Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01


Mandat european de arestare. Dreptul la apărare



Yüklə 2,26 Mb.
səhifə28/39
tarix06.11.2017
ölçüsü2,26 Mb.
#30842
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   39

Mandat european de arestare. Dreptul la apărare

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare



Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- dreptul la apărare

                                                  

C. proc. pen., art. 6

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6

 

În procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanţa a respins cererea apărătorului ales de amânare a judecării cauzei şi a desemnat un apărător din oficiu, procedând la judecarea cauzei şi pronunţarea hotărârii cu privire la executarea mandatului european de arestare, instanţa a încălcat dreptul la apărare al persoanei solicitate, garantat de art. 24 din Constituţie, art. 6 din Codul de procedură penală şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-i da acestuia posibilitatea efectivă de a studia actele dosarului, nu conduce la îndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistenţei juridice şi constituie o lipsire a persoanei solicitate de o apărare efectivă, de natură a încălca dreptul la apărare al acesteia.



 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 945 din 14 martie 2008

 

Prin sentinţa nr. 6 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, a fost admisă cererea formulată de autorităţile judiciare italiene cu privire la executarea mandatului european de arestare emis la 11 octombrie 2007 de către Biroul Procurorului Republicii de pe lângă Tribunalul din Milano sub nr. EA/652/99/ST pe numele cetăţeanului român P.L., în vederea executării pedepsei de 7 ani şi 5 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2827 din 15 martie 2002 a Tribunalului din Milano, sentinţă rămasă definitivă la 1 octombrie 2002. Totodată, s-a constatat că prin încheierea penală nr. 93 din 6 noiembrie 2007 s-a dispus arestarea preventivă a persoanei solicitate P.L. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu 6 noiembrie 2007, şi a fost menţinută starea de arest a acesteia.



În partea introductivă a acestei hotărâri s-a dispus amendarea apărătorului ales, avocat N.M., cu suma de 5.000 de lei, în baza art. 198 alin. (3) C. proc. pen., constatând că nu se dovedeşte motivul obiectiv al lipsei apărătorului ales şi că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura substituirea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs persoana solicitată P.L., care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerentul încălcării dreptului la apărare al acesteia.

Recurentul avocat N.M. a criticat hotărârea sub aspectul dispoziţiei referitoare la amendarea sa, precizând că la 3 martie 2008 a absentat în mod justificat, cererea sa de amânare neavând un caracter abuziv, fiind determinată de motive obiective precizate instanţei de fond.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele care urmează:

Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a procedat în mod corect dispunând arestarea persoanei solicitate P.L., reţinând că, din documentele anexate dosarului cauzei, rezultă că persoana solicitată a fost condamnată la pedeapsa de 7 ani şi 5 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2827 din 15 martie 2002 a Tribunalului din Milano, sentinţă rămasă definitivă la 1 octombrie 2002.

Judecând cauza în fond, instanţa a respins cererea apărătorului angajat, de amânare a cauzei pe considerentul că are de susţinut o cauză la Tribunalul Mureş, cu motivarea că cererea nu este justificată. În această situaţie, instanţa a desemnat un apărător din oficiu şi a procedat la judecarea cauzei.

Procedând astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor legale privind garantarea dreptului la apărare, consfinţit şi garantat de art. 24 din Constituţie, de art. 6 din Codul de procedură penală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum a fost amendată prin Protocolul nr. 11 din 1 noiembrie 1998.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere dispoziţiile art. 171 alin. (41) C. proc. pen., care prevăd: “Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat (…) la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea (…) instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.”

Simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-i da acestuia posibilitatea efectivă de a studia actele dosarului, nu duce la îndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistenţei juridice. Numirea unui apărător din oficiu, în modalitatea arătată, nu asigură nici necesitatea respectării dispoziţiilor art. 6 paragraf 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit art. 6 paragraf 3 lit. b) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, iar conform art. 6 alin. (4) C. proc. pen., orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Corelativ acestui drept, alin. (5) al art. 6 stabileşte obligaţia organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a inculpatului sau învinuitului, numai dacă acesta nu are apărător ales.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere în acelaşi sens şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Criossant c. Germaniei (25 septembrie 1992), în considerentele căreia s-a reţinut că relaţia confidenţială client - avocat nu poate fi considerată una absolută, fiind supusă anumitor limite, în cazul în care instanţa trebuie să decidă dacă interesele justiţiei impun ca acuzatul să fie apărat sau nu de avocatul ales de el. Instanţa trebuie să ţină cont de intenţia acuzatului, dar poate şi trece peste această intenţie, dacă există motive relevante şi suficiente pentru a considera că aceasta este în interesul justiţiei.

