Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 44

Pregătirile de evacuare de pe insula Ometepe s au încheiat în ultima clipă. Secretarului de stat George Hampton i au trebuit patru zile pentru a l convinge pe preşedintele nicaraguan Raul Ortiz că intervenţia americană era pur umanitară. A promis că, după încheierea operaţiunilor, toate forţele americane aveau să părăsească ţara. Jack Martin şi amiralul Sandecker au acţionat pe lângă oamenii de ştiinţă nicaraguani care, imediat ce au aflat de iminenţa dezastrului, şi au oferit sprijinul deplin.

După cum era de aşteptat, funcţionarii guvernamentali din zonă, pe care Specter îi avea la mână, s au zbătut să împiedice aducerea unor forţe străine. Oamenii chinezilor aveau şi ei ordine de sus şi au opus rezistenţă. Însă, aşa cum propusese Martin la conferinţă, el şi Sandecker au băgat groaza în conducătorii ţării, descriindu le posibila catastrofa şi amintind numărul estimativ al potenţialelor victime din zona lacului. Toată opoziţia s a destrămat, protestatarii fiind cuprinşi de panică.

Conlucrând îndeaproape cu generalul Juan Morega, şeful forţelor armate din Nicaragua, generalul Stack a adus la faţa locului toate forţele speciale de salvare. Ambarcaţiunile existente pe lac au fost obligate să evacueze locuitorii oraşelor şi ai satelor care nu aveau drumuri pe unde să iasă în afara zonei de pericol. Camioanele şi elicopterele armatei americane i au transportat pe ceilalţi în zone mai înalte, în acelaşi timp, a fost constituită o forţă specială de luptă care sa ia cu asalt complexul Odyssey.

Nimeni nu s a îndoit că agenţii de securitate de la Odyssey vor opune rezistenţă armată pentru a păstra secretul asupra proiectului şi a oamenilor de ştiinţă deţinuţi ilegal. Au existat de asemenea temeri că Specter va cere uciderea şi ascunderea cadavrelor oamenilor de ştiinţă, astfel încât să nu mai rămână nici o urmă a prezenţei lor în acel loc. Generalul Stack s a arătat plin de compasiune, dar perspectivă a mii de victime şi a miliardelor de dolari care s ar fi pierdut prin distrugerea unor economii naţionale cântăreau mai greu decât douăzeci ori treizeci de morţi. A dat ordin ca oamenii din complexul industrial, inclusiv oamenii de ştiinţă, dacă aceştia se mai aflau pe insulă, să fie evacuaţi cât mai rapid.

L-a pus pe Pitt sub comanda locotenent colonelului Bonaparte Nash, poreclit Bony. Membru al echipei de recunoaştere a marinei, Nash i a întâmpinat pe Pitt şi pe Giordino la baza temporară a grupului de elicoptere, stabilită pe malul vestic al lacului, în orăşelul San Jorge. Cu părul blond tuns scurt şi un corp musculos, construit cu preţul multor ore de pregătire fizică, Nash avea o faţă rotundă şi plăcută şi ochi albaştri şi prietenoşi care i trădau întru câtva duritatea.

— Mă bucur enorm să vă cunosc, domnule Pitt şi domnule Giordino. Mi s a comunicat că sunteţi membri ai NUMA. Sunt impresionat. Sper să ne mai puteţi îndruma pe mine şi pe oamenii mei către clădirea în care sunt ţinuţi prizonieri oamenii de ştiinţă.

— Desigur, l a asigurat Pitt.

— Dar, din câte am înţeles, aţi fost acolo doar o dată.

— Dacă am nimerit acolo noaptea, a spus Giordino pe un ton uşor morocănos, o s o facem şi pe lumină.

Nash a pus pe o măsuţă o fotografie din satelit, mărită, a complexului.

— Am la dispoziţie cinci elicoptere Chinook CH-47, fiecare cu capacitatea de treizeci de persoane. Planul meu e ca unul să aterizeze, lângă terminalul aerodromului, al doilea, în docuri, al treilea, alături de clădirea pe care aţi descris o ca sediu şi al patrulea, în zona de parcare dintre depozite. Voi doi veţi merge cu mine în al cincilea elicopter pentru a ne asigura că ajungem la clădirea unde sunt ţinuţi specialiştii.

— Aş face o sugestie, s a oferit Pitt. A scos un pix din buzunarul de la piept al cămăşii înflorate şi a marcat o clădire situată pe o stradă mărginită de palmieri. Asta e clădirea sediului. Se poate ateriza pe acoperiş pentru a i prinde pe directorii de la Odyssey, înainte ca ei să poată fugi cu propriul elicopter.

— De unde ştiţi asta? l a întrebat Nash, care rămăsese pe gânduri.

— În urmă cu şase zile, eu şi Al am furat un elicopter de pe acoperiş când am evadat de acolo.

— În clădire există cel puţin zece agenţi de pază, iar oamenii dumneavoastră vor trebui să se ocupe de ei, a spus Giordino.

Nash i a măsurat cu un respect crescând, dar încă nu ştia dacă e cazul să le dea crezare.

— Agenţii de pază erau acolo şi când aţi scăpat? Pitt a înţeles că Nash era rezervat.

— Da, patru.

Giordino a prins momentul să i mai dea un bobârnac lui Nash.

— A fost simplu ca bună ziua să i dovedim.

— Mi s a spus că sunteţi specialişti în problemele mării, a zis Nash, destul de derutat.

— Ne pricepem şi la asta, a replicat Giordino cu nepăsare.

— Bine, dacă aşa spuneţi... A admis Nash şi a clătinat deconcertat din cap. Aşa, nu vă pot pune arme la dispoziţie. Veţi merge cu noi în calitate de călăuze. Lăsaţi lupta în seama mea şi a oamenilor mei.

Pitt şi Giordino au schimbat priviri cu subînţeles. Aveau pistoalele ascunse la spate, sub cureaua pantalonilor, peste care îşi lăsaseră cămăşile înflorate şi largi.

— Mda, dacă avem necazuri, a zis Giordino, o să aruncăm cu pietre până ne salvează oamenii dumneavoastră.

Lui Nash nu i au plăcut prea mult cei doi, care păreau puşi pe glume. A ridicat braţul stâng şi s a uitat la ceas.

— Plecăm peste zece minute. Mergeţi cu mine. După ce aterizăm, să mi indicaţi cu precizie clădirea. Nu putem pierde vremea fâţâindu se pe acolo, altfel n o să reuşim să salvăm ostaticii şi riscăm ca oamenii de la Odyssey să i execute.

— Corect, a încuviinţat Pitt.

După zece minute, el şi Giordino urcaseră în elicopter împreună cu locotenent colonelul Nash şi îşi fixaseră centurile de siguranţă. Au fost însoţiţi de treizeci de luptători masivi, tăcuţi şi cu expresii hotărâte pe chipuri, îmbrăcaţi în costume de luptă de camuflaj şi veste antiglonţ şi ducând nişte puşti uriaşe, care păreau scoase dintr un film ştiinţifico fantastic, plus diverse tipuri de lansatoare de rachete.

— Impresionant, a spus admirativ Giordino.

— Mă bucur că luptă de partea noastră, l a aprobat Pitt. Pilotul a ridicat elicopterul de la sol şi a zburat peste plajă, ajungând deasupra lacului. Drumul până la centrul Odyssey reprezenta un salt de numai 25 de kilometri. Întreaga operaţiune se baza pe elementul surpriză. Planul lui Nash era ca, după anihilarea paznicilor, să salveze ostaticii, iar apoi să evacueze sutele de muncitori cu şalupe care se îndreptau deja către Ometepe. Imediat ce ultima persoană era luată de pe insulă şi dusă într o zonă înaltă, Nash avea să transmită un semnal către pilotul bombardierului B-52 care se rotea la 20 000 de metri să lanseze o bombă penetrantă de mare calibru asupra bazei muntelui, dezlănţuind astfel o avalanşă pe un versant al său care să dărâme tunelurile şi să măture complexul de cercetare şi dezvoltare în lac.

Lui Pitt i s a părut că, după decolare, elicopterul a zburat doar câteva clipe şi a aterizat. Nash şi oamenii lui s au ridicat imediat de pe bănci, au sărit jos pe uşa deschisă şi i au somat pe paznicii de la poarta gardului ce înconjura baraca ostaticilor să arunce armele.

La aterizare, celelalte elicoptere au fost întâmpinate cu focuri sporadice de cei câţiva paznici care nu aveau habar că se confruntau cu o forţă de elită. Dându şi seama că orice rezistenţă ar fi fost inutilă, aceştia s au predat imediat, şi au aruncat armele la pământ şi au ridicat mâinile deasupra capului. Nu fuseseră angajaţi să se lupte cu forţe profesioniste, ci doar să apere complexul, şi nici unul nu ţinea să moară.

Urmat îndeaproape de Giordino, Pitt a ţâşnit pe poartă şi a pătruns pe uşa principală a clădirii înaintea lui Nash şi a oamenilor lui. Paznicii dinăuntru, deşi auziseră zgomote de împuşcături venind din alte părţi ale complexului, au rămas înmărmuriţi când s au trezit faţă în faţă cu ţevile a două pistoale automate de mare calibru, înainte să priceapă ce se întâmplase. Erau paralizaţi nu atât de surpriză, cât de frică.

Nash s a arătat mai mult decât uimit văzându i pe Pitt şi pe Giordino înarmaţi şi s a înfuriat la culme.

— Daţi mi armele! le a ordonat el.

Pitt şi Giordino nu l au luat în seamă şi au început să doboare uşile de la camerele ostaticilor. După ce au spart patru, au constatat că toate erau pustii. Pitt s a repezit la paznicii escortaţi din clădire de oamenii lui Nash. L-a înşfăcat pe primul care i a căzut în mina şi i a lipit ţeava pistolului de nas, strivindu i l.

— Englezeşte?

— Nu, señor.

— Dónde están los científicos?

Paznicul a făcut ochii cât cepele, privind cruciş la pistolul care îi strivea nasul.

— Ellos fueron tomados lejos a la darsena y colocados en el transbordador.

— Ce se petrece? a întrebat Nash. Unde sunt ostaticii?

Pitt a îndepărtat colţul de faţa omului, căruia începuse să i curgă sânge din nas.

— L-am întrebat unde sunt oamenii de ştiinţă. A zis că au fost duşi în docuri şi îmbarcaţi pe un feribot.

— Cred că vor să i ducă în mijlocului lacului şi să scufunde feribotul, a spus Giordino pe un ton sumbru.

Pitt s a uitat autoritar la Nash.

— Avem nevoie de un elicopter şi de oameni să ne ducem după ei, înainte ca paznicii de la Odyssey să poată scufunda feribotul.

Nash a clătinat din cap.

— Regret, nu se poate. Am primit ordin să capturez baza şi să evacuez tot personalul. Nu mă pot dispensa nici de oameni, nici de elicopter.

— Dar oamenii aceia sunt vitali pentru interesele noastre naţionale! a încercat Pitt să l înduplece. Ei deţin cheia tehnologiei pilei de combustie.

Nash a rămas neclintit.

— Eu respect ordinele primite.

— Atunci dă ne cu împrumut un lansator de grenade şi plecam singuri după vas.

— Să vă fie clar că nu dau arme civililor.

— Mulţumim de asemenea ajutor! s a răstit Giordino. N-avem timp acum să ne tocmim cu un căpăţânos. Giordino a făcut semn către o maşinuţă de golf asemănătoare cu cea pe care o folosiseră în tuneluri. Dacă nu i putem opri înainte de a ieşi din doc, poate punem mâna pe o şalupă de patrulare.

Pitt i a aruncat lui Nash o privire în care se citea dezgustul, după care el şi Giordino au fugit către maşină. Cu Giordino la volan, opt minute mai târziu goneau prin docuri. Pe faţa lui Pitt a apărui o expresie de durere când a văzut un feribot vechi îndreptându se către mijlocul lacului, urmat de o şalupă de patrulare.

— Prea târziu, a gemut Giordino. Au plecat şi cu şalupa ca să recupereze paznicii după ce distrug fundul vasului.

Pitt a alergat către un capăt al docului şi a zărit o bărcuţă. Legată de un pilon la mai puţin de douăzeci de metri depărtare.

— Hai, uite că Good Ship Lollipop ne aşteaptă, a strigat el şi s-a îndreptat în goană către barcă.

Era o balenieră Boston Whaler, lungă de şase metri şi dotată cu un motor Mercury de 150 de cai putere. Pitt a pornit motorul, timp în care Giordino a dezlegat o. Giordino abia a apucat să arunci parâmele pe doc, când Pitt a accelerat la maximum şi micuţa barca i sărit din apă de parcă ar fi primit un şoc puternic în prova şi a pornit în siajul feribotului şi al şalupei de patrulare.

— Ce facem după ce i ajungem din urmă? a strigat Giordino ca să acopere urletul motorului.

— Cred c o să mi vină o idee la momentul potrivit, i a răspuns Pit. Giordino a urmărit din ochi cum distanţa dintre ei şi vas se micşora vizibil.

— Ai face bine să găseşti o soluţie cât mai repede. Paznicii au puşti de asalt, pe când noi, doar nişte biete pistoale, iar şalupa are în pupa un tun destul de ameninţător.

— Să încercăm altceva, a spus Pitt. O să dau un ocol şi revin, astfel ca feribotul să rămână între noi şi şalupă. În felul ăsta le reducem raza de acţiune. După aceea, ajungem lângă vas şi sărim la bord.

— Am auzit eu planuri şi mai proaste, a spus Giordino destul de mohorât, dar nici unul în ultimii zece ani.

— Am observat doi, poate trei paznici pe puntea superioară, în apropierea timoneriei. Ia colţul meu şi trage cu două arme, ca pistolarii de odinioară. Dacă i sperii, poate ridică mâinile şi se predau.

— Abia aştept să fac asta.

Pitt a rotit volanul şi a făcut barca să descrie un arc larg, dând roată feribotului înainte ca oamenii din şalupa de patrulare să poată ţinti spre ei. Barca a făcut un salt peste creasta unui val produs de siajul feribotului şi a aterizat la talpa lui chiar în momentul în care pe deasupra capetelor le au trecut câteva rafale de arme automate, Giordino a răspuns apăsând pe trăgaciul celor două pistoale cât de rapid a putut. Ploaia de gloanţe i a luat pe paznici prin surprindere. Primul s a prăbuşit pe punte cu un glonţ în picior. Un altul s a răsucit pe loc, apucându se de un umăr, iar al treilea şi a aruncat arma şi a ridicat mâinile în aer.

— Ai văzut? a făcut Pitt. Nu ţi am spus eu?

— Da, e simplu după ce i am scos pe doi din luptă.

Ajunşi la douăzeci de metri de feribot, Pitt a redus viteza şi a răsucit uşor volanul spre tribord. Cu o pricepere căpătată după ani de experienţă, a adus barcă alături de corpul feribotului fără a se ciocni de el. Giordino i a luat o înainte, a ajuns la bord şi i a dezarmat pe paznici înainte ca Pitt să ajungă pe punte.

— Am pus un încărcător nou, a zis el şi i a aruncat lui Pitt pistolul automat. Poftim!

Pitt l a prins din zbor, apoi a pătruns prin tambuchiul deschis şi a coborât scările în fugă. Nici nu a păşit bine pe podeaua coridorului, şi dinspre camera motoarelor a auzit un duduit asurzitor care a făcut întregul vas să se zguduie. Unul dintre oamenii de la Odyssey acţionase detonatoarele, iar explozia făcuse o spărtură mare în santina. Pitt a fost aruncat la podea, dar s a ridicat instantaneu şi a fugit pe coridor, spărgând uşile cu lovituri de picior.

— Ieşiţi, ieşiţi imediat! a strigat el către oamenii speriaţi care fuseseră încuiaţi în cabine. Vasul se va scufunda! a început apoi să i mine spre scara ce ducea pe punte. A oprit un bărbat cu păr cărunt şi barbă: mai sunt şi alţii?

— Pe unii i au încuiat în magazia de alimente de la capătul coridorului.

Pitt s a năpustit spre magazie înainte chiar ca omul să termine de vorbit. Apa băltea deja pe coridor, ajungându i până la glezne. Iar magaziei s a dovedit prea solidă ca să o spargă cu lovituri de picior.

— Daţi vă la o parte din uşă! a strigat el.

Apoi a ochit cu pistolul lui Giordino în încuietoare şi a tras glonţul ce a sfărâmat metalul şi Pitt a deschis uşa împingând puternic cu umărul. Înăuntru se găseau zece persoane, şase bărbaţi şi patru femei.

— Toată lumea, mişcaţi vă! Trebuie să părăsim vasul înainte de a se scufunda!

După ce l a împins şi pe ultimul dintre bărbaţi în sus pe scări şi se pregătea să îi urmeze, o a doua explozie, mai puternică, l a aruncat cu spatele într un perete despărţitor. Izbitura l a lăsat fără suflare şi cu un cucui la ceafă. Apoi şi a pierdut cunoştinţa. După câteva secunde, când şi a revenit, s a trezit în apa care îi venea până la piept cu mare greutate. S a ridicat în picioare şi s a chinuit să urce treptele câte una.

Mai erau câteva zeci de secunde până la scufundarea vasului când a auzit bubuiturile ciudate ale apei care năvălea de pretutindeni. Ce se întâmplase cu oamenii pe care i salvase şi care urcaseră pe punte? Se înecaseră? Sau îi doborâseră paznicii din şalupa de patrulare cu lovituri de tun? Şi ce se întâmplase cu Al? Rămăsese pe punte ca să i ajute pe supravieţuitori? Încă ameţit după lovitura primită în cap, Pitt a făcut un ultim efort şi a reuşit să şi tragă umerii şi pieptul peste marginea tambuchiului, ajungând pe punte.

Pupa feribotului era pe punctul de a se scufunda cu totul, iar apa se rostogolea pe punte, inundând interiorul prin bocaport. Zgomotul sacadat care îi făcea urechile să duduie a devenit tot mai puternic şi, când a ridicat privirea, l a văzut pe Giordino atârnând de un cablu, părând să plutească. Apoi a văzut şi elicopterul. „Slavă cerului că Nash s a răzgândit”, i a trecut un gând prin mintea confuză.

S-a agăţat de talia lui Giordino, iar acesta l a prins pe după linieri. Feribotul i a lunecat de sub picioare şi s a scufundat, acoperit de valuri, chiar în clipa în care era smuls în aer.

— Şi cercetătorii? a întrebat Pitt gâfâind, pentru că nu văzuse nici unul ridicat spre elicopter.

— Sunt deja în aparat, i a strigat Giordino, ca să acopere zgomotul vântului şi al rotorului. Paznicii au renunţat la luptă când au apărut Nash şi oamenii lui şi au fugit cu barca de patrulare.

— A fost evacuată toată lumea de pe insulă? l a întrebat el pe Nash, care s a apropiat şi a îngenuncheat lângă el.

— Am evacuat până şi pisicile şi câinii vagabonzi, a spus Nash, cu un zâmbet de satisfacţie. Am terminat operaţiunea mai devreme decât planificasem, iar după aceea am pornit după voi. Când n ai apărut împreună cu ceilalţi, am crezut cu toţii că ai murit, mai puţin prietenul tău Al. Până să l împiedic, a coborât cu cablul spre puntea feribotului. Abia după aceea te am văzut apărând prin gura tambuchiului.

— Am avut noroc că aţi sosit la momentul potrivit.

— Cât mai e până la lovitura de final? a întrebat Giordino.

— Imediat ce i am dus pe mal, toţi cei din Ometepe au fost transportaţi cu autobuze şi camioane spre zone înalte, împreună cu oamenii care locuiau la mai puţin de trei kilometri de malul lacului. Şi a privit ceasul. Cred că peste 20-30 de minute vor ajunge în locuri sigure. După ce sunt înştiinţat că totul e în regulă, transmit semnalul către pilot, ca să lanseze bomba.

— Echipele voastre de intervenţie s au confruntat cu o mică armată de femei în uniformă care au opus rezistenţă? l a întrebat Pitt.

Pe faţa lui Nash a apărut o expresie ciudată.

— Purtând salopete de o culoare caraghioasă?

— Da, levănţică sau verde.

— S-au bătut ca nişte amazoane, i a răspuns Nash, încă nevenindu i să creadă. Trei dintre oamenii mei au fost răniţi când au ezitat să tragă în nişte femei care i atacau. N-am avut de ales, a trebuit să răspundem cu foc.

Giordino a privit în jos, către clădirea sediului, pe care elicopterul tocmai o survolă. Ferestrele erau sparte, iar de la etajul zece ieşea fum.

— Câte aţi doborât?

— Am numărat cel puţin nouă cadavre, i a răspuns Nash, mirat de curiozitatea lui Pitt. Majoritatea erau frumoase, uluitor de frumoase, oamenii mei au suferit un şoc. Sunt convins că unii vor avea probleme de adaptare când se vor întoarce acasă. N-au fost antrenaţi să ucidă femei în civil.

— Nu cumva una dintre ele purta o salopetă aurie? l a întrebat, iar Nash a rămas puţin pe gânduri, apoi a clătinat din cap.

— Nu, n am văzut nici una îmbrăcată astfel. Apoi, după o pauză, a întrebat: avea părul roşcat?

— Da, roşcat.

— Toate, vopsit în aceeaşi nuanţă. Au tras cu un fanatism dement, a fost incredibil.

Elicopterul a rămas în aer deasupra insulei. Nash a fost apoi informat că operaţiunile de evacuare se încheiasem aproape conform orarului. Fără să mai aştepte nici o clipă, a confirmat pilotului bombardierului B-52 că poate lansa bomba.

Avionul era atât de sus pe cer, încât nu au reuşit să l vadă şi nici să zărească bomba care a fost lansată de la aproape 20 000 de metri şi a căzut pe versantul vulcanului, în apropiere de complexul Odyssey, pătrunzând foarte adânc. După câteva secunde, dinspre muntele Concepción s a auzit un uruit înspăimântător. Detonarea a sunat mal curând ca un bufnet surd decât ca o explozie asurzitoare, aşa cum se întâmplă când bombele lovesc solul. Acest zgomot a fost urmat de un altul, amintind de un tunet prelung, iar versantul vulcanului s a desprins de con şi a început să se năruie, căpătând viteză şi luând o curând în jos cu o viteză de 130 km/h.

Din aer, părea că întregul complex de cercetare şi dezvoltare, cu toate clădirile lui, cu docurile şi terminalul de pe aerodrom, aluneca sub suprafaţa lacului, ca o monedă monstruoasă azvârlită de o mână gigantică. Nori de praf amestecat cu resturi au izbucnit spre cer, iar valul enorm de apă s a umflat, ridicându se la peste şaizeci de metri înălţime. Apoi creasta lui s a aplecat în faţă şi a măturat lacul cu o viteză uimitoare, prăbuşindu se în cele din urmă pe mal şi acoperind tot ce îi stătea în cale, după care s a liniştit şi s a retras aproape fără să vrea înapoi în matcă lacului.

Curentul sud ecuatorial nu mai avea să fie dirijat spre oceanul Pacific. Golfstremul urma să curgă la fel cum o făcuse milioane de ani, iar îngheţul avea să ocolească Europa şi America de nord până la următoarea epocă glaciară.