Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

- Dreptatea (I) este exprimată în termeni juridici, ca o echivalenţă a meritelor omului.

- În fine, comportamentul (Li), care este foarte riguros observat şi codificat în lumea chineză din acea perioadă. O parte din acele coduri de comportament au transmis influenţa sa până în zilele noastre, mai ales în acele saluturi şi aplecări. Evident că societatea comunistă chinezească a desfiinţat aceste coduri, o dată cu distrugerea regalităţii, dar o parte s-au păstrat în subconştientul comun al oamenilor.

În ceea ce priveşte etica lui Confucius, în afară de cele amintite mai sus, putem spune că el insistă foarte mult pe reciprocitate (shu), care este piatra unghiulară a întregului său sistem filosofic. „Ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie, să nu faci nici tu altora”. Această prescripţie este aşa cum se vede o normă universală de vreme ce o întâlnim nu numai în confucianism, ci şi în alte religii³²².

O altă dogmă etică foarte importantă pentru Confucius este considerarea întregii socieţăţi ca o familie. Raporturile sunt dominate de câteva relaţii, care trebuie respectate cu stricteţe, şi anume:

- relaţia tată – fiu,

- frate mai mare – frate mai mic,

- soţ – soţie,

- bătrân - tânăr,

- stăpân – supus,

Dintre urmaşii lui Confucius, cel mai pregnant s-a afirmat Mencius (Men – tzî), care a trăit în secolul al IV-lea îHr. Şi el pune accentul pe „calea vechilor regi”, considerând societatea antică ca o atmosferă şi un spaţiu mitic, al unui timp de aur (un fel de golden age). Diferit de dascălul său, Mencius consideră poporul superior regalităţii, ba chiar şi zeilor. El spunea că oamenii se nasc la fel, dar apoi diferă prin educaţie.

Un alt reprezentant este Ciu-sî, un fel de Toma de Aquino, care a trăit în secolul al XII-lea d.Hr, raţionalizând sistemul teognostic confucianist.

Acest sistem etico-religios, confucianismul, a făcut ca niciodată chinezul să fie un mare devoţionist, un adorator al zeilor şi adept al lungilor pelerinaje. El a devenit o fire pragmatică, transpus, prin sistemul confucianist,într-o naţiune care a făcut din conducător, adevăraţi idoli ai neamului. Modalitatea aceasta de obedienţă s-a dorit a fi impusă şi în Apus, dar nu a dat rezultatele scontate, deoarece a dus în cele mai multe cazuri la impuneri prin forţă a unor sisteme, care a făcut să curgă mult sânge pentru a fi menţinute.

TAOISMUL SAU ARMONIA CU SINE ŞI CU NATURA

Acest sistem religios, care se apleacă mai mult spre sinele uman, decât a făcut-o confucianismul, are ca iniţiator pe Lao Tze, pe numele său adevărat, Li-poh-ian, despre care se cunosc şi mai puţine lucruri decât s-au cunoscut despre Confucius. El însuşi era de părere că despre conducători trebuie să se ştie foarte puţine lucruri. S-ar fi născut în nordul Chinei, pe la anul 604 îHr., lucrând ca funcţionar la arhivele imperiale din capitala statului Lo (Leh-yang).

Lucrarea de referinţă, elementul central de subsumare a ideilor lui Lao Tze, este lucrarea Cartea despre Cale şi Virtute, sau Dao-de-jing (Tao-te-ţin). Se pare că literatura taoistă este mult mai vastă şi mai profundă. Se pare că în mănăstirea taoistă Po-yu-kuan, se găseşte nu mai puţin de 12000 de volume care tratează teme taoiste.

Observând deşertăciunea existenţei umane, Lao Tze pleacă, călare pe un bou, spre a se retrage în singurătate. Însă biografia sa mitologică, spune că comandantul punctului de frontieră nu îl lasă să plece, până în momentul în care lasă toate ideile sale în scris. Aşa ar fi apărut lucrarea Dao-de-jing.

Această lucrare, care cuprinde 81 de capitole, este împărţită în două mari capitole, primul tratând tema căii, a lui Tao, iar cel de al doilea, tema virtuţii, a lui De.

Tao este unitatea imuabilă care ar sta la baza multiplicităţii schimbătoare a universului. El este creatorul universului, deşi el rămâne impersonal. Dar în primul rând, Tao este acea armonizare a dintre cele două principii polarizante: Yang şi Yin.

Yang este aşa cum am mai amintit latura masculină, luminoasă, uscată, în vreme ce Yin este latura feminină, umedă şi întunecată. Aceste două extreme trebuie să se armonizeze pentru a fi în consonanţă cu Tao, altminteri, fiecare dintre ele este distructivă.

Scopul vieţii umane este tocmai această conformare cu Dao, care „triumfă fără luptă”. El propagă non-acţiunea (wu-wei) şi non-violenţa. „Ceea ce este mlădios înfrânge ceea ce este dur, cel slab îl învinge pe cel puternic”. „Slăbiciunea este însuşirea lui Dao”. Unii au încercat să vadă în Dao un fel de energie cosmică, alţii un logos creaţional, însă în niciunul din cazuri nu ne relevă care ar fi definiţia clară a acestui principiu neprincipiat, care armonizează lumea.

Taoismul religios s-a definit prin secolul al II-lea îHr., prin Chang-Tao-ling, care a fost ulterior zeificat. Acesta pretindea că ar fi reuşit să pregătească elixirul nemuririi. Tema aceasta capătă conotaţii euharistice, fiind o preocupare din totdeauna a omenirii.

În ceea ce priveşte conceptul de Divinitate, taoiştii cred în prezenţa Împăratului de Jad (Yu-Huang Shang-di), creator al oamenilor. Aceştia au fost creaţi din lut şi puşi la soare să se usuce. Cei bolnavi sau cei paralitici sunt cei care s-au înmuiat de la ploaie. Soţia Împăratului de Jad, pe nume Wang, locuieşte în muntele mitic Kun-lun, un fel de axis mundi.

Pe lângă cele două divinităţi, taoiştii mai adoră o serie de zei ai naturii, astrali şi ai fenomenelor atmosferice. Ca o picanterie mai amintim că au de asemenea, credinţa într-un zeu al literaturii (Wen Chang), precum şi în zeul examenelor (K’nei-hsing), despre care se spune că are o faţă foarte urâtă (?!?).

Raiul se află pe muntele mitic Kun-lun, unde taoiştii intră în slujba Împăratului de Jad.

În ceea ce priveşte tema antropologiei, putem menţiona că taoişti nu au concepţia dihotomică, de separare a omului în suflet şi trup. Grija omului este conservarea energiei vitale din corp. În trupul omului sunt aşa-numitele trei câmpuri de cinabru³²³, care se găsesc în inimă, în cap şi în ombilic. Pentru că aceste câmpuri de cinabru sunt ameninţate de viermi, aceştia sunt ucişi prin consumarea de ceaiuri cu proprietăţi taumaturgice. Tot ca practici de susţinere a vieţii energetice din om, se recomandă reţinerea respiraţiei, tehnicile erotice şi alchimia.

În ceea ce priveşte viaţa cultică, taoiştii au temple, însă nu ele sunt centrul lor religios, deoarece fiecare îşi este sieşi centru al desăvârşirii sale. Ei nu consumă carne de bivol, considerat animalul sacru care l-a dus pe Lao-tze în singurătate. Se pretinde încă faptul că ar exista acel elixir al nemuririi, care evident ţine de practicile magice.

În ceea ce priveşte tema iadului, el se află sub pământ, ca un fel de închisoare, împărţit în zece tribunale, care dau pedepse variate, după tipul de existenţă dus pe pământ.

Actualmente taoismul, redus la tăcere în China comunistă, a reînviat, mai ales prin latura lui mistică şi magică, care pretinde căutarea acelui elixir al nemuririi.

RELIGIILE JAPONEZE: DE LA ESTETISMUL RELIGIOS LA SINUCIDEREA PATRIOTICĂ PE BAZE RELIGIOASE: SHINTOISMUL JAPONEZ

Japonia, numită de băştinaşii ei Nihon Koku, are o populaţie de peste 120.000.000 de locuitori, pe o suprafaţă destul de restrânsă şi de neprielnică, din cauza ţinuturilor muntoase şi seismice din lanţul arhipelagului nipon. Evident în aceste condiţii neprielnice³²⁴ era nevoie ca japonezul să fie un om foarte inventiv, pentru a asigura hrană şi loc de muncă celorlalţi semeni, lucru benefic, deoarece s-a dezvoltat astfel spiritul acestui neam, foarte ordonat şi mai ales foarte harnic.

Ca regiune geografică, Japonia este ţara cu cele mai multe insule: 4 insule mari şi nu mai puţin de 3992 de mici insuliţe locuite sau nu, unde condiţiile de viaţă nu sunt deloc prietenoase, din cauza vânturilor puternice (taifunuri) care de cele mai multe ori sunt devastatoare.

Cuvântul „Japonia” nu este de sorginte japonez, ci provine de la chinezescul „juh-pen-kuo”, care se traduce „ţara soarelui răsare”, deoarece insulele japoneze se întind în răsăritul Chinei. De asemenea, se mai poate spune că Japonia este ţara cu cele mai multe seisme din lume.

Tipul populaţiei este cel mongoloid, dar mai există în nordul ţării un segment de populaţie, destul de restrâns (circa 20.000) de rasă albă, numiţi aini („moţaţi”), dovadă a unei preexistenţe a acestor oameni pe aceste meleaguri.

Istoria japonezilor s-a concretizat istoric prin urcarea pe tron a împăratului Jimmu Teno,în secolul al VII-lea îHr.însă ca forţă statală şi imperială Japonia s-a afirmat destul de târiu. În ceea ce priveşte periodizarea istoriei japoneze se pot aminti cinci mari etape şi anume:

- primul imperiu (400d.Hr. – 1192 d.Hr.),

- primul şogunat (1192 – 1600 dHr.),

- al doilea şogunat (1600 – 1867 d.Hr.),

- al doilea imperiu (1867 – 1945 d.Hr.),

- monarhia constituţională (după 1945).

Din punct de vedere religios putem vorbi despre o etapizare a credinţelor japonezilor, astfel: