Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 45

Vălul de ceaţă întunecată a început să se îmbine cu o licărire albă, strălucitoare. Stelele care se învălmăşiseră în mintea lui Dirk au dispărut rând pe rând, făcându l să şi recapete cunoştinţa. Din cauza umezelii se simţea înfrigurat. Ameţit de durerea tumultoasă, s a ridicat greoi pe coate şi a privit în jur.

A constatat că se afla într o încăpere mică, rectangulară, de cel mult un metru şi jumătate pe un metru. Tavanul, podeaua şi pereţii erau din beton. Cel de al patrulea era ocupat de o uşă metalică ruginită, care nu avea clanţă pe dinăuntru. O fereastră cât o palmă era încastrată în tavanul celulei. Prin ea se strecura o lumină tulbure care făcea cât de cât vizibilă lumea cenuşie de dedesubt. Nu exista nici pat, nici vreo pătură, ci doar o gaură în podea pentru nevoii fiziologice.

Nu suferise niciodată de o mahmureală însoţită de dureri de cap atât de chinuitoare. Deasupra urechii stângi avea o umflătură care părea mare cât un ou. Până şi ridicarea în picioare i a cerut un efori deosebit. Fie şi numai pentru a şi satisface curiozitatea, a împins în uşă. Mai curând ar fi reuşit să doboare un stejar. Când se culcase, avusese pe el doar un şort şi un tricou. Când a coborât privirea, a văzul ca era îmbrăcat cu un halat alb din mătase. I s a părut atât de absurda situaţia aceea, încât nu şi putea explica nicicum semnificaţia lui.

Apoi s a gândit la Summer. Ea ce păţise? Unde era? Nu şi amintea nimic, decât că admirase luna strălucind deasupra mării înainte de a adormi. Durerea de cap a început să se risipească. Şi a dat seama că îl lovise cineva în cap, îl dusese pe ţărm şi l aruncase în celula aceea. Dar ce se întâmplase cu Summer? A început să fie cuprins de disperare. Situaţia părea fără ieşire. Închis în cutia aceea din beton, nu putea face nimic. Evadarea părea imposibilă.

Abia târziu, spre seară, a auzit un zgomot dincolo de uşa celulei. A urmat sunetul metalic al unei chei răsucindu se în broască, apoi uşa s a deschis spre exterior. O femeie blondă, cu ochi albaştri şi purtând o salopetă verde, stătea în cadrul uşii cu un pistol în mână, aţintit spre pieptul lui.

— Vii cu mine, i a spus ea încet, fără ca în glas să i transpară vreun semn de asprime.

În alte condiţii, Dirk ar fi considerat o atrăgătoare, însă acolo părea ameninţătoare ca o vrăjitoare rea.

— Încotro? a întrebat el.

În loc de răspuns, ea l a îmboldit cu ţeava pistolului în spate. A mers pe un coridor lung, prin dreptul câtorva uşi metalice. S-a întrebat dacă Summer era prizonieră în spatele uneia dintre ele. Au ajuns apoi la o scară şi a urcat fără ca măcar să i se ceară. Ajunşi în capul scărilor, au trecut de o uşă şi au intrat într o încăpere cu pereţii încrustaţi cu milioane de bucăţi de gresie aurie. Scaunele erau tapiţate cu piele de culoarea levănţicii, iar mesele aveau intarsii din lemn vopsit în acelaşi culoare violacee. Totul i s a părut de un prost gust ţipător.

Femeia l a escortat până la o uşă dublă poleită cu aur, a bătut, apoi, când cele două canaturi s au deschis, s a dat la o parte şi i a făcut semn lui Dirk să intre. Dirk a rămas mut văzând patru femei frumoase cu păr lung şi roşu, în rochii de culoarea levănţicii, stând la o masă mare de conferinţe, sculptată dintr un bloc solid de coral. Şi Summer era la masă, purtând o rochie albă. Dirk s a repezit la ea şi a cuprins o de umeri.

— Ai păţit ceva?

Ea s a întors încet şi a ridicat privirea spre el de parcă ar fi fost hipnotizată.

— Poftim? Nu, n am nimic.

Dirk şi a dat seama că era sub influenţa unui drog puternic.

— Ce ţi au făcut?

— Domnule Pitt, te rog să iei loc, i a poruncit femeia în rochie aurie, care era aşezată la capătul mesei.

I se adresase cu glas calm şi muzical, trădând însă o doză de aroganţă. Dirk a perceput mişcare în spatele lui. Femeia care îl escortase se retrăsese din cameră şi închisese uşa. Vreme de o clipă, s a gândit că, deşi femeile îl depăşeau numeric, ar fi reuşit să le atace, scoţându le din luptă, iar apoi să încerce o evadare împreună cu Summer, dar şi a dat rapid seama că ea era prea sedată şi nu ar fi reuşit să ţină pasul cu el. De aceea şi a tras un scaun de la capătul opus la mesei şi s a aşezat.

— Aş putea să ştiu ce intenţii aveţi în privinţa mea şi a surorii mele?

— Ai tot dreptul, i a răspuns femeia care părea să deţină comanda. Apoi l a ignorat şi s a întors către femeia din dreapta ei: le ai percheziţionat barca?

— Da, Epona. Am găsit echipament de scufundător şi dispozitive de detecţie submarină.

— Cer scuze dacă v am încălcat proprietatea, a spus Dirk, dar noi am crezut că insulă e părăsită.

Epona l a fixat cu ochi impenetrabili şi reci.

— Noi ştim cum să i tratăm pe intruşi.

— Ne aflăm într o expediţie arheologică pentru a descoperi epave antice. Nimic altceva.

Femeia a aruncat o privire spre Summer, apoi a revenit la Dirk.

— Ştim ce căutaţi. Sora ta a avut amabilitatea să ne povestească tot.

— După ce aţi drogat o, a spus Dirk, atât de furios încât era cât pe ce să se repeadă la femeie.

Ea a reacţionat ca şi cum i ar fi citit gândurile.

— Renunţă la orice idee de a ne ataca, domnule Pitt. N-ai nici o şansă în faţa gărzilor mele.

Dirk s a silit să se calmeze şi să pară nepăsător.

— Aşadar, ce v a spus Summer?

— Că lucraţi pentru agenţia naţională pentru studii subacvatice şi marine şi că vreţi să descoperiţi flota pierdută a lui Ulise, despre care Homer spune că a fost scufundată de lestrigoni.

— L-ai citit pe Homer.

— Face parte din viaţa mea, dar Homer celtul, nu cel grec.

— Înseamnă că ştii adevărata poveste a Troiei şi a călătoriei lui Ulise peste ocean.

— Acesta e şi motivul pentru care eu şi surorile mele ne aflăm aici. În urmă cu zece ani, după îndelungi cercetări, am tras concluzia că celţii, nu grecii, au luptat cu troienii, şi nu de dragul Elenei, ci pentru zăcămintele din Cornwall, care le ar fi slujit la producerea bronzului. Poate vrei să ştii că flota lui nu a fost distrusă de stâncile aruncate de lestrigoni, ci de un uragan.

— Şi ce s a întâmplat cu comorile care se găseau pe corăbii?

— Le am recuperat acum opt ani şi le am folosit ca să construim imperiul financiar Odyssey.

Dirk a rămas neclintit, dar mâinile pe care le ţinea sub masă au început să i tremure. A simţit în aer primejdia. Chiar dacă se putea întâmpla ca femeile acelea să o cruţe pe Summer, el nu avea să mai vadă răsăritul soarelui.

— Aş putea să ştiu în ce constau acele comori? Epona a făcut un gest din umeri.

— Nu văd de ce ţi aş ascunde adevărul. Chiar ne mândrim cu realizările noastre. Echipele de scufundători au recuperat peste două tone de obiecte, farfurii, sculpturi şi alte lucruri de origine celtă, toate din aur. Doar erau maeştri în prelucrarea metalelor. Acestea, împreună cu mii de alte artefacte antice, au fost vândute pe pieţele libere din întreaga lume, aducându ne şapte sute de milioane de dolari.

— N-aţi riscat prea mult? a întrebat Dirk. Francezii, sub jurisdicţia cărora se află Guadelupa, grecii şi naţiunile europene peste care celţii au domnit cândva n au intervenit pentru a şi cere drepturile asupra comorilor?

— Am păstrat foarte bine secretul. Toţi cumpărătorii au ţinut să rămână anonimi, toate tranzacţiile au fost încheiate cu discreţie, iar aurul a fost depus spre păstrare în China.

— Te referi la Republica Populară Chineză, nu?

— Desigur.

— Dar cum v aţi asigurat că firmele de recuperări marine şi scufundatorii au păstrat discreţia? Trebuie să fi vrut şi ei o parte din pradă, şi nu cred că a fost uşor să i faceţi să şi ţină gura.

— Nu au primit nimic, a spus Epona, cu o inflexiune cinică în voce, iar secretul a murit odată cu ei.

Dirk a înţeles imediat aluzia.

— I-aţi ucis? a făcut el, rostind propoziţia mai mult ca pe o afirmaţie decât ca pe o presupunere.

— Să spunem, pur şi simplu, că s au alăturat marinarilor lui Ulise, a zis ea şi a zâmbit enigmatic. Cei care au călcat pe insula asta n au mai apucat să vorbească despre cele văzute. Nici măcar turiştii care au aruncat ancora în port sau pescarii amărâţi care s au arătat prea curioşi. N-au mai putut spune nimănui.

— Deocamdată n am văzut nimic pentru care să merite să mori.

— Şi nici nu vei vedea.

Dirk a început să devină neliniştit.

— De ce atâta răutate? De ce aţi ucis oameni nevinovaţi? Fiinţe sociopate ce sunteţi, de unde aţi apărut şi ce speraţi să realizaţi?

În glasul Eponei s a strecurat o undă de furie.

— Ai dreptate, domnule Pitt. Eu şi surorile mele suntem sociopate. Ne ducem viaţa şi ne administrăm averile fără nici o trăire interioară. De aceea am ajuns atât de departe şi am obţinut atât de multe în doar câţiva ani. Dacă ar fi lăsaţi în pace, sociopaţii ar ajunge să conducă lumea. Ei nu sunt mânaţi de principii morale, iar etica nu i atinge şi nici nu i împiedică să acţioneze. Absenţa completă a sentimentelor îi ajută să şi atingă scopurile. Sociopaţii sunt genii, şi restul nu contează. Da, domnule Pitt, sunt nebună şi tot astfel sunt toate zeiţele care alcătuiesc confreria.

— Confreria zeiţelor, a repetat Dirk rar, apăsând fiecare cuvânt. Deci v aţi declarat zeiţe... Nu vă ajunge să rămâneţi muritoare de rând.

— Marii conducători din trecut au fost toţi nebuni şi câţiva au ajuns aproape să conducă lumea.

— Hitler, Stalin, Attila şi Napoleon. Spitalele psihiatrice gem de pacienţi care suferă de grandomanie.

— Ei au dat greş pentru că şi au supraapreciat puterea. Noi nu vom face aceeaşi greşeală.

Dirk a privit la femeile frumoase aşezate în jurul mesei. Nu i a scăpat faptul că şi Summer avea aceeaşi nuanţă de păr ca ele.

— Chiar dacă aveţi părul vopsit la fel, nu puteţi fi toate surori.

— Nu, în realitate nu există relaţii de rudenie între noi.

— Când vorbeşti despre „noi”, la cine te referi?

— La femeile din fraternitatea noastră. Noi, domnule Pitt, reprezentăm religia druidă. Urmăm învăţăturile de mult uitate ale druizilor celţi, care s au transmis totuşi de a lungul secolelor.

— Vechii druizi au fost mai mult un mit decât realitate. Epona a strâmbat din buze, semn că se înfuriase.

— Există de cinci mii de ani.

— Astea s doar vorbe, din care s au născut legendele. Nu există dovezi ale religiei şi ale ritualurilor druide decât cu un veac înainte de Hristos.

— Nu există dovezi scrise, dar cunoştinţele şi sferele lor de influenţă s au transmis prin viu grai, de a lungul a sute de generaţii. Druizii îşi au originea în vechile triburi antice. Apăreau noaptea, în fumul focurilor de tabără, le ofereau oamenilor visuri de fericire care sa i ajute să supravieţuiască trudei zilnice. Singuri şi au conceput misticismul, filozofia şi percepţia asupra lumii. Au avut darul de a crea o religie care a inspirat şi a iluminat lumea celtică. Slujeau drept magicieni, clarvăzători, mistici, sfătuitori şi, poate ce era mai important, au devenit învăţători care au stârnit şi în alţii dorinţa de cunoaştere. Lor li se datorează răspândirea unei inteligenţe superioare în întreaga lume occidentală. Ca să devină druizi, bărbaţii şi femeile învăţau vreme de douăzeci de ani, până ajungeau nişte enciclopedii ambulante. Diogene spunea că druizii erau cei mai înţelepţi filozofi ai lumii. Mulţi druizi au fost femei, care au devenit zeiţe şi au fost venerate de cultura celtică. Dirk a ridicat din umeri.

— Druidismul a fost o iluzie demnă de milă. Să nu uităm răul pe care l a adus cu el. Pe vremea aceea druizii sacrificau oameni, nu acum. Voi ucideţi şi vă purtaţi ca şi cum oamenii pe care îi omorâţi nici n ar fi existat vreodată. Druidismul a murit cu secole în urmă - voi nu vreţi să acceptaţi asta.

— Ca majoritatea bărbaţilor, ai paie în cap în loc de creier. Druidismul, deşi e un concept vechi de cinci mii de ani, a rămas la fel de important şi azi. Cum de nu înţelegi, domnule Pitt, că trăim o nouă eră? Druidismul a renăscut pretutindeni, tocmai pentru că reprezintă înţelepciunea eternă şi este spiritual şi charismatic.

— Şi asta presupune încă sacrificii umane?

— Dacă ritualul o impune, da.

Pe Dirk l a îngreţoşat gândul că acele femei chiar credeau şi participau la sacrificii religioase care erau în realitate crime. A înţeles treptat că, dacă nu reuşea să o smulgă pe Summer de acolo pentru a fugi de pe insulă, aceeaşi soartă îi aştepta şi pe ei. A rămas cu privirea asupra tăbliei lustruite a mesei, încercând să se concentreze, şi a observat o vergea metalică de la o draperie, care putea fi folosită drept armă.

Epona a continuat:

— Alegând principiile druidismului, eu şi surorile mele am reuşit să facem afaceri extraordinare în întreaga lume, în domeniul proprietăţilor imobiliare, al construcţiilor, domenii care, prin tradiţie, sunt dominate de bărbaţi. Însă noi am descoperit că, împreună, îi putem înşela de fiecare dată. Da, am întemeiat un imperiu, care e atât de puternic încât curând vom controla economia majorităţii ţărilor occidentale prin elaborarea tehnologiei pentru producerea pilelor de combustie.

— Cu timpul, orice tehnologie poate fi reprodusă. Nimeni, nici măcar imperiul vostru, nu ar putea păstra monopolul la nesfârşit. Există mult prea mulţi oameni de ştiinţă şi bani care pot sprijini studii pentru îmbunătăţirea tehnologiilor voastre.

Netulburată, Epona i a spus:

— Toate cercetările de până acum au rămas în fază de proiect. După ce planurile noastre vor fi puse în aplicare, va fi prea târziu.

— Îmi pare rău, dar nu ştiu la ce te referi. Ce planuri?

— Amicii tăi de la NUMA ştiu.

Dirk asculta, dar gândurile îi erau în altă parte. Rămăsese intrigat de faptul că nici una dintre femeile din jurul mesei nu scosese o vorbă. Stăteau ca nişte manechine de ceară. Le a privit mai atent, încercând să descopere dacă erau drogate, dar nu a descoperit semne elocvente. A început să şi dea seama că erau fascinate de personalitatea Eponei. Arătau de parcă li s ar fi spălat creierele.

— Nu s au deranjat să mă informeze. Nu am cunoştinţă de planurile despre care vorbeşti.

— La ordinul meu, domnul Specter... Epona a făcut o pauză. De el ai auzit?

— Doar ce am citit în ziare, a minţit Dirk. E un bogătaş excentric, cam ca Howard Hughes.

— Şi geniul domnului Specter a contribuit la progresul companiei Odyssey. Am realizat totul şi datorită inteligenţei lui.

— Parcă înţelesesem că voi aţi fost creierul întregii afaceri.

— Eu şi surorile mele urmăm directivele trasate de domnul Specter. În aceeaşi clipă s a auzit un ciocănit în uşă şi o femeie îmbrăcată intr o salopetă verde a intrat, a ocolit masa şi i a predat Eponei o foaie de hârtie, după care a părăsit încăperea. Epona a citit mesajul şi expresia de aroganţă de pe faţa ei a dispărut, fiind înlocuită de groază. Părea să fi primit o lovitură, şi şi a dus brusc mâna la gură. În cele din urmă, ca în transă, a spus cu glas gâtuit de emoţie:

— De la biroul nostru din Managua. Centrul nostru de cercetări şi tunelurile au fost distruse de prăbuşirea vulcanului Concepción.

Vestea a fost primită de celelalte femei cu furie şi cu uimire.

— A dispărut totul, s a pierdut? a întrebat una dintre ele, incapabilă să creadă.

Epona a dat afirmativ din cap.

— Da. Centrul nostru zace acum pe fundul lacului Nicaragua.

— Toată lumea de acolo a murit? a întrebat alta. Nu există supravieţuitori?

— Toţi lucrătorii au fost salvaţi de o flotă şi de elicoptere ale torţelor speciale americane, care ne au atacat sediul. Surorile noastre care au apărat cu eroism clădirea, au fost ucise.

Epona s a ridicat şi s a îndepărtat de scaun. A luat o pe Summer de un braţ şi a făcut o să se ridice în picioare. Apoi au pornit amândouă spre uşă, una, ca şi cum ar fi visat, cealaltă, ca şi cum ar fi trăit un coşmar. Epona s a întors, iar pe buze i a apărut un rânjet dispreţuitor. Şi a înclinat capul spre Dirk şi a spus:

— Bucură te de ultimele ore pe care le mai petreci pe pământ, domnule Dirk.

Apoi uşa s a deschis, femeia paznic a păşit înăuntru şi a apăsat ţeava unui pistol de tâmpla lui Dirk chiar în clipa în care el se ridicase, răsturnând scaunul, şi o fulgerase cu o privire furioasă pa Epona. Dirk a încremenit, simţind că explodează de frustrare.

— Şi ia ţi adio de la sora ta. Nu o vei mai vedea.

Apoi şi a petrecut braţul pe după umărul lui Summer şi au ieşit împreună din încăpere.