Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01


Mandat european de arestare. Menţinerea arestării persoanei solicitate. Durata maximă a arestării în cursul urmăririi penale. Termene



Yüklə 2,26 Mb.
səhifə26/39
tarix06.11.2017
ölçüsü2,26 Mb.
#30842
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   39

Mandat european de arestare. Menţinerea arestării persoanei solicitate. Durata maximă a arestării în cursul urmăririi penale. Termene 

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare



Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- menţinerea arestării persoanei solicitate

- durata maximă a arestării în cursul urmăririi penale

- termene

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 7, art. 90 alin. (9) şi (10), art. 95

C. proc. pen., art. 159 alin. (13)

 

1. În conformitate cu prevederile art. 90 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, instanţa dispune, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare. Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu stabileşte durata maximă până la care poate fi menţinută arestarea persoanei solicitate. În temeiul art. 7 din această lege - conform căruia cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel -, raportat la art. 159 alin. (13) C. proc. pen., numai în cursul urmăririi penale durata maximă a arestării persoanei solicitate nu poate depăşi 180 de zile.      



2. Termenul de 60 de zile de la arestare, prevăzut în art. 95 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu priveşte durata maximă a arestării persoanei solicitate, ci pronunţarea hotărârii privind executarea mandatului european de arestare, în cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare. Dacă termenul de 60 de zile nu poate fi respectat din motive excepţionale, cum este suspendarea judecăţii cauzei ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale, instanţa română are obligaţia de a informa Eurojust cu privire la imposibilitatea respectării termenului, precizând motivele întârzierii, fără a avea obligaţia de a pune în libertate persoana solicitată.     

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5264 din 5 noiembrie 2007



 

Prin încheierea penală nr. 62 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus, în baza art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, arestarea preventivă a persoanei solicitate P.V., pe o perioadă de 30 de zile, începând cu 11 septembrie 2007, până la 10 octombrie 2007.

Instanţa a reţinut că, prin sesizarea Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol, s-a transmis mandatul european de arestare emis pe numele cetăţeanului român P.V. la 20 iunie 2007 de către Parchetul Karlsruhe - sediul secundar Pforzheim - Republica Federală Germania, în dosarul nr. 92 Js 8158/2007.

La dosarul cauzei a fost ataşat mandatul european de arestare, constatându-se prin încheierea din şedinţa publică din 14 august 2007 a Curţii de Apel Cluj că acesta conţine toate informaţiile prevăzute în art. 79 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, din cuprinsul său rezultând că persoana solicitată este membru al unei organizaţii criminale din România, al cărei scop este procurarea de valori materiale foarte mari prin activităţi criminale. În cadrul acestei organizaţii, persoana solicitată a dispus ca numitul C.S., care este deja condamnat prin decizie rămasă definitivă, să activeze ca „locţiitor” în Pforzheim şi, pentru organizaţie, să comită, de fiecare dată împreună cu mai mulţi membri, un număr încă nestabilit de furturi prin efracţie, pentru a obţine din acestea o sursă de venituri permanentă. De aceea, în perioada 19 iulie 2001 - 14 noiembrie 2002 au fost comise de membrii bandei, care se aflau în Germania, 31 de furturi prin efracţie la diferite locaţii, iar din lucrurile furate s-au trimis în România sume de bani foarte mari.

Potrivit Codului penal german, aceste fapte constituie instigare la infracţiunea de furt grav în bandă, iar pedepsele prevăzute de legea străină pentru comiterea acestor fapte sunt de până la 10 ani închisoare.

În urma procedurii prealabile prevăzute în art. 881 din Legea nr. 302/2004, s-a solicitat procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.

Apreciindu-se că nu este incident niciunul din motivele prevăzute în art. 88 din Legea nr. 302/2004, iar persoana solicitată nu a consimţit la predare, constatând îndeplinite cerinţele art. 89 din aceeaşi lege, s-a dispus arestarea pe o perioadă de 30 zile a numitului P.V., începând cu data de 11 septembrie 2007 şi până la 10 octombrie 2007, în vederea executării mandatului european de arestare emis de Parchetul Karlsruhe - sediul secundar Pforzheim - Republica Federală Germania.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 21 septembrie 2007 de Curtea de Apel Cluj s-a dispus, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Titlului III din Legea nr. 302/2004 (art. 77 şi urm.), excepţie invocată de persoana solicitată prin apărătorul său ales, iar în baza art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, a fost suspendată judecarea solicitării de predare pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, în cauză a fost fixat termen pentru a se discuta cu privire la măsura arestării, în baza dispoziţiilor art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, la 2 octombrie 2007, înainte de expirarea măsurii arestării dispuse prin încheierea nr. 62 din 11 septembrie 2007.

Prin încheierea din 2 octombrie 2007 s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, menţinerea măsurii arestării începând cu 10 octombrie 2007 până la 8 noiembrie 2007.

Ulterior, prin încheierea din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Cluj a dispus, în temeiul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, menţinerea măsurii arestării dispusă faţă de persoana solicitată P.V. prin încheierea nr. 62 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, începând cu 8 noiembrie 2007 până la 7 decembrie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pentru asigurarea executării mandatului european de arestare nu se impune punerea în libertate a persoanei solicitate.

Împotriva acestei din urmă încheieri P.V. a declarat recurs, solicitând prin apărătorul ales, în principal, punerea în libertate, întrucât a fost depăşit termenul de 60 de zile prevăzut în art. 95 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, care constituie termenul maxim pentru care instanţa ar putea menţine arestarea preventivă în baza art. 90 alin. (9) din aceeaşi lege.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 90 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, instanţa are obligaţia să dispună, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare.

În ipoteza în care persoana solicitată nu consimte la predare, potrivit art. 95 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, hotărârea se pronunţă în termen de 60 de zile de la arestare. Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenul menţionat, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi articol, această împrejurare, precum şi motivele amânării, menţinând măsurile necesare în vederea predării.

Consecinţa nerespectării acestor termene o constituie obligaţia impusă autorităţii judiciare române de a informa Eurojust cu privire la motivele întârzierii, nicidecum punerea în libertate a persoanei solicitate, întrucât termenele arătate mai sus nu se referă la durata măsurii arestării.

Suspendarea judecării cauzei dispusă prin încheierea din 21 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale, reprezintă un motiv excepţional care împiedică instanţa să respecte termenele sus-arătate.

Aşa fiind, câtă vreme termenele prevăzute în art. 95 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, privesc numai durata judecăţii şi procedura de urmat în vederea pronunţării unei hotărâri asupra mandatului european de arestare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, instanţa a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a persoanei solicitate, în temeiul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004.

Dacă se poate vorbi de o limitare a duratei arestării preventive, aceasta este cea prevăzută de Constituţia României şi de art. 159 alin. (13) C. proc. pen. şi este de 180 de zile, având în vedere că, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate în actul normativ respectiv se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă în legea de cooperare judiciară internaţională în materie penală nu se prevede altfel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată.



Rejudecare în caz de extrădare. Persoană judecată şi condamnată în lipsă

 

             Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare



  Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

                                                                           

                                                            C. proc. pen., art. 5221

 

Persoana condamnată care a lipsit pe întreaga durată a judecăţii - fiind plecată în străinătate chiar înainte de începerea urmăririi penale - beneficiază de prevederile art. 5221 C. proc. pen. referitoare la rejudecarea cauzei în caz de extrădare, constituind persoană judecată şi condamnată în lipsă, în sensul acestor prevederi. Sub aspectul aplicării prevederilor art. 5221 C. proc. pen. în cazul persoanei judecate şi condamnate în lipsă, împrejurarea că aceasta a avut cunoştinţă despre efectuarea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale nu prezintă relevanţă.



 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5424 din 13 noiembrie 2007

 

Prin sentinţa penală nr. 310 din 12 iunie 2007, Tribunalul Argeş a respins cererea de rejudecare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. 1037/2003 al acestei instanţe, cerere formulată de condamnatul S.I., în prezent deţinut în Penitenciarul Colibaşi.



Prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 426/2003, Tribunalul Argeş a dispus condamnarea inculpatului S.l. la o pedeapsă rezultantă de 13 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Instanţa a apreciat că, în conformitate cu art. 5221 C. proc. pen., nu este obligatorie rejudecarea cauzei, pentru că judecarea în lipsă a inculpatului s-a datorat propriei sale culpe, acesta plecând în Spania, de unde a fost extrădat, situaţie care echivalează cu o sustragere de la judecată.

Împotriva sentinţei condamnatul a formulat apel, invocând motive de netemeinicie, dat fiind că în perioada în care s-a desfăşurat cercetarea sa penală a fost plecat în Spania, plecarea lui în străinătate fiind anterioară începerii cercetărilor penale.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor apelantului, Curtea de Apel Craiova a apreciat că apelul este fondat pentru că, într-adevăr, conform art. 5221 C. proc. pen., rejudecarea cauzei după extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă nu este obligatorie, dar în cauză urmărirea penală a fost începută împotriva inculpatului la 27 februarie 2003, iar plecarea sa în Spania s-a realizat în luna septembrie 2002.

Aşadar, în toate gradele de jurisdicţie, citarea apelantului la adresa din ţară s-a făcut prin afişare sau prin semnarea citaţiei de alte persoane găsite la aceeaşi adresă, apelantul neavând posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la actul de trimitere în judecată şi la faptele reţinute în sarcina sa, cu atât mai mult cu cât în prezentul apel inculpatul a negat săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi, ulterior, condamnat.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Craiova a apreciat că se impune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în prezenţa apelantului, astfel că, prin decizia penală nr. 94/A din 14 septembrie 2007, a admis apelul formulat, a desfiinţat sentinţa şi a trimis la Tribunalul Argeş pentru a fi rejudecată în fond cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 1037/2003, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 426/2003.

Împotriva deciziei a formulat recurs, între alţii, procurorul, care a criticat hotărârea pentru nelegalitate, arătând că în cursul anului 2002 intimatul condamnat a fost audiat de mai multe ori în calitate de făptuitor şi ulterior a părăsit ţara, fără a mai putea fi identificat locul în care se afla, motiv pentru care urmărirea penală şi judecata s-au efectuat în lipsa intimatului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care faţă de o persoană judecată şi condamnată în lipsă s-a derulat procedura de extrădare în România, această persoană va putea fi rejudecată, la cererea sa, de către instanţa care a judecat cauza în primul grad de jurisdicţie.

Acelaşi text de lege, în alin. (2), face trimitere la procedura de rejudecare înscrisă în art. 405 - 408 C. proc. pen., procedură care este valabilă pentru rejudecarea cauzelor după admiterea în principiu a cererilor de revizuire.

Aceste norme procedurale trimit la regulile de procedură privind judecata în primă instanţă, înscrise în art. 345 - 353 şi art. 373 C. proc. pen.

Din economia dispoziţiilor legale amintite mai sus, rezultă că atunci când o persoană a fost extrădată după ce a fost judecată şi condamnată în lipsă, se va trece la rejudecarea cauzei de către prima instanţă, la cererea condamnatului.

Rejudecarea nu este o facultate a instanţei, ci este un drept al persoanei judecate şi condamnate în lipsă, exercitabil după derularea procedurii de extrădare. Dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricţionat numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor ori a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii. Numai în aceste cazuri se poate vorbi de o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate, care nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 34 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi Convenţia pentru extrădare.

Nu interesează dacă persoana extrădată a cunoscut sau a participat la desfăşurarea urmăririi penale şi, cu atât mai mult, dacă avea cunoştinţă despre derularea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale în cauza în care s-a pronunţat condamnarea sa definitivă, pentru că aceste împrejurări nu înlătură obligaţia instanţelor de judecată de a cita părţile şi de a se asigura că acestea au cunoştinţă despre judecată.

În cauză, se constată că întreaga procedură judiciară, respectiv atât urmărirea penală, cât şi judecata s-au desfăşurat în absenţa inculpatului, acesta părăsind ţara anterior începerii urmăririi penale, fiind apoi extrădat după rămânerea definitivă a condamnării. Citarea condamnatului pe durata judecăţii s-a efectuat la adresa din ţară şi s-a îndeplinit prin afişare sau prin semnarea citaţiei de alte persoane găsite la aceeaşi adresă, împrejurări care nu oferă certitudinea că a avut cunoştinţă despre derularea procedurii în faţa instanţelor. La data părăsirii României, faţă de persoana extrădată nu se începuse urmărirea penală, astfel că, în aprecierea conduitei sale procesuale, nu se poate face referire la neîndeplinirea obligaţiei prevăzute în art. 177 alin. (3) C. proc. pen., privind comunicarea schimbării domiciliului.

Plecarea din ţară pe timpul efectuării unor acte premergătoare nu poate fi interpretată ca sustragere de la judecată, atâta timp cât în această etapă nu poate fi vorba de raporturi juridice de drept procesual penal şi, deci, nici de obligaţii procesuale, în funcţie de care să se aprecieze asupra bunei sau relei credinţe.

În această situaţie, în mod justificat instanţa de apel a apreciat că se impune rejudecarea cauzei de către prima instanţă şi a procedat la desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru a se conforma dispoziţiilor art. 5221, art. 405 - 408, respectiv art. 345 - 353 şi art. 373 C. proc. pen.

Drept urmare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul procurorului ca nefondat.



Mandat european de arestare. Executare. Predare. Menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare



Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare



- executare

- predare

- menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate

 

Legea nr. 302/2004, art. 90 alin. (9), art. 94 alin. (2)



 

          1. Conform prevederilor art. 94 din Legea nr. 302/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 224/2006, hotărârea pronunţată în temeiul acestor prevederi trebuie să cuprindă atât dispoziţia privind executarea mandatului european de arestare, cât şi dispoziţia privind predarea persoanei solicitate, această din urmă dispoziţie constituind o condiţie pentru executarea efectivă a mandatului european de arestare.    

          2. În cazul în care instanţa dispune executarea mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate, aceasta este obligată ca, prin aceeaşi hotărâre, să se pronunţe, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 224/2006, şi asupra menţinerii măsurii arestării persoanei solicitate, întrucât instanţa se află în cursul procedurii, în sensul prevederilor menţionate, când se pronunţă cu privire la executarea mandatului european de arestare şi la predarea persoanei solicitate, hotărârea neavând caracter definitiv şi fiind, prin urmare, supusă controlului judiciar.    

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5731 din 29 noiembrie 2007



 

Prin sentinţa nr. 254 din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel din Nimes, Tribunalul de Mare Instanţă din Avignon (Republica Franceză), cu respectarea regulii specialităţii, mandat emis împotriva cetăţeanului român I.F., şi a computat durata reţinerii şi arestării preventive de la 31 octombrie 2007 la zi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la 10 octombrie 2007, prin intermediul Biroului Naţional Interpol, instanţa a fost sesizată cu punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel Nimes, Tribunalul de Mare Instanţă din Avignon împotriva cetăţeanului român I.F., condamnat de autorităţile franceze pentru comiterea infracţiunii de proxenetism.

Procedura prealabilă prevăzută în art. 881 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost îndeplinită, astfel încât, la solicitarea curţii de apel, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a procedat la reţinerea susnumitului în baza ordonanţei nr. 31 din 31 octombrie 2007 şi la prezentarea acestuia în faţa instanţei.

Prin încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2007 s-a dispus, după audierea sa, arestarea persoanei indicate în mandat, pe o durată de 30 zile, de la 31 octombrie 2007 la 29 noiembrie 2007 inclusiv, fixându-se termen la 7 noiembrie 2007 pentru discutarea punerii în executare a mandatului european de arestare.

La acelaşi termen, instanţa a dispus înaintarea unei adrese la autoritatea care a emis mandatul european de arestare pentru a lămuri dacă autorităţile franceze doresc într-adevăr predarea persoanei indicate în mandat din moment ce s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare în Franţa sau dacă nu ar fi mai oportună, având în vedere şi dorinţa condamnatului, executarea restului de pedeapsă în România.

De asemenea, s-a solicitat autorităţilor franceze să prezinte garanţiile procesuale, în sensul rejudecării cauzei în Franţa în situaţia în care doreşte punerea în executare a mandatului, având în vedere că persoana indicată a fost judecată în lipsă.

La 26 noiembrie 2007 autorităţile franceze au răspuns acestei solicitări, în sensul că insistă în predarea numitului I.F., cu precizarea că acesta va putea ataca hotărârea 03/519 pronunţată la 19 februarie 2003, întrucât a fost judecat în lipsă.

Din probele administrate în cauză, curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa 03/519 din 19 februarie 2003 a Tribunalului de Mare Instanţă din Avignon, I.F. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism în formă agravată, constând în aceea că în cursul anului 2002 a îndemnat, determinat şi ademenit pe D.I., I.M., G.M., D.N., D.S., N.Ş., M.S., C.A., L.R. şi V.I. să practice prostituţia.

În baza acestei hotărâri s-a emis mandatul european de arestare ce formează obiectul prezentei cauze.

Cu prilejul audierii, persoana solicitată a menţionat că recunoaşte faptele despre care se face vorbire în mandatul european de arestare, că a fost arestată 7 luni în Franţa şi a fost pusă în libertate şi că nu este de acord să fie predată autorităţilor franceze.

Curtea de apel a constatat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, persoana solicitată poate consimţi la predare sau poate face opoziţie, însă numai invocând motivele expres şi limitativ prevăzute în lege, în art. 90 (existenţa unei erori cu privire la identitate sau un motiv de refuz al executării mandatului european).

Curtea de apel a constatat, de asemenea, că în cauză nu este incident niciun motiv de refuz sau de condiţionare a executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute în art. 87 şi art. 88 din Legea nr. 302/2004.

În ceea ce priveşte motivele de condiţionare, în urma demersurilor făcute de curte, statul francez a garantat posibilitatea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei solicitate.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Legea nr. 302/2004, curtea de apel a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel din Nimes împotriva cetăţeanului român I.F., cu respectarea regulii specialităţii, în sensul că persoana predată nu va putea fi privată de libertate decât pentru faptele ce fac obiectul prezentului mandat.

Curtea de apel a constatat că legea nu prevede, după momentul punerii în executare a mandatului european, posibilitatea analizării stării de arest, ci conform art. 90 alin. (9) numai în cursul procedurii şi, în consecinţă, nu s-a pronunţat cu privire la aceasta, persoana urmând a rămâne în stare de arest până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze în baza hotărârii prin care s-a pus în executare mandatul european.

Împotriva sentinţei procurorul a declarat, în termenul legal, recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub două motive.

Astfel, un prim motiv de recurs constă în faptul că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la menţinerea măsurii arestului persoanei solicitate prin hotărârea pronunţată.

Un al doilea motiv de recurs invocat de către procuror se referă la faptul că, prin aceeaşi hotărâre, instanţa a omis să se pronunţe cu privire la predarea persoanei solicitate către autorităţile franceze.

Recursul procurorului este fondat pentru următoarele considerentele:

Legiuitorul român a reglementat în mod expres în conţinutul Legii nr. 302/2004, ce a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare, statuând procedura referitoare la acesta.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 224/2006, „(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. (2) Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.”

Dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 224/2006 cuprind condiţiile referitoare la hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare, în sensul că „(1) Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate. (2) Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora, ţinându-se cont de termenele maxime prevăzute la art. 95.”

Din analiza cauzei rezultă că instanţa de fond, în mod judicios şi motivat, a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile legale privind mandatul european de arestare emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel din Nimes, Tribunalul de Mare Instanţă din Avignon (Republica Franceză), emis împotriva cetăţeanului român I.F., precum şi faptul că nu este incident niciun motiv de refuz sau de condiţionare a executării mandatului din cele prevăzute în art. 87 şi art. 88 din actul normativ menţionat, aşa încât a dispus punerea în executare a mandatului, cu respectarea regulii specialităţii, în sensul că persoana predată nu va putea fi privată de libertate decât pentru faptele ce fac obiectul prezentului mandat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră, însă, că instanţa de fond, deşi a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare mai sus menţionat, a omis să se pronunţe în mod expres cu privire la predarea persoanei solicitate I.F., această măsură reprezentând o condiţie efectivă a executării mandatului european de arestare, ce decurge chiar din definiţia acestuia prevăzută în art. 77 alin. (1) din Legea nr. 224/2006, respectiv „Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.”

Aşadar, din perspectiva tehnicii legislative, pe calea interpretării gramaticale a conţinutului normei invocate, rezultă că prin folosirea de către legiuitor a conjuncţiei „şi", mandatul european de arestare este condiţionat de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, respectiv, atât de arestarea, cât şi de predarea persoanei solicitate.

Mai mult, în condiţiile în care instanţa de fond a dispus înaintarea unei adrese la autoritatea emitentă a mandatului european de arestare, în scopul lămuririi dacă autorităţile franceze doresc într-adevăr predarea persoanei indicate în mandat, din moment ce s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare în Franţa - fiind primit răspuns în sensul că se insistă în predarea persoanei solicitate, precizându-se că aceasta va putea ataca hotărârea, întrucât a fost judecată în lipsă - prima instanţă avea obligaţia ca odată cu dispunerea punerii în executare a mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate să dispună, în temeiul art. 94 alin. (2) din Legea nr. 224/2006, şi predarea acesteia către autorităţile franceze, în scopul aducerii efective la îndeplinirea a mandatului european de arestare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de fond în mod greşit s-a pronunţat în  sensul că a computat durata reţinerii şi arestării preventive de la 31 octombrie 2007 la zi, deoarece această dispoziţie nu este prevăzută de lege.

În conţinutul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, legiuitorul a prevăzut expres că „în cursul procedurii, instanţa, ascultând şi concluziile procurorului, dispune, la fiecare 30 zile, prin încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz luând toate măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a măsurilor preventive prevăzute de lege.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate avea în vedere argumentele primei instanţe asupra imposibilităţii analizării stării de arest, după momentul punerii în executare a mandatului european, urmând ca persoana solicitată să rămână în stare de arest până la soluţionarea definitivă a cauzei în baza hotărârii pronunţate, deoarece punerea în executare a mandatului european de arestare se dispune în cursul procedurii, care este supusă controlului judiciar, hotărârea la momentul pronunţării neavând caracter definitiv.

Mai mult, măsurile punerii în executare a mandatului european de arestare şi predare a persoanei solicitate şi a menţinerii arestării acesteia până la predarea către autoritatea solicitantă nu au caracter executoriu la momentul pronunţării sentinţei, chiar nedefinitive, ci numai la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs, potrivit art. 417 lit. b) C. proc. pen. corelat cu art. 7 din Legea nr. 224/2006 referitor la aplicabilitatea normelor române de drept procesual penal dacă prin legea arătată nu se prevede altfel.

Altfel spus, instanţa de fond se află în cursul procedurii prevăzute în art. 90 din Legea nr. 302/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, atunci când persoana solicitată se opune la predare şi se pronunţă cu privire la executarea mandatului european de arestare, fiind obligată să se pronunţe cu privire la predarea acesteia, precum şi cu privire la menţinerea arestării sau punerea sa în libertate, măsuri ce nu au un caracter executoriu la momentul pronunţării, ci numai la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs.

În condiţiile concrete ale cauzei, faţă de persoana solicitată I.F. s-a luat mai întâi măsura reţinerii, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 31 octombrie 2007, iar prin încheierea din aceeaşi dată a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, de la 31 octombrie 2007 la 29 noiembrie 2007.

Prin sentinţa pronunţată la 28 noiembrie 2007, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate, fără a se menţine măsura arestării acesteia, ci s-a computat numai durata reţinerii şi arestării de la 31 octombrie 2007 la zi, respectiv la 28 noiembrie 2007, aşa încât la împlinirea celor 30 de zile, şi anume la sfârşitul zilei de 29 noiembrie 2007, persoana solicitată urma să fie pusă în libertate, la expirarea termenului arătat, în condiţiile art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Or, în condiţiile în care hotărârea pronunţată de instanţa de fond în temeiul art. 94 din Legea nr. 224/2006 este supusă unui termen de recurs de 5 zile de la pronunţare, care depăşea momentul expirării duratei arestării - deci sentinţa nu avea caracter definitiv şi nici executoriu - măsura punerii în executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate, fără menţiunea predării acesteia, precum şi a celei de menţinere a arestării până la predare, făcea ineficientă dispoziţia de executare a mandatului către autorităţile franceze.

Faţă de considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul a fost admis, sentinţa penală atacată a fost casată numai sub aspectul omisiunii pronunţării cu privire la menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate şi la predarea acesteia, dispunându-se predarea persoanei solicitate către autorităţile franceze şi, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate până la predarea acesteia către statul francez.



Yüklə 2,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin