Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Folosirea, cu rea-credinţă, a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată

Indice alfabetic: Drept penal

- folosirea, cu rea-credinţă, a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia

- fals în înscrisuri sub semnătură privată

Legea nr. 31/1990, republicată, art. 272 alin. (1) pct. 2

C. pen., art. 290

1. Fapta administratorului unei societăţi comerciale, de a folosi creditul bancar acordat societăţii pentru realizarea unui contract comercial, în scopul achitării unor datorii proprii şi al unor datorii ale societăţii - unele dintre acestea către o altă societate comercială în care îndeplinea tot funcţia de administrator - punând astfel societatea în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract şi de a funcţiona, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, constând în folosirea, cu rea-credinţă, de către fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

2. În conformitate cu prevederile art. 290 raportat la art. 288 C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Prin urmare, întocmirea de facturi proformă în care sunt consemnate operaţiuni comerciale fictive, fără ca facturile să fie falsificate prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lor în orice mod, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 564 din 18 februarie 2008
Prin sentinţa penală nr. 121/P din 5 iunie 2006, Tribunalul Neamţ a dispus, între altele, condamnarea inculpatului H.I. la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prima instanţă a reţinut că partea vătămată C.P., unchiul lui C.D., fiind interesată de importarea unei cantităţi mari de cherestea, prin intermediul acestuia, a cunoscut pe inculpatul H.I., administrator la societăţile comerciale H. şi Y., având ca obiect de activitate exploatarea şi prelucrarea lemnului, respectiv fabricarea de cherestea.

La 2 iulie 2003, partea vătămată, în calitate de persoană fizică şi societatea comercială H., prin administrator H.I., au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei cantităţi de 25.000 mc cherestea la preţul de 112 euro/mc, contract în care se insera, între altele, faptul că înainte de prima livrare se va emite o scrisoare de garanţie conform cerinţelor bancare, în valoare de 100.000 de euro, din partea băncii cumpărătorului în favoarea băncii vânzătorului, durata contractului fiind de 12 luni cu posibilitatea de prelungire.

De asemenea, părţile au încheiat o convenţie care stipula ca partea vătămată să emită pe termen de un an o scrisoare de garanţie bancară de 100.000 de euro către banca R., pentru ca, în baza acestei garanţii, banca să acorde un credit corespunzător pentru societatea comercială H., în vederea realizării contractului comercial încheiat.

La 8 iulie 2003, Banca Landului Bayern - Sucursala Nurenberg a emis o scrisoare de garanţie în valoare de 100.000 de euro către banca română, comitent fiind C.D. pentru asigurarea creditului ce urma a fi contractat de inculpatul H.I., care, în calitate de administrator al societăţii ce încheiase contractul de vânzare-cumpărare, a încheiat un contract de facilitate de credit pe termen scurt cu banca R. Facilitatea a fost acordată pentru suma de 98.000 de euro, pe 12 luni, scadenţa fiind la 15 iulie 2004.

După încheierea contractului, inculpatul a emis, în perioada 1 august 2003 - 21 august 2003, note de tragere cu diferite sume de bani, până la concurenţa sumei de 84.004,68 de euro, în baza mai multor facturi fiscale, în care inculpatul a înscris că societatea comercială H. a cumpărat material lemnos pentru fabricarea de cherestea, însumând 3.149 mc, când, în realitate, cu creditul obţinut, inculpatul a achitat contravaloarea unor facturi către furnizorii săi.

Contractul comercial cu partea vătămată nu s-a realizat, iar inculpatul nu a achitat conform graficului de rambursare prima rată a creditului, motiv pentru care banca l-a somat şi a trecut la executarea scrisorii de garanţie emisă de banca germană.

Tribunalul a reţinut în sarcina inculpatului H.I. săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dat fiind că a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii la bancă, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu al administratorului societăţii, adică nu a respectat destinaţia creditului declarată băncii, societatea transformând valuta în lei şi achitând o datorie către societatea comercială Y., societate administrată de inculpat.

La rândul său, C.D. a extras din suma totală transformată în lei, suma de 47.690 de lei, în baza împuternicirii date de inculpatul H.I., în contul unei datorii personale.

În lunile august şi septembrie 2003, din suma de bani plătită către societatea comercială Y., inculpatul H.I. a făcut alte plăţi cu ordine de plată, facturi şi bilete la ordin, care nu făceau obiectul creditului.

De asemenea, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu rezultă din probele administrate existenţa vreunei modalităţi de săvârşire a faptei, aşa cum ea este reglementată de art. 288 coroborat cu art. 290 C. pen., facturile emise de inculpatul H.I. pentru societatea comercială H. nefiind falsificate în modalităţile prevăzute în art. 288 C. pen. pentru obţinerea creditului şi neinfluenţând veniturile datorate bugetului de stat de inculpat, ele fiind întocmite proforma, pentru că în lipsa acestor documente nu se putea deschide creditarea.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpatul H.I.

În apelul procurorului, se critică, între altele, greşita achitare a inculpatului H.I. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Inculpatul H.I. a criticat sentinţa pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie vizând greşita condamnare a sa pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., arătând că nu a folosit creditul cu rea-credinţă sau în scop personal ori al altor societăţi comerciale şi solicitând achitarea.

Prin decizia penală nr. 373 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bacău a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul şi inculpatul H.I., criticând-o pentru aceleaşi motive de nelegalitate şi netemeinicie ca şi cele invocate în apel, procurorul pentru greşita achitare a inculpatului H.I. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar inculpatul H.I. pentru greşita sa condamnare pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Examinând hotărârile, prin prisma criticilor recurenţilor, care se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ca şi, din oficiu, pentru cazurile enunţate de art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Menţiunile din facturile proformă întocmite de inculpatul H.I. nu au fost realizate prin acţiuni care să constituie unul din elementele materiale ale infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen.

Potrivit acestui text de lege, este sancţionată falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Actele materiale infracţionale ce reprezintă elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod.

Alterarea adevărului în cazul infracţiunilor de fals material în înscrisuri, deci şi în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, se realizează asupra materialităţii înscrisului însuşi, a formei materiale, a scrierii (instrumentum), şi nu a asupra conţinutului, substanţei sale, a împrejurărilor şi faptelor despre care trebuie să facă probă (negotium).

A contraface înseamnă a imita, a plăsmui, a reproduce ceva în mod fraudulos, atribuindu-i caracter de autenticitate. A contraface o scriere înseamnă a reproduce fraudulos scrierea unei persoane pentru a face să se creadă că scrierea este cea originală şi exprimă voinţa persoanei la care face referire actul.

Alterarea înseamnă modificarea materială a redactării textului înscrisului prin adăugiri, înlocuiri, ştergeri de cuvinte, cifre.

În cauză, inculpatul H.I. a întocmit facturi proformă cerute de sistemul bancar, la cererea băncii, cu caracter comercial de ofertare, în lipsa lor neputându-se încasa suma depusă de beneficiar drept garanţie. În materialitatea lor, aceste facturi nu au fost alterate sau contrafăcute. Numai operaţiunile comerciale consemnate sunt fictive, simulate sau, poate, numai viitoare, dar acest procedeu, care ar putea fi caracterizat ca nepermis, nu se înscrie între actele materiale interzise de art. 290 C. pen.

Instanţele anterioare au reţinut, în mod justificat, în sarcina inculpatului H.I. săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiune fapta fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantul legal al societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă, bunurile sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

Este de observat că răspunderea penală este condiţionată de existenţa relei-credinţe în utilizarea bunurilor sau creditelor societăţii.

Chiar şi în situaţia în care asociatul unic este şi administratorul societăţii şi există premisele unei confuziuni a patrimoniilor, deturnarea bunurilor şi creditelor afectează finalitatea constituirii societăţii ca entitate juridică de natură comercială, acela al obţinerii de profit.

Nu se poate apăra de răspundere penală acela care afectează funcţionalitatea societăţii pe care o administrează dacă foloseşte bunurile şi creditele în scopul acoperirii unor datorii proprii, pentru că rolul administratorului este de a eficientiza activitatea societăţii, şi nu de a acoperi datorii proprii sau ale altor persoane fizice ori juridice.

Din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc faptul că inculpatul a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii la bancă, într-un scop contrar intereselor acesteia şi în folosul propriu.

După ce, pe baza scrisorii de garanţie bancară, inculpatul H.I., în calitate de reprezentant al societăţii comerciale H., folosindu-se de facturi proformă emise de o societate pe care o reprezenta, a obţinut creditul pentru suma de 98.000 de euro, acesta nu a respectat destinaţia creditului. Inculpatul a transformat suma împrumutată în lei şi a achitat sume de bani către asociaţia familială F., societatea comercială Y., al cărei asociat şi administrator era tot inculpatul, societatea comercială F. şi Ocolul Silvic M.

Din acelaşi credit s-a retras şi suma de 47.690 de lei de către C.D., în baza împuternicirii date de inculpatul H.I., în contul unei datorii personale.

Observăm, deci, că prin diferite operaţiuni inculpatul a lipsit societatea pe care o administra şi care era parte contractantă în relaţia cu partea vătămată, dar care era şi beneficiara creditului bancar acordat, de orice posibilitate de a mai funcţiona, nemaivorbind de posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract.

În consecinţă, apreciind ca legale şi temeinice hotărârile pronunţate, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

4. 
   Mandatul european de arestare
   

Extrădare activă. Computarea arestării

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Extrădarea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - extrădare

- computarea arestării

                         

Legea nr. 302/2004, art. 18 alin. (1)

 

            În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, durata arestului executat în străinătate în îndeplinirea unei cereri de extrădare formulate de autorităţile române se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. În raport cu aceste prevederi, numai durata măsurilor preventive privative de libertate dispuse de autorităţile judiciare străine se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române, iar nu şi durata măsurilor preventive neprivative de liberate dispuse de aceste autorităţi, cum este măsura de obligare a persoanei extrădate de a-şi stabili locuinţa într-o localitate, cu interzicerea îndepărtării din locuinţă într-un anumit interval orar.        

             

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006

           

            Prin sentinţa penală nr. 77 din 8 februarie 2006, Tribunalul Braşov a admis contestaţia la executare împotriva sentinţei penale nr. 291 din 24 mai 2001 a Tribunalului Iaşi, formulată de condamnatul H.M. şi, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a computat din pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului, durata arestării provizorii în vederea extrădării, de la 13 aprilie 2004 până la 11 iulie 2005 inclusiv.

            Instanţa a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 291 din 24 mai 2001, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 48 din 14 februarie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, condamnatului H.M. i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, iar la   8 martie 2002 Tribunalul Braşov a emis mandatul de executare nr. 372/2001, condamnatul fiind dat în urmărire naţională şi internaţională. La 13 aprilie 2004, condamnatul a fost localizat în Italia şi arestat provizoriu în vederea extrădării către România.

            Prima instanţă a reţinut că, potrivit adresei nr. 69212/AD/BCR din 17 ianuarie 2006 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Biroul Naţional Interpol, condamnatul a fost arestat provizoriu în vederea extrădării către România, de la 13 aprilie 2004 până la 11 iulie 2005, când a fost predat autorităţilor române.

            În raport cu această situaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004, prima instanţă a admis contestaţia la executare formulată de condamnat şi a computat durata arestării provizorii pe care acesta a executat-o în străinătate.

            Prin decizia nr. 139/AP din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs procurorul, care a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen. şi a criticat decizia sub aspectul greşitei computări din pedeapsa ce urmează a fi executată de condamnat a perioadei cuprinse în intervalul 29 iulie 2004 - 11 iulie 2005.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385⁹ alin. (3) combinate cu art. 385⁶ alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de procuror este fondat.

            Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal, puse la dispoziţia organelor judiciare şi constau în anumite privaţiuni sau constrângeri, personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.

            Potrivit legislaţiei române, măsurile preventive sunt reglementate în Titlul IV din Partea generală a Codului de procedură penală, Capitolul I, şi constau în reţinere, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.

            Deşi, în ansamblu, grupul măsurilor preventive prezintă, sub anumite aspecte, omogenitate, analitic apar însă unele deosebiri care impun o subdivizare a grupului în măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara). Spre deosebire de reţinere şi arestare preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara sunt măsuri preventive restrictive de libertate care constau în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea sau ţara în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Rezultă că, în cazul acestor din urmă măsuri preventive, restricţionarea este susceptibilă de atenuări prin acordarea de încuviinţări.

            În esenţă, se poate observa că măsurile preventive restrictive de libertate prevăzute în legislaţia română au un efect direct asupra stării de libertate a persoanei, aceasta fiind împiedicată să-şi manifeste liber capacitatea de circulaţie.

            Pe de altă parte, legislaţia română nu cunoaşte o măsură mai laxă de limitare a libertăţii de mişcare, cum ar fi cea impusă condamnatului prin ordonanţa din 29 iulie 2004 a Curţii de Apel din Torino. Se poate vorbi, însă, de o similitudine între măsura dispusă de autorităţile judiciare italiene (măsura coercitivă de obligare a stabilirii locuinţei în localitatea R., cu interzicerea îndepărtării din locuinţa proprie în intervalul orar 22³⁰-7⁰⁰) şi măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi art. 145¹ C. proc. pen. (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara).

            Dacă există această similitudine în materia consecinţelor faţă de persoana condamnatului, şi anume limitarea libertăţii de mişcare, pe cale de consecinţă trebuie recunoscută şi similitudinea privind introducerea ori neintroducerea duratei acestei măsuri în calculul executării efective a unei părţi din pedeapsă, cu ocazia deducerii operate potrivit art. 88 C. pen.

            Această dispoziţie din legislaţia penală română, conform căreia timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate, are corespondent în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind computarea arestării, care se referă la durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române.

            Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să se deducă din pedeapsa de executat şi alte perioade privind măsuri preventive neprivative de libertate luate faţă de condamnat, ar fi arătat-o în mod explicit.

            Interpretarea dată în cauză de instanţa de apel noţiunii de arest la care face referire Legea nr. 302/2004 constituie o adăugare la lege, deoarece nici din textul art. 88 C. pen. şi nici din textul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 nu rezultă că s-ar putea admite şi alte interpretări, care să asimileze lipsirea efectivă de libertate prin deţinerea într-un loc special celor privaţi de libertate, cu măsurile ce limitează ori restrâng libertatea de mişcare.

            Interzicerea îndepărtării de locuinţa proprie între anumite ore, dispusă de Curtea de Apel din Torino, nu poate echivala cu instituirea unui arest, deoarece condamnatul rămâne în continuare în sfera socială a familiei ori a apropiaţilor săi, fapt care dimpotrivă, în situaţia arestului preventiv, este unul din obiectivele interdicţiei, şi anume ruperea relaţiilor sociale pentru prevenirea unor activităţi de natură a periclita ancheta.

            Pe de altă parte, deducerea sau computarea se referă la termene calculabile în zile, măsurile preventive privative de libertate fiind stabilite pe zile întregi.

            Măsura coercitivă dispusă de Curtea de Apel din Torino se referă la o perioadă orară din zi (între orele 22³⁰ - 7⁰⁰) ce nu poate fi dedusă (computată) după regulile stabilite de legislaţia română.

            Mai mult, între orele 7⁰⁰ - 22³⁰ ale fiecărei zile, din perioada 29 iulie 2004 - 11 iulie 2005, condamnatul a avut deplină libertate de mişcare, aşa-zisul arest la domiciliu neincluzând şi acest interval orar, conform ordonanţei Curţii de Apel din Torino.

            Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 77 din 8 februarie 2006, iar în rejudecare a modificat dispoziţia privind durata arestării provizorii în vederea extrădării ce urmează a fi computată, în sensul că această perioadă este cuprinsă între 13 aprilie 2004 şi 29 iulie 2004, iar nu între 13 aprilie 2004 şi 11 iulie 2005, computând această ultimă perioadă din pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului.

 

Mandat european de arestare. Arestarea persoanei solicitate

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- arestarea persoanei solicitate

                         

                                             Legea nr. 302/2004, art. 89

 

În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în cursul urmăririi penale, arestarea persoanei solicitate se dispune, potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, prevederile art. 146 alin. (4) şi art. 149¹ alin. (4) C. proc. pen. referitoare la arestarea învinuitului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale fiind aplicabile în temeiul art. 7 din Legea nr. 302/2004.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 855 din 15 februarie 2007

 

            Prin încheierea din 7 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, în baza art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a dispus în Camera de Consiliu, cu pronunţare în şedinţă publică, arestarea numitului C.S. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 7 februarie 2007, până la 7 martie 2007 inclusiv.

            Recursurile declarate de procuror şi de persoana solicitată C.S., prin care s-a susţinut, între altele, că încheierea este nelegală, întrucât judecarea cauzei nu s-a făcut în şedinţă publică, sunt nefondate.

            În legea specială - Legea nr. 302/2004 - nu sunt prevăzute dispoziţii exprese privind procedura în şedinţele de judecată, în cauzele având ca obiect emiterea sau punerea în executare a mandatului european de arestare, caz în care, potrivit dispoziţiilor art. 7 din aceeaşi lege, se aplică regulile de procedură penală înscrise în Codul de procedură penală român.

            Cum mandatul european de arestare a fost dispus, în speţă, în cursul urmăririi penale, măsura arestării potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 trebuie dispusă prin încheiere motivată dată în Camera de Consiliu, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 146 alin. (4) şi art. 149¹ alin. (4) C. proc. pen.

            În consecinţă, recursurile declarate de procuror şi de persoana solicitată au fost respinse.