solicitate, cu ocazia rejudecării după extrădare, de către instanţa de fond, reînvestită de către instanţa supremă, în limitele casării dispuse, dar şi prin neascultarea celorlalţi martori, audiaţi la judecătorie, deoarece, atât prin motivarea respingerii cererii de probatorii solicitate, cât şi prin omisiunea readministrării probelor care au fost efectuate de o instanţă competentă iniţial, dar care ulterior a devenit necompetentă, a fost afectat dreptul la apărare, prin nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii, fiind de natură să influenţeze realizarea unui proces echitabil, chiar în această procedură nouă instituită de legiuitor, aşa încât este incident cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că motivul de recurs mai sus menţionat prevalează în raport cu celelalte critici invocate de apărare, prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., ce au ca finalitate, fie achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., fie, în subsidiar, redozarea pedepsei, acestea vizând fondul cauzei, care însă urmează a fi examinate sub aspectul incidenţei numai după administrarea probelor şi coroborării acestora.

          Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de condamnatul N.V., a casat decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 268 din 8 decembrie 2006 a Tribunalului Mureş şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen., la Tribunalul Mureş, care va ţine cont de limitele impuse, atât prin decizia anterioară de casare, respectiv decizia penală nr. 2369 din 8 aprilie 2005, cât şi prin prezenta decizie, urmând ca după examinarea admisibilităţii în principiu, în sensul verificării prealabile a obiectului acestei proceduri, şi anume dacă hotărârea dată în cauza iniţială este definitivă, asupra scopului extrădării persoane condamnate, respectiv dacă s-a făcut în vederea executării pedepsei sau în baza unui mandat de arestare preventivă, ceea ce are drept consecinţă verificarea competenţei de judecată, asupra modului în care a avut loc judecata iniţială, în sensul dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului, să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu.

După pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu, prin aceeaşi încheiere, tribunalul va fixa şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la reaudierea condamnatului N.V., urmând a examina şi administra probele propuse de condamnat, respectiv reascultarea martorilor C.J. şi M.A., în situaţia acestuia din urmă impunându-se mai întâi a clarifica împrejurarea dacă a decedat sau nu, prin întocmirea unei adrese la Serviciul de Stare Civilă din cadrul Primăriei Municipiului Târgu Mureş şi numai după primirea răspunsului şi anexarea unui înscris cert cu privire la starea civilă a acestuia, fie va audia martorul, fie va da citire declaraţiilor acestuia în condiţiile prevăzute în art. 327 alin. (3) C. proc. pen., consemnând poziţia recurentului condamnat şi/sau a apărătorului acestuia, cu privire la conţinutul declaraţiilor, în vederea asigurării respectării principiului contradictorialităţii.

Totodată, în limitele impuse prin prezenta decizie, cu ocazia rejudecării, prin încheierea mai sus arătată, tribunalul va examina şi va dispune reascultarea martorilor D.M., T.G., P.M., P.G., P.C. şi Y.I., urmând ca în situaţia martorei P.M., faţă de conţinutul declaraţiilor anterioare, să se aprecieze asupra oportunităţii declarării şedinţei secrete, potrivit art. 290 C. proc. pen., însă cu respectarea dreptului la apărare al condamnatului.

Tribunalul va aprecia şi asupra oportunităţii reascultării martorilor M.V. şi S.A., ce au fost ascultaţi cu ocazia rejudecării după casare, împrejurare în care va pune în discuţie necesitatea acestei măsurii, urmând a se pronunţa, motivat, prin încheiere.

De asemenea, cu ocazia reascultării martorilor, tribunalul va da eficienţă dispoziţiilor art. 327 şi art. 327¹ C. proc. pen., urmând să asigure în mod concret respectarea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii, prin punerea de întrebări, atât de condamnat personal, cât şi de apărătorul său, consemnându-se poziţiile acestora în limitele prevăzute de normele mai sus arătate, în vederea asigurării complete a dreptului la apărare.

În situaţia în care apărătorul condamnatului va solicita probe noi, tribunalul le va analiza prin prisma caracterului pertinent şi concludent al acestora, pronunţându-se fie în sensul admiterii lor, în integralitate sau parţial, fie motivând respingerea celor pe care nu le găseşte pertinente şi concludente, în condiţiile art. 67 C. proc. pen.

          Tribunalul, în urma rejudecării cererii, după administrarea probatoriului solicitat şi dispus, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii, în vederea asigurării complete a dreptului la apărare al condamnatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., a celorlalte norme care garantează realizarea dreptului la apărare şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vederea asigurării unui proces echitabil, precum şi coroborării mijloacelor de probă, în ansamblul lor, va face aplicarea în contextul cauzei a dispoziţiilor pe care le constată ca fiind incidente, prevăzute în art. 406 C. proc. pen, referitoare la soluţiile după rejudecare.