Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

CULTUL MORŢILOR

Sufletul este înţeles în cadrul religiei vedice sub două aspecte: asu şi manas. Asu este sufletul în forma lui materială, ca un suflu vital iar manas este spiritul, raţiunea, care îşi are sediul în inimă. Eul uman este compus din mai multe subdiviziuni, care de fapt sunt derivaţii ale aspectelor psihice. Amintim între acestea: Mahatma – marele Eu, denumit mai târziu simplu atman; manas-ul, care este superior şi inferior¹⁵⁴; kama adică dorinţa; prana – vitalitatea. Aceste elemente se descompun prin moarte, urmând ca prin transmigraţie atmanul uman să se reîncarneze.

Exista în perioada vedică un locaş după moarte, unde se găseau sufletele părinţilor (pitaras). Acest loc se află într-o lume subterană, aflate în grija zeului Yama, primul om care a cunoscut moartea, devenind zeul morţii. Ulterior regiunea morţilor se va muta în slăvile cereşti.

Ca şi la alte popoare sufletele morţilor rămân o perioadă printre cei vii sub forma strigoilor (pretas), de aceea trebuie să se aibă grijă de ele, să li se ofere ofrande pentru a nu deveni periculoase. Numai după împlinirea ritualurilor, aceste suflete se ataşează părinţilor lor. Pentru a ajunge în împărăţia lui Yama sufletele sunt judecate de Varuna. Mesagerii lui Yama sunt cucuveaua şi porumbelul, dar mai ales doi câini cu patru nasuri care păzesc drumul spre regatul lui Yama.

Modalitatea de incinerare se pare că este destul de frecventă în perioada vedică, deşi se aplica şi îngroparea sau aruncarea în râurile sacre: Gange sau Yamuna. Soţia se aşeza pentru un timp lângă soţul mort, aflat pe rugul incinerării, iar apoi era chemată să se ridice, iar în locul femeii se sacrifica o vacă, ai cărei rinichi erau puşi în mâna mortului pentru a-l feri de cei doi câini ai lui Yama. De asemenea, de rug se lega un ţap cu o sfoară, care se rupea la apropierea focului iar ţapul fugea, simbol al sufletului care se descătuşează de trup.

După incinerare, cenuşa se îngropa sau se presăra pe un curs de apă iar rudeniile mortului trebuiau să presteze o serie de purificări şi libaţiuni: afundarea în apă, trecerea pe sub un jug făcut din crengile unui arbore, săritul peste şanţul cu apă. Zilele următoare se purta doliu, nu se dormea în pat ci jos şi nu se prepara mâncare. Ocazional se aduceau ofrande pentru cel mort, pentru ca zeii să îi uşureze viaţa de dincolo.
SISTEMELE FILOSOFICE HINDUSE

Perioada brahmanică se caracterizează printr-o speculaţie filosofică adusă la apogeu, tratându-se diverse teme, cum ar fi: fiinţialitatea umană, relaţia lui cu Divinul, esenţa divină sau realizarea mokshei sau a eliberării. Există multe variante doctrinale, care încearcă elucidarea acestor teme. Rezolvările s-au concretizat în cele 6 şcoli filosofico-religioase sau darshane (“privire”). Aceste darshane sunt grupate două câte două, după afinitatea dintre ele.

1. 
   Şcoala Nyaya are ca preocupare gândirea logică. Fondatorul ei, Gautama (sec. Al III-lea î. Hr.) a cuprins elementele acestei şcoli în lucrarea Nyaya Sutra. La baza cunoaşterii sunt patru elemente: perceperea, deducţia, analogia şi mărturia credibilă. Forma în care Gautama expune tezele sale au o formă silogistică, ceea ce I-a făcut pe mulţi să considere că Aristotel s-ar fi inspirat din opera lui. (Max Muller)
   
2. 
   Vaiseshika are ca temă centrală problema cosmologică. Fondatorul ei este Kananda, care ar fi trăit în secolul al 3-lea î. Hr. Lucrarea sa se intitulează Vaiseshika Sutra, în care se afirmă că lumea materială este alcătuită din 4 categorii de atomi: pământ, aer, apă şi foc. Din combinaţia lor s-a creat întreaga existenţă materială. Există de asemenea, pentru planul spiritual, o altă categorie formată din: spaţiu, eter, timp, intelect şi suflet. Dumnezeu a alcătuit lumea din combinaţia acestor elemente, deci el ar fi doar un arhitect cosmic.
   
3. 
   Samkhya – care a fost întemeiată de Kapila (sec. 3 î.Hr.) şi care a scris lucrarea Samkhya-Pravacana-Sutra. El dezvoltă un sistem dualist, ateu. Pentru Kapila există două principii prakrti şi purusha, prima desemnând lumea materială iar cealaltă pe cea spirituală. Lumea după acest autor ar fi alcătuită din 25 de principii. Cele două principii se află într-o relaţie între ele ca orbul cu orbul, materia (prakrti) fiind orbul, substanţa care poartă spiritul lumii (ologul), care vede şi conduce spre adevărata realitate. Eliberarea de povara trupului se realizează printr-un proces noetic, al cărui scop este realizarea diferenţei abisale dintre prakrti şi purusha. Odată realizată cunoaşterea identităţii personale a omului ca fiind purusha, acesta intră în starea de Kaivalya, adică de eliberare din ciclul samsarei.
   
4. 
   Yoga preia sistemul Samkhya şi realizează fundamentul practic al acestuia. Ea este de fapt o modalitate faptică de realizare a stării de moksha. Diferenţa dintre cele două sisteme este că Yoga propune un dumnezeu, pe Ishvara. Acesta ar fi fost un purusha care ar fi ajuns la eliberare fără a mai trece prin ciclul reîncarnărilor. El devine astfel un arhetip al perfecţiunii spre care năzuieşte orice yogin. Sub influenţa mişcărilor teiste Ishvara primeşte atribute divine.
   
5.