Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Curtea Constituţionala

Decizia 443 din 10 mai 2007 (Decizia 443/2007)

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 88¹ alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internaţionala în materie penală

Publicat în Monitorul Oficial 318 din 11 mai 2007 (M. Of. 318/2007)

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 88¹ alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Andrei Sever Mureşean în Dosarul nr. 3.245/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, apărătorul ales, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Apărătorul ales al autorului excepţiei solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, deliberând asupra cererii formulate, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 156 din Codul de procedura civilă, dispune respingerea acesteia. Cauza se află în stare de judecată.

Apărătorul autorului excepţiei pune concluzii de admitere, invocând argumente similare cu cele din notele scrise, cu menţiunea că susţine doar neconstituţionalitatea art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006. în final solicita amânarea pronunţării, cu scopul de a depune concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, deliberând asupra acestei noi cereri, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 156 din Codul de procedura civilă, dispune respingerea ei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiata, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
C U R T E A,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 232 din 2 aprilie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 3.245/1/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a admis recursul declarat împotriva încheierii din 30 martie 2007, pronunţata de Secţia penală a aceleiaşi instanţe în Dosarul nr. 1.937/2/2007 prin care s-a respins ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate invocată, şi a sesizat Curtea Constituţionala cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 88¹ alin. (1) şi ale art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, excepţie ridicată de Andrei Sever Mureşean în dosarul de mai sus.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 13 referitoare la limba oficială, ale art. 23 referitoare la libertatea individuală, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (3) referitoare la independenţa judecătorului, ale art. 128 referitoare la folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Astfel, art. 89 din Legea nr. 302/2004 încalcă prevederile constituţionale referitoare la libertatea individuală şi la egalitatea în drepturi, deoarece se creează două categorii de persoane arestate după două proceduri, una potrivit dreptului intern şi alta potrivit Deciziei-cadru a Consiliului Europei. De asemenea, este afectată şi independenţa judecătorului român, întrucât acesta hotărăşte asupra arestării, în mod mecanic, fără să cenzureze fondul.

Articolul 88 alin. (2) lit. a) din lege încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 16 din Constituţie, sens în care sunt valabile aceleaşi raţiuni invocate pentru susţinerea neconstituţionalităţii art. 89 din lege.

Articolul 88¹ alin. (1) referitor la repartizarea cauzei este, potrivit criticilor formulate, neconstituţional, deoarece exclude repartizarea aleatorie, dând în competenţa exclusivă a preşedintelui de secţie această posibilitate. Aşa fiind, sunt ignorate dispoziţiile Regulamentului din 12 mai 2004 privind repartizarea aleatorie a dosarelor în cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel şi, prin urmare, sunt afectate prevederile constituţionale ale art. 16 şi 21, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cât priveşte art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, autorul excepţiei a susţinut oral că limba oficială este limbă română şi o prezentare a mandatului în limba franceză fără a fi tradus aduce atingere art. 24, 13, 128, 16 şi 21 din Constituţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiata, deoarece niciunul din textele de lege enunţate nu afectează în vreun fel accesul liber la justiţie, dreptul la libertate, principiul egalitarii în drepturi ori al independentei justiţiei, avându-se în vedere că se asigură verificarea condiţiilor concretizate în legea specială pe calea controlului judecătoresc exercitat de instanţele de judecată române sub aspectul respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale persoanei solicitate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 79 alin. (4), ale art. 88 alin. (2) lit. a), ale art. 88¹ alin. (1) şi ale art. 89 din Legea nr. 302/2004 sunt constituţionale, deoarece nu poate fi invocată încălcarea art. 16 din Constituţie, prevederile legale criticate aplicându-se tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De asemenea, regula art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Avocatul Poporului mai arată că nici celelalte texte constituţionale invocate în susţinerea excepţiei nu sunt încălcate de prevederile legale criticate de autor.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţionala constată că a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 79 alin. (4) cu titlul „Conţinutul mandatului european de arestare”, ale art. 88 alin. (2) lit. a) cu titlul „Motive de refuz al executării”, ale art. 88¹ alin. (1) cu titlul „Proceduri prealabile” şi ale art. 89 cu titlul „Arestarea persoanei solicitate”, toate din Legea nr. 302/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 21 iunie 2006, care au următorul conţinut:

- Art. 79 alin. (4): "Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.";

- Art. 88 alin. (2) lit. a): "(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) în situaţia prevăzuta la art. 85 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;";

- Art. 88¹ alin. (1): "De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat european de arestare sau o semnalare în sistemul informatic Schengen, preşedintele secţiei penale repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege, unui complet format din doi judecători."

- Art. 89: "(1) în termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată instanţei competente.

(2) Instanţa informează persoana solicitată asupra existentei unui mandat european de arestare împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra posibilităţii de a consimţi la predarea către statul membru emitent, precum şi cu privire la drepturile sale procesuale.

(3) Instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată.

(4) Persoana arestată este depusă în arest.

(5) Instanţa comunica autorităţii judiciare emitente arestarea persoanei solicitate."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 89 au mai fost examinate sub aspectul compatibilităţii lor cu aceleaşi prevederi invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 400 din 24 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 4 mai 2007, Curtea a respins ca neîntemeiata o excepţie similară invocată de acelaşi autor. Deoarece dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. a) sunt criticate dintr-o perspectiva identică, Curtea constată că şi pentru acest articol considerentele Deciziei nr. 400/2007 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În ce priveşte art. 88¹ alin. (1) din Legea nr. 302/2004, Curtea constată că prevederea nu conţine niciun fel de reglementare care să anihileze modalitatea de repartizare aleatorie a cauzelor şi, ca o consecinţa directă, să afecteze dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Astfel, în acord cu art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul din 12 mai 2004 invocat de autor, preşedintele de secţie repartizează cauza „în condiţiile prevăzute de lege”. Aşa fiind, de vreme ce premisa de la care a pornit autorul excepţiei în formularea criticii este eronată, nici concluzia nu mai poate fi validă.

Referitor la critica ce vizează art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba romană sau în una din limbile engleză sau franceză, Curtea constată că, potrivit art. 8 pct. 2 din Decizia-cadru a Consiliului Europei din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, „Mandatul de arestare european trebuie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale Statului Membru executor”. De asemenea, potrivit art. 189 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare sunt aplicabile de la data de 1 ianuarie 2007. Or, art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 vizează nu procedura propriu-zisă de soluţionare a cauzei ce priveşte punerea în executare a mandatului, ci o etapa preliminara referitoare la corespondenta intre state, în concret modalitatea de transmitere către autoritatea română a mandatului european. De asemenea, această cerere se aduce la îndeplinire, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, în acord cu dispoziţiile din Codul de procedură penală, care, în art. 128 alin. 2, instituie obligativitatea instanţei de a folosi interpret atunci când sunt prezentate înscrisuri redactate într-o altă limbă. Aşa fiind, dispoziţiile constituţionale ale art. 13 şi 128 nu sunt afectate de prevederile legale criticate şi, de asemenea, modalitatea de reglementare nu ştirbeşte preeminenţa dreptului internaţional, recunoscut în materie chiar de Constituţia României în art. 148 alin. (2).
   Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

în numele legii

D E C I D E:

   Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 88¹ alin. (1) şi ale art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Andrei Sever Mureşean în Dosarul nr. 3.245/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Completul de 9 judecători.

Definitiva şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţă publică din data de 10 mai 2007.
PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
   Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de C.V.R. în Dosarul nr. 262/45/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, aparitorul ales, cu împuternicire la dosar.

Cauza se află în stare de judecată.

Apărătorul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiata, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

C U R T E A,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 august 2007, pronunţată în Dosarul nr. 262/45/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţionala cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Excepţia a fost ridicata de C.V.R. cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală într-o cauză având ca obiect executarea unui mandat european de arestare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 13, 16, 21, 24 şi 128 din Constituţie. Autorul excepţiei arată că art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, prin faptul că prevede posibilitatea redactării mandatului european de arestare transmis spre executare autoritarilor române în una din limbile engleză şi franceză, încalcă prevederile constituţionale ale art. 13, potrivit cărora „în România, limba oficială este limba română”, precum şi dispoziţiile art. 128 alin. (1) din Constituţie, conform cărora „procedura judiciara se desfăşoară în limba română”. Consideră că, astfel, se instituie posibilitatea desfăşurării procedurii judiciare, cel puţin parţial, în altă limbă decât limba română, fără ca aceasta situaţie să fie prevăzută cu titlu de excepţie de către art. 128 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

De asemenea, autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine că, prin utilizarea unei limbi străine în redactarea mandatului european de arestare, se creează un dezechilibru între persoanele solicitate care cunosc limba respectivă şi cele care nu o cunosc, fiind îngrădit accesul la justiţie al acestora din urmă. Autorul exceptiei invocă şi încălcarea dreptului la apărare, având în vedere imposibilitatea de a depista eventualele vicii de fond sau de formă ale documentului întocmit în limba străina. „Nici chiar în cazul în care documentul redactat în limba engleză sau franceză este tradus de către un traducător autorizat în limba română, posibilitatea de a verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond şi de formă nu este satisfăcătoare, având în vedere că, prin traducere, foarte multe cuvinte sau expresii îşi pierd din interesul avut în limba în care documentul a fost redactat.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiata, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului considera că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiata. Referitor la critica prevederilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în raport cu dispoziţiile art. 13 şi ale art. 128 din Constituţie, Avocatul Poporului face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 443/2007. De asemenea, consideră că nici celelalte prevederi constituţionale invocate în susţinerea excepţiei nu sunt încălcate de textul de lege criticat.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie prevederile art. 79 alin. (4), cu titlul „Conţinutul mandatului european de arestare”, din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, care au următorul conţinut: „(4) Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 13 privind „Limba oficială”, ale art. 16 referitoare la „Egalitatea în drepturi”, ale art. 21 cu privire la „Accesul liber la justiţie”, ale art. 24 referitoare la „Dreptul la apărare”, precum şi ale art. 128 privind „Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie”.

Examinând excepţia de neconstitutionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză şi cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 443 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2007, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile constituţionale ale art. 13 şi ale art. 128 nu sunt afectate de textul de lege criticat şi, de asemenea, modalitatea de reglementare nu ştirbeşte preeminenţa dreptului internaţional, recunoscut în materie chiar de Constituţia României în art. 148 alin. (2). Au fost avute în vedere, în acest sens, prevederile art. 8 pct. 2 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, potrivit cărora: „Mandatul de arestare european trebuie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale Statului Membru executor. Orice Stat Membru poate specifica, la adoptarea prezentei Decizii-cadru sau la o dată ulterioară, într-o declaraţie depusă la Secretariatul General al Consiliului, că va accepta o traducere în una sau mai multe alte limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene.” În baza prevederilor art. 189 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare au intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv la data de 1 ianuarie 2007.

Prin decizia menţionată, Curtea a mai reţinut că art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 vizează nu procedura propriu-zisă de soluţionare a cauzei ce priveşte punerea în executare a mandatului, ci o etapă preliminară referitoare la corespondenţa între state, în concret modalitatea de transmitere către autoritatea română a mandatului european. De asemenea, această cerere se aduce la îndeplinire, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, în acord cu prevederile din Codul de procedură penală, care, în art. 128 alin. 2, instituie obligativitatea instanţei de a folosi interpret atunci când sunt prezentate înscrisuri redactate într-o altă limbă.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei menţionate, în ceea ce priveşte critica de neconstitutionalitate a prevederilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 în raport cu dispoziţiile art. 13 şi ale art. 128 din Constituţie, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele arătate anterior, dispoziţiile art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 sunt în concordanţă şi cu prevederile constituţionale ale art. 24 privind garantarea dreptului la apărare.

De asemenea, textul de lege criticat nu încalcă nici dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentala, având în vedere că legiuitorul nu îngrădeşte dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 prin raportare la prevederile art. 16 din Constituţie, textul de lege supus controlului de constituţionalitate nu instituie discriminări pe considerente arbitrare şi se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUTIONALA

în numele legii

D E C I D E:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penala, excepţie ridicata de C.V.R. în Dosarul nr. 262/45/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2008.
PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
   Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puica

 

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

 

    DECIZIA Nr. 23

din 12 octombrie 2009

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 08/12/2009

 

 

Dosar nr. 13/2009

 

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din cei 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul că, la soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, instanţa nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român. Conversiunea nu trebuie să reprezinte aplicarea unei alte pedepse de către judecătorii români.

 

SECŢIILE UNITE,

 

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, examenul jurisprudenţei evidenţiind două orientări.

Astfel, unele instanţe, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 146 din Legea nr. 302/2004, au înlocuit pedeapsa rezultantă stabilită prin cumul aritmetic de statul de condamnare cu o pedeapsă rezultantă ca urmare a cumulului juridic.

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins conversiunea condamnării, reţinând că aplicarea cumulului aritmetic de către instanţa statului de condamnare se încadrează în limitele generale ale pedepsei prevăzute în art. 53 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au procedat în mod corect.

Transferarea persoanelor condamnate în vederea executării pedepselor privative de libertate reprezintă o formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care are ca obiectiv favorizarea reintegrării sociale a persoanelor condamnate prin executarea pedepselor privative de libertate în ţara de origine, reglementată pe plan european în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la din 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996, iar pe plan intern, în titlul VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare.

În relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, începând cu data de 5 decembrie 2011, dispoziţiile Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983 vor fi înlocuite cu prevederile Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Diversitatea pedepselor privative de libertate reglementate în legislaţiile statelor, precum şi diferenţele care pot exista între limitele pedepselor privative de libertate prevăzute în aceste legislaţii au impus reglementarea competenţei instanţei din statul de executare de a adapta pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare, în scopul de a face posibilă executarea acesteia, în cazul în care o incompatibilitate între felul sau durata pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare s-ar opune executării pedepsei.

Înlăturarea incompatibilităţii între felul sau durata pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare, prin adaptarea pedepsei, este prevăzută atât în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, cât şi în Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - în concordanţă cu actele europene evocate - permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România, prin hotărâre judecătorească, ori de câte ori instanţa constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română.

În dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, sub denumirea „Conversiunea condamnării”, se prevede, în alin. (1), că: „Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.”

Aplicarea dispoziţiilor citate - dispoziţii integrate în reglementarea transferării persoanei condamnate în vederea executării pedepsei în România - este limitată, în mod exclusiv, la două situaţii, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislaţia română şi durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română.

Referindu-se la „felul” pedepsei, dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 au în vedere diversitatea pedepselor privative de libertate prevăzute în legislaţiile statelor de condamnare (de exemplu, recluziune, detenţiune sau închisoare), situaţie întâlnită în special în sistemele penale care împart infracţiunile în crime şi delicte, utilizând denumiri diferite şi reglementând regimuri diferite pentru pedepsele privative de libertate aplicabile în cazul crimelor şi pentru cele aplicabile în cazul delictelor.

Incompatibilitatea între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu corespunde exact, sub aspectul denumirii şi al regimului, cu pedepsele privative de libertate reglementate în legea penală română. Astfel, dacă pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu este reglementată în legea penală română (de exemplu, legea penală română nu prevede recluziunea sau detenţiunea pe timp limitat), există o incompatibilitate între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română şi, în consecinţă, instanţa trebuie să adapteze pedeapsa aplicată în statul de condamnare la pedeapsa prevăzută în propria sa legislaţie, care corespunde sub aspectul felului, atât cât este posibil, cu pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare (de exemplu, instanţa română nu va dispune executarea pedepsei recluziunii sau detenţiunii pe timp limitat, ci executarea pedepsei închisorii).

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română - la care se referă prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004 - priveşte diferenţele care pot exista între limitele maxime ale pedepselor privative de libertate stabilite în legislaţiile statelor de condamnare şi cele stabilite în legea penală română.

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limitele maxime ale pedepselor reglementate în legea penală română.

O primă situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română este aceea în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română. Prin urmare, ori de câte ori pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal, durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română, fiind aplicabile dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

A doua situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română poate exista atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea. Astfel, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, durata pedepsei ar fi incompatibilă cu legislaţia română, ceea ce face posibilă aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004.

A treia situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română este situaţia în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracţiuni depăşeşte limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română.

Legea penală română prevede în art. 34 alin. 2 din Codul penal că pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăşi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal. Aşadar, dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislaţia română, devenind aplicabile prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Cu privire la concursul de infracţiuni, se impune concluzia că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prevederile menţionate, a căror incidenţă este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română, nu pot constitui deci temeiul legal pentru înlocuirea modalităţii prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare.

Prin urmare, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare, instanţa nu poate înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili - în interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

 

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se stabileşte că:

Instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 22
din 12 octombrie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 290 din 04/05/2010

Dosar nr. 12/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea soluţiei ce trebuie dată de către instanţă în cazul solicitării deducerii arestului la domiciliu executat în străinătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se interpretează în sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat în străinătate, din pedeapsa închisorii aplicată de instanţele române.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în cazul solicitării de a se deduce, din pedeapsa aplicată de instanţă, durata arestului la domiciliu efectuat în străinătate de persoana condamnată.

Astfel, unele instanţe au respins contestaţiile la executare întemeiate pe acest motiv, considerând că arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă restrictivă de libertate ce nu intră sub incidenţa prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat, în acest sens, că arestarea preventivă şi arestul la domiciliu sunt două măsuri distincte, care restrâng în mod diferit drepturile persoanei, astfel încât, în accepţiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar duratele reţinerii şi arestării preventive, deoarece numai prin luarea lor se restrâng atât libertatea de mişcare a persoanei vizate, cât şi exercitarea de către ea a anumitor drepturi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, faţă de prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă, precum şi faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, arestul la domiciliu constituie măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18 din Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei aplicate de instanţele române.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală că „durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române”.

Dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre stipulează că statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie (fără a se distinge între diferitele tipuri de detenţie) ce au rezultat din executarea unui mandat european de arestare.

România a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie, care împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formând un bloc de convenţionalitate cu aplicabilitate directă în sistemul de drept român, potrivit art. 20 din Constituţia României.

Art. 5 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod liber.

În jurisprudenţa Curţii Europene nu rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de libertate”, analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau modalităţile de executare.

Astfel, incidenţa noţiunii de „privare de libertate” a fost analizată de Curtea Europeană, prin raportare la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităţilor (cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra Franţei), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliţiei în vederea audierii (Cauza X şi Y contra Germaniei).

Totodată este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se utilizează atât termenul de „arestare”, cât şi acela de „deţinere”, acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înţeles compatibil cu scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile şi domeniul de aplicare a celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

În unele legislaţii europene este prevăzută ca măsură preventivă arestul la domiciliu şi în acest sens cu titlu exemplificativ este şi legislaţia italiană.

Astfel, dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală italian prevăd că, „prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să nu se îndepărteze de propria locuinţă sau de o altă locuinţă privată sau de un loc public de îngrijiri sau de asistenţă. Când este necesar, judecătorul impune limite ori interdicţii dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decât cele care convieţuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de cerinţele sale de viaţă indispensabile sau dacă are o situaţie materială extrem de precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerinţele de mai sus, pentru a munci. Procurorul sau poliţia judiciară, chiar şi din proprie iniţiativă, pot controla în orice moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la domiciliu se consideră a fi în stare de arest preventiv”.

De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedură penală italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în stare de arest preventiv.

În cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărârea din 1 iulie 1997, §22, Mancini contra Italiei, Hotărârea din 2 august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei, Hotărârea din 8 iulie 2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărârea din 28 februarie, § 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrângere impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este suficient pentru ca aceasta să fie considerată „o privare de libertate” în sensul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În actualul Cod de procedură penală român sunt reglementate în mod concret măsurile preventive în partea generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă, iar doctrina a evidenţiat o clasificare a acestora în două subdiviziuni, şi anume măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara).

Aşadar, în legislaţia procesual penală română nu este reglementată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se regăseşte în mod expres prevăzută în proiectul Codului de procedură penală în dispoziţiile art. 218-222.

Mai mult, în mod accesibil şi previzibil se prevede în proiectul Codului de procedură penală român, în conţinutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în stare de arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.

Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.

Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către instanţele române privind persoane care au fost cercetate în străinătate şi cărora le-a fost aplicată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce corespunde accepţiunii art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi în mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă această măsură nu este reglementată de actualul Cod de procedură penală român, având însă în vedere incidenţa Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prin procesul de ratificare, acestea constituind drept intern, precum şi dispoziţiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.
PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stabileşte că:

Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române.

Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

5.