În speţă, măsura dispusă, de natură a încălca dreptul la apărare al persoanei solicitate, prin lipsirea acesteia de o apărare efectivă, este departe de a fi în interesul bunei soluţionări a cauzei.

Apreciind că măsura arestării preventive luată faţă de persoana solicitată P.L. se impune a fi menţinută, pentru a preveni orice impediment de natură a aduce atingere soluţionării cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, va menţine măsura arestării persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa apărătorului ales al persoanei solicitate, avocat N.M., la termenul din 3 martie 2008 a fost justificată  pe considerentul că are de susţinut o cauză la Tribunalul Mureş, motiv pentru care a arătat că este în imposibilitate de prezentare, dispoziţia instanţei de fond de amendare fiind nefondată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calificând cererea acestuia de scutire de plata amenzii ca recurs împotriva hotărârii prin care s-a dispus amendarea, va înlătura dispoziţia de amendare a apărătorului ales N.M., ca urmare a admiterii recursului declarat de acesta.


În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de persoana solicitată P.L. şi de avocat N.M., în nume propriu, împotriva sentinţei nr. 6 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, a casat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte persoana solicitată P.L., a înlăturat dispoziţia de amendare a apărătorului ales N.M. şi a menţinut starea de arest a persoanei solicitate.

Emiterea mandatului european de arestare. Instanţa competentă
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- emiterea mandatului european de arestare

- instanţa competentă

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 81 alin. (1)


În conformitate cu prevederile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, instanţa română competentă să emită mandatul european de arestare este instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă mandatul european de arestare se emite în vederea efectuării urmăririi penale ori a judecăţii, sau instanţa de executare, dacă mandatul european de arestare se emite în vederea executării pedepsei. În consecinţă, în cazul în care mandatul de arestare preventivă a fost emis în cursul urmăririi penale de către instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, care ulterior l-a condamnat pe inculpat, această instanţă este competentă să emită mandatul european de arestare, chiar dacă la momentul emiterii unui astfel de mandat cauza se află în cursul judecăţii în apel.
I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 1054 din 2 iunie 2008
Prin încheierea din 10 martie 2004 a Tribunalului Buzău, pronunţată în dosarul nr. 428/2004, s-a admis propunerea parchetului şi s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului R.D., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, pe o durată de 30 zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare.

Inculpatul a fost trimis în judecată, iar prin sentinţa penală nr. 7 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Buzău a fost condamnat la 5 ani şi 4 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, cauza fiind trimisă spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti, la data de 10 martie 2008.

La 6 martie 2008, Tribunalul Buzău a fost sesizat prin adresa Centrului de Cooperare Poliţienească - Biroul Naţional Interpol, solicitându-se examinarea oportunităţii emiterii unui mandat european de arestare, întrucât inculpatul a fost localizat pe teritoriul Spaniei.

Prin încheierea din 7 martie 2008, Tribunalul Buzău şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, apreciind că această instanţă, având de soluţionat apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii de condamnare, are competenţa să se pronunţe şi asupra solicitării de emitere a mandatului european de arestare.

La rândul său, Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea din 21 mai 2008, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Buzău şi a sesizat instanţa supremă pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a considerat că, potrivit art. 81 din Legea nr. 302/2004, competenţa revine tribunalului.

În soluţionarea conflictului de competenţă se constată următoarele:

Potrivit art. 81 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de executare emite, din oficiu sau la cererea procurorului, un mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an ori în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Pe de altă parte, conform art. 108 din aceeaşi lege, dispoziţiile acestui act normativ se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar atunci când se referă la faptele anterioare acestei date.

Faţă de aceste dispoziţii imperative se constată că instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, respectiv Tribunalul Buzău, are competenţa de a aprecia asupra oportunităţii emiterii unui mandat european de arestare.

Împrejurarea că între timp, în cauză, soluţia primei instanţe de condamnare a persoanei împotriva căreia s-a emis mandat de arestare preventivă a fost atacată cu apel, nu poate atrage competenţa instanţei de control judiciar, întrucât s-ar înfrânge regula de competenţă statornicită de legea specială evocată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 43 alin. (7) C. proc. pen., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Executarea mandatului european de arestare. Persoană condamnată în lipsă. Garanţii
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- executarea mandatului european de arestare

- persoană condamnată în lipsă

- garanţii

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 87 alin. (1) lit. a)
În procedura de executare a mandatului european de arestare de către instanţele de judecată române, în conformitate cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa.

Aplicarea principiului „ne bis in idem”, potrivit căruia nicio persoană nu poate să fie judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, nu exclude rejudecarea cauzei privitoare la persoana condamnată în lipsă şi, prin urmare, în cazul în care autoritatea judiciară emitentă comunică instanţei de judecată române atât informaţii referitoare la reglementarea principiului „ne bis in idem”, cât şi la reglementarea posibilităţii persoanei condamnate în lipsă de a obţine rejudecarea cauzei în statul membru emitent, cerinţa prevăzută în art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 este îndeplinită.


I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1118 din 26 martie 2008


Prin sentinţa nr. 16/P din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a fost respinsă cererea privind mandatul european de arestare emis la 23 aprilie 2007 de către Biroul procurorului din cadrul Tribunalului Padova, privind persoana solicitată l.C.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Constanţa a arătat că a fost sesizată cu cererea privind executarea mandatului european de arestare emis pe numele lui l.C., de autoritatea judiciară Tribunalul din Padova.

La dosarul cauzei, a fost depusă hotărârea judecătorească a Tribunalului din Padova, emisă la 9 iunie 2005, confirmată de către Curtea de Apel din Veneţia la 24 februarie 2006, definitivă la 21 octombrie 2006.

Din conţinutul hotărârii judecătoreşti pronunţată de Tribunalul Padova, curtea de apel a reţinut că, la dezbaterile cauzei în care persoana solicitată a figurat ca inculpat, aceasta nu a fost prezentă, procedura de citare fiind realizată la domiciliul apărătorului său din oficiu.

Calea de atac împotriva sentinţei penale a fost exercitată tot de apărătorul din oficiu, în lipsa numitului l.C., care a fost citat tot la domiciliul avocatului.

Instanţa de fond a mai reţinut, pe baza comunicării Procurorului Curţii din Padova - Biroul executări penale, în urma solicitărilor făcute, că sentinţa penală de condamnare a persoanei solicitate este definitivă din 21 octombrie 2006 şi că, potrivit procedurii naţionale, nu se mai permite o a doua judecare a cauzei pe marginea aceloraşi fapte şi împotriva aceleiaşi persoane.

Având în vedere faptul că persoana solicitată a fost judecată de autorităţile judiciare în lipsă şi că, urmare a necitării la localitatea de domiciliu sau reşedinţă, nu beneficiază de nicio cale de atac extraordinară (prevăzută de legislaţia română) în care poate invoca procedura de citare, precum şi declaraţia persoanei solicitate prin care arată că nu a luat cunoştinţă de procesul penal, în care a figurat în calitate de inculpat, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că persoanei solicitate nu i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, ca atare, a respins cererea de executare a mandatului european de arestare privind persoana solicitată l.C.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, care a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, arătând în motivarea recursului că au fost încălcate dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 302/2004 privind cazurile în care poate fi refuzată executarea unui mandat european de arestare. Parchetul a mai susţinut că prima instanţă a dat o interpretare greşită a actelor dosarului, atunci când a apreciat că nu au fost date suficiente garanţii că un proces judecat în lipsă poate să fie rejudecat.

Examinând sentinţa recurată, în raport cu motivele de recurs formulate şi cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul parchetului este fondat.

Tribunalul Padova a emis la 23 aprilie 2007 un mandat european de arestare pe numele intimatului l.C., în baza hotărârii judecătoreşti a Tribunalului din Padova din 9 iunie 2005, confirmată de hotărârea Curţii de Apel din Veneţia la 24 februarie 2006, definitivă la 21 octombrie 2006, prin care intimatul a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani şi 7 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor şi trafic de persoane.

Rezultă, astfel, că mandatul european de arestare conţine toate informaţiile prevăzute în art. 8 din Decizia - cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 şi cele cuprinse în art. 79 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi că pedeapsa pentru care mandatul european s-a emis şi pentru care se solicită predarea cetăţeanului român a fost aplicată pentru fapte incriminate şi de legislaţia română, iar în cauză nu este incident niciunul din temeiurile de refuz a executării mandatului european de arestare prevăzute în art. 88 din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că au fost îndeplinite şi condiţiile prevăzute în art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, în sensul că persoana solicitată, fiind condamnată în lipsă, are posibilitatea potrivit art. 175 C. proc. pen. italian „să ceară respingerea sentinţei”, respectiv să ceară rejudecarea cauzei, fiind asigurate astfel garanţiile la care se face referire în art. 87 alin. (1) lit. a).

Instanţa de fond, referindu-se la această împrejurare, a dat o interpretare greşită celor comunicate de Procurorul Curţii din Padova - Biroul executări penale, care se referă la principiul „ne bis in idem” prevăzut în art. 649 C. proc. pen. italian, dar şi de Codul de procedură penală român, potrivit căruia „nicio persoană nu poate să fie judecată de două ori pentru aceeaşi faptă.” Aplicarea acestui principiu nu exclude posibilitatea reluării judecăţii unei cauze, atunci când aceasta a avut loc cu încălcarea normelor de procedură privind prezenţa părţilor la proces, aşa cum este şi cazul intimatului l.C., care a fost condamnat şi judecat în lipsa sa.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sentinţa primei instanţa este nelegală, întrucât a respins cererea de executare a mandatului european, în condiţiile în care nu există niciun motiv de refuz al executării mandatului european de faţă şi întrucât, prin punerea lui în executare, nu se aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al persoanei solicitate, aceasta având, potrivit legislaţiei italiene, posibilitatea să ceară respingerea sentinţei de condamnare şi rejudecarea sa.

În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul a fost admis, sentinţa recurată a fost casată şi, rejudecând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 94 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a admis cererea de executare a mandatului european de arestare din 23 aprilie 2007 emis de Biroul procurorului din cadrul Tribunalului Padova privind persoana solicitată l.C., a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare menţionat şi predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare italiene.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus faţă de persoana solicitată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 zile, începând cu 26 martie 2008, în vederea predării.



Transferarea persoanelor condamnate. Condiţiile transferării. Art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Transferarea persoanei condamnate

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- transferarea persoanei condamnate

- condiţiile transferării

                     

Legea nr. 302/2004, art. 129 lit. c)
În conformitate cu art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc, dacă la data primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazul în care persoana condamnată are de executat mai multe pedepse cu închisoarea, aplicate prin hotărâri de condamnare diferite, care se execută succesiv, îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004 se examinează în raport cu durata totală a pedepselor, iar condiţia menţionată se consideră îndeplinită, dacă la data primirii cererii de transferare persoana condamnată mai are de executat cel puţin 6 luni din durata totală a acestora, chiar dacă pentru una dintre pedepse condamnatul are de executat mai puţin de 6 luni.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3470 din 30 octombrie 2008
La data de 19 martie 2007, la Ministerul Justiţiei din România a fost primită cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Regatului Spaniei, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate S.G. într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei aplicate de instanţele judecătoreşti spaniole.

Cererea a fost însoţită de hotărârile străine de condamnare, respectiv sentinţa penală pronunţată în cauza nr. 310/2001 de Judecătoria Penală nr. 3 Malaga, sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga şi sentinţa penală nr. 350/2004 a Judecătoriei Penale nr. 9 Malaga.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat instanţei cererea formulată, împreună cu documentele anexate şi rezultatul verificărilor efectuate.

Prin sentinţa nr. 212 din 11 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis sesizarea, a recunoscut hotărârile judecătoreşti străine şi a dispus transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Împotriva hotărârii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 854 din 7 martie 2008, a admis recursul, a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că în mod nelegal instanţa de fond nu a menţionat în dispozitiv durata pedepsei închisorii ce urmează a fi executată, împrejurare care conduce la imposibilitatea punerii sale în executare, în contextul în care mandatul de executare ce se va emite în cauză, potrivit art. 149 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, trebuie să respecte dispoziţiile art. 420 C. proc. pen.

Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa nr. 101 din 15 aprilie 2008, a admis sesizarea, a recunoscut hotărârile judecătoreşti pronunţate în statul de condamnare, respectiv sentinţa penală pronunţată în cauza nr. 310/2001 de Judecătoria Penală nr. 3 Malaga, sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga şi sentinţa penală nr. 350/2004 a Judecătoriei Penale nr. 9 Malaga şi a dispus transferarea persoanei condamnate S.G. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei de 2 ani, 4 luni şi 15 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 350/2004 a Judecătoriei Penale nr. 9 Malaga, după executarea pedepsei stabilite prin sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga.

În ceea ce priveşte transferarea, s-a apreciat că numai în cazul sentinţei penale nr. 350/2004 a Judecătoriei penale nr. 9 Malaga sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 129 din Legea nr. 302/2004, dispunând transferarea pentru executarea numai a pedepsei aplicate prin această hotărâre.

În cauză, instanţa a reţinut că nu se poate dispune transferarea pentru executarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 310/2001 a Judecătoriei penale nr. 3 Malaga, întrucât aceasta a fost executată în totalitate în perioada 19 februarie 2005 - 5 iulie 2006, iar pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga se află în curs de executare şi până la momentul expirării - 15 august 2008, există un interval de timp mai mic de 6 luni, astfel încât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât instanţa trebuia să dispună transferarea persoanei în vederea continuării executării întregii pedepse rezultante date spre executare de statul de condamnare.

Recursul este fondat.

În cazul transferării unei persoane condamnate spre România, Convenţia europeană asupra transferarii persoanelor condamnate şi legea internă au urmat două proceduri alternative de executare, între care statul de executare va trebui să aleagă: continuarea executării imediat sau în baza unei hotărâri judiciare şi conversiunea (schimbarea) condamnării, printr-o hotărâre judecătorească.

În procedura de continuare a executării reglementată în art. 10 din Convenţie şi în art. 145 din lege, statul de executare continuă pur şi simplu activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate.

Principiul este acela potrivit căruia statul de executare este continuatorul statului de condamnare. Acesta rezultă mai întâi din art. 10 paragraf 1 din Convenţie, care prevede că în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii aşa cum rezultă ele din condamnare.

Aceeaşi dispoziţie este reluată şi în art. 145 din lege, care stabileşte că în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte natura juridică şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Natura juridică a sancţiunii evocă natura pedepsei impuse atunci când dreptul statului de condamnare se întemeiază pe o diversitate de pedepse.

Durata sancţiunii înseamnă că hotărârea de condamnare ce urmează a fi executată în statul de executare are durata condamnării, aşa cum a fost fixată de statul de condamnare.

Faţă de aceste dispoziţii legale, în examinarea îndeplinirii condiţiei transferării prevăzută în art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, instanţa de fond trebuie să se raporteze la întreaga durată a pedepsei ce se execută în prezent în Regatul Spaniei, astfel cum rezultă aceasta din documentele furnizate de autorităţile judiciare străine, respectiv pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 2 luni închisoare, în raport cu care trebuie să constate că este îndeplinită condiţia legală sus-menţionată.

Cererea formulată de autoritatea competentă străină, primită la Ministerul Justiţiei din România la data de 19 martie 2007, prin care se solicită transferarea condamnatului cetăţean român pentru executarea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare spaniole, este însoţită de copii certificate traduse ale hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare, dovezi ale perioadelor de privaţiune de libertate deja executate, dispoziţiile legale aplicabile şi dovada exprimării consimţământului condamnatului.

În înscrisul intitulat „transfer de persoană condamnată - date referitoare la condamnat” sunt menţionate data liberării definitive (25 decembrie 2010) şi datele la care se împlinesc 2/3, respectiv 3/4 din pedeapsă - 8 decembrie 2008 şi 13 iunie 2009.

Pentru fiecare dintre cele trei hotărâri definitive există fişa de lichidare, întocmită în mod separat.

Din fişele de lichidare a pedepselor, rezultă că pedepsele cu închisoarea se execută succesiv, în perioadele: 19 februarie 2005 - 5 iulie 2006, 6 iulie 2006 - 15 august 2008 şi 16 august 2008 - 25 decembrie 2010.

Perioadele de timp menţionate în fişele de lichidare au fost stabilite prin deducerea duratei arestării preventive aferente fiecărei cauze.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, una dintre condiţiile pentru transferare este ca, la data primirii cererii, condamnatul să mai aibă de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei.

Această dispoziţie legală face referire la ceea ce condamnatul mai are de executat, ceea ce atrage concluzia că în examinarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie avut în vedere cuantumul pedepsei rezultante stabilită de statul de condamnare, aceasta fiind cea care se execută efectiv.

În raport cu pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 2 luni, a cărei executare a început la 19 februarie 2005, în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Este corectă susţinerea recurentului că în raport cu menţiunile celor trei hotărâri judecătoreşti, prin admiterea cererii de transferarea în vederea executării pedepsei aplicate numai pentru una dintre acestea (a cărei executare nici nu a început) s-a creat o situaţie defavorabilă persoanei condamnate, fapt ce contravine principiilor instituite în legislaţia în materie.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 101 din 15 aprilie 2008 a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi, rejudecând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut sentinţa penală pronunţată în cauza nr. 310/2001 de Judecătoria Penală nr. 3 Malaga, sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 din Malaga şi sentinţa penală nr. 350/2001 a Judecătoriei Penale nr. 9 din Malaga - Spania.

În baza art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a dispus transferarea condamnatului S.G. într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei rezultante de 6 ani şi 2 luni închisoare, dată spre executare acestuia de autorităţile judiciare competente ale statului solicitant, prin hotărârile penale definitive recunoscute.


Yüklə 2,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin