Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Circumstanţe atenuante legale. Provocare. Cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. Condiţii
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- provocare

- cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
C. pen., art. 73 lit. b)

C. proc. pen., art. 385⁹ alin. (1) pct. 10

1. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă legală săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Atitudinea victimei infracţiunii de omor deosebit de grav, de a solicita acordarea unui nou termen pentru restituirea unei datorii, nu constituie un act de provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

2. Cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. - cunoscut în jurisprudenţă şi în doctrină sub noţiunea de „omisiune esenţială” - presupune fie ignorarea unei cereri esenţiale pentru parte, de natură să garanteze drepturile acesteia, fie respingerea cererii fără o motivare a cauzei de respingere, iar omisiunea instanţei trebuie să fie de natură să influenţeze soluţia procesului, în sensul că în loc de condamnare, prin evaluarea cererii, să se fi putut ajunge la achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea altei pedepse sau la o soluţie esenţial diferită faţă de cea atacată în recurs.

Cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este incident, dacă instanţa a respins cererea inculpatului condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, de efectuare a unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize medico-legale psihiatrice, cu motivarea că, în cauză, s-a efectuat o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, de către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, iar raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică a fost avizat de Comisia superioară medico-legală.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2342 din 22 iunie 2009
Prin sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003, Tribunalul Hunedoara l-a condamnat pe inculpatul Ş.I. la pedeapsa de 20 de ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Hunedoara a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de inculpat, prin decizia penală nr. 296/A/2003 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a respingerii recursului declarat de acelaşi inculpat, prin decizia penală nr. 5652 din 3 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Inculpatul nu a fost prezent la niciun termen de judecată la fond, apel sau recurs.

La data de 9 iunie 2006 inculpatul a fost reţinut de autorităţile spaniole în vederea extrădării şi la 30 ianuarie 2007 a fost predat autorităţilor române.

Ulterior acestei date, condamnatul Ş.I. a solicitat, în temeiul art. 522¹ C. proc. pen., rejudecarea după extrădare a dosarului nr. 625/2003 al Tribunalului Hunedoara în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2008, Tribunalul Hunedoara a admis în principiu cererea de rejudecare, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 522¹ C. proc. pen. cu privire la existenţa extrădării şi a lipsei condamnatului de la judecată.

În conformitate cu prevederile art. 405 C. proc. pen. s-a procedat la rejudecarea cauzei, respectiv la audierea condamnatului, a martorilor B.M., D.G. şi B.F., s-a întocmit un referat de evaluare şi s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, obligatorii conform art. 117 C. proc. pen. în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.

Prin sentinţa penală nr. 46 din 11 februarie 2009, Tribunalul Hunedoara, în baza art. 522¹ şi art. 406 C. proc. pen., a anulat sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003 pronunţată de aceeaşi instanţă şi, în baza art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul Ş.I. la pedeapsa de 17 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 113 C. pen. inculpatul a fost obligat să urmeze tratament medical până la însănătoşire, a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 121/2003 emis de Tribunalul Hunedoara şi s-a dispus emiterea unui nou mandat, conform dispoziţiilor acestei din urmă sentinţe.

Probele administrate în rejudecare nu au conturat o altă stare de fapt decât cea reţinută prin sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Hunedoara.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

Inculpatul Ş.I. era cunoscut în municipiul Hunedoara ca o persoană violentă, răzbunătoare şi care se ocupa cu camăta.

La data de 4 decembrie 2001 inculpatul l-a abordat pe martorul F.I. căruia i-a cerut relaţii despre N.I., cu motivarea că îl caută de mai mult timp întrucât îi datorează nişte bani.

În aceeaşi seară, F.I. s-a întâlnit cu martorul B.F. şi l-a întrebat despre N.I., martorul confirmându-i că acesta se află la locuinţa lui, comunicându-i inculpatului această împrejurare.

La scurt timp, inculpatul a sosit cu un taxi şi, însoţit de cei doi martori, B.F. şi F.I., s-a deplasat la locuinţa familiei B., unde victima N.I. se afla într-o cameră la parter cu martora B.M.

Victima a fost chemată afară, aceasta ieşind de bună voie, moment în care inculpatul a început să ţipe la ea, să-i ceară banii pe care-i datora, după care a început să o lovească cu pumnii şi picioarele până când aceasta a căzut la pământ. Deşi victima era căzută, inculpatul a continuat să o lovească cu picioarele în cap, torace şi abdomen. Datorită gălăgiei, la locul faptei s-a adunat mai multă lume, iar inculpatul a cerut martorilor B.F. şi F.I. să cheme salvarea, că are impresia că N.I. a murit şi i-a atenţionat să nu spună ce s-a întâmplat.

Fiind anunţată salvarea, medicul a constatat decesul lui N.I.

Imediat după comiterea faptei inculpatul s-a confesat familiei cu privire la incidentul care a avut loc şi a dispărut de la domiciliu, sustrăgându-se de la urmărirea penală şi de la judecată.

Raportul de autopsie medico-legală a menţionat că moartea lui N.I. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio acute, urmare a rupturii ventriculului drept. Acelaşi raport medico-legal a scos în evidenţă o multitudine de semne de violenţă exterioară şi multiple fracturi costale, care s-au datorat loviturilor cu piciorul, în torace.

Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza procesului-verbal de cercetare la faţa locului, raportului de autopsie medico-legală, declaraţiei părţii vătămate N.C., depoziţiilor martorilor B.F., B.M., D.G., C.T., F.I. şi C.A., probe coroborate cu declaraţia dată de inculpat cu prilejul rejudecării cauzei, declaraţie în care recunoaşte incidentul avut cu victima N.I. la data de 4 decembrie 2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 25 A din 7 aprilie 2009, a respins apelul formulat de inculpat.

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, reiterând motivele invocate şi în calea de atac a apelului, şi anume:

1. casarea hotărârilor pronunţate cu trimitere spre rejudecare, întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au ignorat o cerere esenţială în legătură cu expertiza medico-legală psihiatrică (art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 C. proc. pen.);

2. schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen. (art. 385⁹ alin. 1 pct. 17 C. proc. pen.);

3. aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi reducerea corespunzătoare a pedepsei.

Recursul nu este fondat.

Instanţele de fond şi de apel, pe baza probelor administrate în cauză, au reţinut o situaţie de fapt corectă şi au încadrat corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă de inculpat în textele de lege menţionate.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat (art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 C. proc. pen.), în sensul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la o cerere esenţială pentru inculpat (obiectivele la raportul de expertiză psihiatrică) se impun a fi făcute următoarele precizări:

Acest motiv de recurs, cunoscut în jurisprudenţă şi în doctrină sub noţiunea de „omisiune esenţială”, se referă la cereri de probaţiune esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi presupune fie ignorarea unei atari cereri, fie respingerea ei fără o motivare a cauzei respingerii.

Într-o asemenea situaţie se cere ca omisiunea instanţei să fie de natură să influenţeze soluţia procesului, în sensul că în loc de condamnare, prin evaluarea cererii ignorate, să se fi putut ajunge la achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea altei pedepse; în orice caz, soluţia posibilă trebuie să fie esenţial diferită faţă de cea atacată în recurs.

În speţă, condiţiile impuse de acest motiv de casare nu sunt îndeplinite.

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2008 a Tribunalului Hunedoara, inculpatul a fost asistat de doi avocaţi aleşi şi au fost încuviinţate toate probele solicitate de acesta, respectiv reaudierea martorilor B.F., B.M., D.G., C.T., F.I. şi C.A. şi s-au efectuat demersuri în vederea ataşării casetei video solicitate.

La data de 8 octombrie 2008 s-a încuviinţat efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice cu privire la discernământul inculpatului, expertiza efectuată de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, care a concluzionat că Ş.I., la data de 4 decembrie 2001, avea capacitatea psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi consecinţelor social negative ale faptei pentru care a fost condamnat şi faţă de care a acţionat cu discernământ (discernământ păstrat).

Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică nu a fost contestat de inculpat după ce a fost depus la dosar la termenul din 3 decembrie 2008, însă la data de 14 ianuarie 2009 inculpatul a solicitat efectuarea unui supliment de expertiză psihiatrică sau o altă expertiză, întrucât prima expertiză psihiatrică din 6 iunie 2000 efectuată de Serviciul de Medicină Legală Judeţean Hunedoara a confirmat că are discernământul diminuat.

Asupra acestei cereri instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din aceeaşi dată şi a fost respinsă justificat.

Atâta vreme cât în cauză s-a efectuat un Raport de nouă expertiză medico-legală de către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, avizat de Comisia superioară medico-legală, un alt raport de expertiză psihiatrică, conform normelor metodologice în vigoare, este exclus.

Rezultă, aşadar, că instanţa de fond nu a ignorat o cerere esenţială pentru inculpat, ci dimpotrivă a analizat-o şi justificat a respins-o.

Nici criticile referitoare la încadrarea juridică a faptei nu sunt fondate. Inculpatul a solicitat să se reţină săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183 C. pen. Pentru a se reţine existenţa acestei infracţiuni este necesar ca fapta să fie comisă cu praeterintenţie, respectiv lovirea se realizează cu intenţie, iar rezultatul mai grav, moartea victimei se produce din culpa agresorului, acesta neurmărind şi neacceptând posibilitatea producerii morţii.

Din modul în care inculpatul a acţionat rezultă că inculpatul a acceptat posibilitatea rezultatului letal, fapta sa încadrându-se în dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

Perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri, cu picioarele şi pumnii, inclusiv după ce N.I. căzuse la pământ, fiind lipsit de orice posibilitate de a se apăra şi intensitatea acestor lovituri, care au cauzat leziuni grave la nivelul capului şi toracelui, demonstrează că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului acţiunii sale, moartea victimei.

Într-adevăr, din constatarea medico-legală rezultă că moartea victimei s-a datorat insuficienţei cardiace acute urmare a rupturii ventriculului drept, leziunile fiind produse prin loviri repetate cu un corp dur şi prin comprimarea toracelui între corp dur şi plan dur cu suprafaţă neregulată.

Distinct de această leziune tanatogeneratoare, raportul de autopsie medico-legal a evidenţiat leziuni la nivelul craniului, infiltrat sanghin în regiunea occipitală dreapta, precum şi numeroase leziuni la nivelul toracelui: fractură completă transversală a sternului, fracturi ale coastelor IV, VI, VII dreapta, fractură completă a coastelor III, IV, V, VI, VII, VIII stânga.

Aceste leziuni evidenţiază faptul că violenţele inculpatului au vizat organele vitale ale victimei (inimă, plămâni, corp) şi au avut o intensitate deosebită - aspecte care exclud lipsa intenţiei de a ucide, motiv pentru care şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat este nefondat.

Referitor la circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.:

Potrivit acestui text, constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Din împrejurările comiterii faptei şi din modul de a acţiona al inculpatului nu se poate desprinde concluzia că, în momentul săvârşirii faptei, acesta se afla într-o puternică stare de tulburare, victima neexercitând asupra sa niciuna din acţiunile arătate în textul de lege citat.

Dimpotrivă, probele administrate în cauză relevă că inculpatul a fost acela care a căutat-o pe victimă, a aflat unde locuia, s-a dus la domiciliul acesteia, a atras-o afară din casă şi, prin surprindere, după o discuţie de scurtă durată, a atacat-o şi lovit-o, inclusiv după ce căzuse la pământ.

Atitudinea victimei de a solicita acordarea unui nou termen pentru restituirea unei datorii nu poate constitui act de provocare, de natură să-i producă inculpatului o puternică tulburare sau emoţie, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

În raport cu considerentele arătate, recursul formulat de inculpat a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Circumstanţe atenuante legale. Provocare

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- provocare

 

C. pen., art. 73 lit. b)

 

Circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Un conflict vechi între inculpat şi persoana vătămată, în legătură cu o suprafaţă de teren pentru care între inculpat şi persoana vătămată a avut loc un proces, nu poate avea semnificaţia unei provocări, întrucât, pe de o parte, provocarea presupune o anumită spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, iar pe de altă parte, provocarea trebuie să fie produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2678 din 22 iulie 2009

 

Prin sentinţa nr. 60 din 3 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen. a fost condamnat inculpatul A.R. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru tentativă la omor şi s-a aplicat, în baza art. 65 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce urmează a fi executată, potrivit art. 66 C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru violare de domiciliu.

În baza art. 33 - 34 C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 6 luni, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

A fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b), în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea vătămată-parte civilă P.F. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 lei despăgubiri pentru daune morale.

A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 2.555,85 lei, cu dobânzile legale aferente până la data achitării, către partea civilă Spitalul Judeţean Gorj.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul A.R. şi partea vătămată-parte civilă P.F. sunt vecini în satul P., fiind în relaţii conflictuale de mai mult timp, datorită unei grădini pentru care aceştia s-au judecat la Judecătoria Tîrgu-Cărbuneşti.

Pe fondul acestui conflict mai vechi, în data de 17 octombrie 2008, în jurul orelor 11⁰⁰ - 11³⁰, inculpatul a pătruns pe nedrept în curtea locuinţei părţii civile P.F., având asupra sa un ciomag cu lungimea de 140 cm şi două cuţite dintre care unul de tip briceag.

În aceste împrejurări, inculpatul a lovit partea civilă cu ciomagul în zona capului, după care a părăsit curtea acesteia, întâlnindu-se cu martorul V.I., care se deplasa cu căruţa spre locuinţa sa. Întrucât martorul amintit a văzut atât partea civilă plină de sânge în zona capului, aceasta fiind căzută pe o grămadă de gunoi în spatele casei, cât şi pe inculpat părăsind curtea locuinţei acesteia, V.I. i-a reproşat inculpatului faptul că lovise partea vătămată.

În această situaţie, inculpatul a scos din buzunar cuţitul tip briceag şi a ameninţat martorul, determinându-l să se deplaseze cu căruţa pe o distanţă de aproximativ 100 m.

Inculpatul, observând că partea civilă trăieşte, a pătruns din nou în curtea locuinţei acesteia şi a înjunghiat-o în regiunea toracică, după care a părăsit curtea locuinţei, deplasându-se la domiciliul său.

Alertaţi de martorul V.I., martorii N.V., B.I. şi F.I. s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate pe care au găsit-o căzută, pe o grămadă de gunoi, sângerând puternic în zona capului şi a toracelui, unde fusese lovită şi înjunghiată.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a avut intenţia de a ucide victima, acţionând sub forma intenţiei indirecte, iar aceste aspecte sunt demonstrate în cauză de următoarele:

1. inculpatul a pătruns pe nedrept în curtea părţii vătămate, urmărind să fie singur cu aceasta şi să obţină reuşita acţiunii sale, profitând şi de faptul că partea vătămată are vârsta înaintată;

2. inculpatul a folosit obiecte apte de a produce moartea, un cuţit şi un ciomag, iar acestea, după forma şi dimensiunile lor, puteau să conducă la rezultatul dorit de către acesta;

3. zona vizată şi lezată prin acţiunea sa de către inculpat a fost zona interparietală, latero-toracică şi intercostală, fiind zone puternic vascularizate, interesând vase de sânge esenţiale pentru susţinerea vieţii;

4. inculpatul a acţionat prin mai multe lovituri cu cele două obiecte pe care le avea asupra sa, acţiunea sa fiind oprită prin prezenţa martorului V.I., iar adâncimea tăieturilor în corpul victimei a fost diminuată mult de îmbrăcămintea groasă a părţii vătămate, îmbrăcăminte purtată în momentul incidentului.

Prima instanţă a arătat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului încheiat de organele de poliţie, procesul-verbal de efectuare a percheziţiei corporale, certificatul medico-legal, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, declaraţiile părţii civile P.F., declaraţiile martorilor V.I., F.I., B.I., D.L., H.E., F.E., E.P. şi B.M., care se coroborează cu declaraţiile de recunoaştere parţială a faptei ale inculpatului A.R.

Prin decizia nr. 117 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.R.

Împotriva deciziei, inculpatul A.R. a declarat prezentul recurs.

Recursul a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor atacate şi reducerea pedepsei sub minimul special al textului incriminator, prin reţinerea circumstanţei atenuante a provocării în favoarea inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru motivele ce se vor arăta, apreciază ca neîntemeiată critica inculpatului referitoare la greşita nereţinere în favoarea sa a circumstanţei atenuante a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”

Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. şi intensitatea acestora nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.

Astfel, întrucât dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influenţează starea psihică a făptuitorului, cât şi examinarea semnificaţiei acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenţei unor criterii cu valoare absolută (şi, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare şi-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunţa total la criteriile obiective în aprecierea existenţei sau inexistenţei „stării de provocare.”

Pentru reţinerea „stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu” supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator etc.

În prezenta cauză, însă, nu se poate reţine „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective, deoarece:

- între inculpat şi partea vătămată exista un conflict anterior, de mai mult timp, pe fondul litigiului privind o grădină;

- pe fondul acestui conflict vechi, inculpatul este cel care a pătruns pe nedrept în curtea locuinţei părţii vătămate, înarmat fiind cu un ciomag şi cu două cuţite, unul de tip briceag;

- cel care a acţionat a fost inculpatul, care a lovit iniţial partea vătămată cu ciomagul în zona capului;

- după ameninţarea martorului V.I. cu briceagul (care i-a reproşat lovirea părţii vătămate, acesta părăsind locul respectiv de teamă), inculpatul - văzând că partea vătămată trăieşte - a pătruns din nou în curtea locuinţei acesteia şi a înjunghiat-o în regiunea toracică;

- victima a fost găsită de persoanele alertate de martorul V.I., aceasta sângerând puternic în zona capului şi a toracelui.

Inculpatul a negat înjunghierea părţii vătămate, susţinând că a lovit-o doar cu ciomagul în scop de a se apăra întrucât, în aceea zi, în jurul orelor 11⁰⁰, i-a reproşat „faptul că-şi ţine porcii liberi”, iar aceasta i-a adresat cuvinte jignitoare, spunându-i că este beţiv, a aruncat cu bolovani către el şi chiar a încercat să îl lovească cu sapa în cap.

Această apărare a inculpatului a rămas doar o alegaţie, fiind lipsită de suport probator şi, în consecinţă, nu poate fi examinată ca o situaţie ori o împrejurare faptică concretă în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

Conflictul preexistent între inculpat şi victimă nu poate avea semnificaţia unei provocări care, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii; de asemenea, acest conflict vechi (datând, conform declaraţiilor inculpatului, de circa 20 de ani) nu constituie „o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”

Sunt însă probe care dovedesc comportamentul violent al inculpatului, mai ales pe fondul consumului de alcool (martorii E.P., N.V., D.L., V.I. şi B.I., fişa de cazier din care rezultă o condamnare pentru infracţiunile prevăzute în art. 192 alin. 1, art. 181 alin. 1 şi art. 193 C. pen.).

Inculpatul a fost, cu acordul său, ascultat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii în primă instanţă şi în recurs, recunoscând că poartă în permanenţă cuţit asupra sa, deoarece are duşmani.

În recurs, inculpatul a susţinut că a lovit victima, însă aceasta a căzut „în utilaje agricole înţepătoare.”

Această apărare este categoric infirmată de certificatul medico-legal, în care se menţionează că „P.F. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi corp tăietor înţepător (cuţit).” Cu ocazia controlului corporal al inculpatului au fost găsite asupra sa cele două cuţite, din care unul de tip briceag.

Examinând din oficiu hotărârile atacate, prin intermediul cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că individualizarea pedepselor aplicate inculpatului a fost corect realizată.

Tentativa la omor, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen., este pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar violarea de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., este pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pentru cele două infracţiuni, inculpatului i s-au aplicat pedepse de 6 ani închisoare şi, respectiv, de 3 ani închisoare, acestea fiind, după caz, prima orientată spre media limitelor de pedeapsă, iar a doua egală cu minimul special al pedepsei prevăzute de textul incriminator, la stabilirea ambelor pedepse instanţa de fond aplicând corect criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. (limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul concret al pericolului social, împrejurările săvârşirii faptei, datele personale ale inculpatului).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca fiind întemeiate concluziile reprezentantului Ministerului Public, în sensul că nu se justifică reducerea pedepsei, fie şi prin observarea datelor personale ale inculpatului: fişa de cazier şi, de asemenea, portul permanent al cuţitului ce devenise, conform propriilor declaraţii, un obicei al inculpatului, indiferentă fiind motivaţia invocată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă pe care inculpatul o va executa, răspunde atât scopului prevăzut în art. 52 C. pen. - fiind corect individualizată prin aplicarea criteriilor generale prevăzute în art. 72 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a pericolului social al faptei şi datele personale ale acuzatului, pe de o parte, şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.