Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" a ulbs curs I. F. R. an IV, 2009/2010 teologia religiilor dragi mai tineri colegi în ale teologiei

Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea

Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" a ULBS

CURS I.F.R. an IV, 2009/2010 - TEOLOGIA RELIGIILOR

Dragi mai tineri colegi în ale teologiei,
Vă trimit un curs primit de la Flaviu şi corectat de mine în proporţie de 70%, până la p.17. De acolo apar nişte lipsuri până la problema drepţilor. Trebuie să le completaţi neapărat unul de la altul.
Gând bun şi succes la înţelegerea cursului. Şi mai mare succes la examenul de luni,
Pr. Prof. Dr. Oancea Dorin

Consideraţii introductive
Ultima parte majoră din cursul general de Filozofie a Religiei este dedicat problemelor de Teologie a Religiei. Aceasta este o disciplină care îşi propune să abordeze diversitatea religioasă întâlnită pe parcursulistoriei Religiei din perspectiva experienţei religioase creştine, în mod special a soteriologiei şi eshatologiei creştine. Ştiind că mântuirea reprezintă o necesitate absolută pentru întregul neam omenesc, aşa deimportantă, încât Dumnezeu însuşi s-a întrupat pentru a o putea realiza, ne întrebam în ce măsură şi cum se pot mântui oamenii care nu fac parte din Biserica lui Hristos.interogaţia aceasta este obligatorie din cel puţin două puncte de vedere esenţiale. În primul rând pentru că esteimpusă de poruncaiubirii aproapelui, în virtutea căreia adevăratul creştin trebuie să se aplece cu toată stăruinţa spre aproapele său, dacă doreşte să-şi actualizeze cu seriozitateidentitatea creştină carei-a fost dăruită. În al doilea rând pentru că perpetuarea unei dileme în această problemă face să se nască îndoieli asupraidentităţii lui Dumnezeu însuşi, ceea ce nu este compatibil cu însuşi miezul credinţei noastre ortodoxe - cum putem crede într-un Dumnezeu care îi mântuieşte doar pe cei aşezaţi de el în spaţiul teo-cosmic creştin, în timp ce aparţinătorii altor spaţii teo-cosmice religioase sunt abandonaţi?interogaţia aceasta nu esteipotetică, ci este formulată în această formă sau în alta de numeroşi contemporani, gata să se îndepărteze de revelaţia creştină în absenţa unui răspuns mulţumitor. Al găsi şi disemina pe acesta constituie în acest caz un momentimportant al misiunii creştine. El va avea însă darul să ordoneze şi propria reflexieindividuală, frământată desigur şi ea de aceste întrebări.

Pentru a putea ajunge la astfel de răspunsuri aminclus în curs mai multe componente, după cum urmează:

a. Reluarea succintă a principalelor elemente de Filozofie a Religiei,indispensabile pentru edificarea unui model hermeneutic coerent al relaţiilor dintre creştinism şi celelalte religii;

b. Introducerea unor consideraţii pe tema alterităţii în general, pentru a o înţelege pe cea religioasă ca un caz particular al acesteia;

c. Teologia religiei propriu-zisă, construită pe temeiul comuniunii personale a omului cu Hristos;

d. Relaţia dintre toleranţă şi misiune, ca modalităţi permanente de concretizare ainteracţiunii creştine cu alte religii;

e. Relaţia dintre religios şi secular, respectiv dintre Biserică şi stat, ca un caz particular de maximăimportanţă în care se articulează raporturile dintre religii şi lumea în care sunt practicate credinţele aferente lor.

I. Principalele probleme de Filozofie a Religiei abordate în trecut

1. Principalele repere ale comuniunii paradisiace a omului cu Dumnezeu şi lumea

Cursul de Filozofie a Religiilor a precizat viziunea creştină asupra comuniunii fundamentale dintre Dumnezeu şi om, pornind de la comuniunea existenţa la nivelul lui Dumnezeu însuşi şi la acţiunea sa creatoare, prin care a transmis şi oamenilor aceste posibilităţi de comuniune ca element constitutiv al fiinţării lor.

În cadrul aceluiaşi demers s-au stabilit principalele repere al comuniunii constitutive dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi lume, arătându-se că această comuniune nu poate să dispară niciodată în întregime (e constitutivă). Dispariţia ei totală ar echivala cuieşirea omului din fiinţare. Aceste repere, precizate pe baza referatelor biblice asupra creaţiei la nivelul existenţei paradisiace a omului,includ:

- complementaritatea constitutivă a omului cu Dumnezeu şi cu lumea (ce face în raport cu lumea se raportează la Dumnezeu şiinvers);

-integralitatea relativă a comuniunii: omul are în raport cu Dumnezeu şi cu lumea o serie de posibilităţi pe care trebuie să le actualizeze, în cadrul unei dinamici chip - asemănare; fiecare moment de actualizare reprezintă un moment distinct al acestei dinamici şi un nivel deintegralitate diferit

- dinamica chip - asemănare este şi ea constitutivă, adică se manifestăindiferent de calitatea omului: şi omul cel mai amărât, cu probleme morale maxime, are tendinţa naturală a realizare a binelui, aşa cum îl vede el;

2. Pierderea comuniunii paradisiace, parţialitarea, falsa valorizare
Comuniuneainiţială a fost pierdută prin ceea ce este cunoscut că păcat strămoşesc. Acestainclude două momente, la fel deimportante: parţializarea comuniunii constitutive pe toate direcţiile (spre Dumnezeu, spre îngeri, spre sine însuşi, spre ceilalţi oameni, spre celelalte făpturi) şi redirijarea comuniunii constitutive parţializate în toate direcţiile menţionate, ceea ce conferă ţintelor respective o valoare care nu le este proprie. Este vorba de o falsă valorizare. Modul în care funcţionează aceste două componente din dinamica păcatului suntilustrate de Sf. Pavel în Epistola către Romani, 1, 23: "... au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-oicoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare." În cazul acesta este vorba de o falsă sacralizare a făpturii,indiferent care ar fi ea.

Consecinţele acestui proces cu două elemente complementare (parţializare şi falsă valorizare) sunt dezastruoase, datorită faptului că el se grefează pe o comunicare constitutivă omului, de aceea neîntreruptă. Succesivele parţializări şi false valorizări duc la o percepţie complet deformată a universului, a propriei poziţii în univers, a propriului statut faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi, faţă de semeni şi de celelalte făpturi.imaginea aceastailuzorie determină aprecieri şi decizii greşite al nivelul propriilor acţiuni, ale propriilor fapte, situaţie agravată şi de conjugarea cu dinamica chip - asemănare, despre care spuneam că este constitutivă. Menirea ei este să ducă în mod normal la adâncirea comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu făptura, însă în situaţia dată efectul ei esteinvers, îl îndepărtează pe om, îi fragmentează şi mai mult comuniunea, de orice fel ar fi ea.

Deformarea aceasta radicală a percepţiei, a valorilor, faceimposibilă revenirea prin propriile puteri ale omului, de unde şi necesitatea Răscumpărătorului despre care se vorbeşte în Protoevanghelia din Cartea Facerii. Poziţionarea ei chiar la începutul existenţei omului în afara Paradisului îiindică un caracter constitutiv pentru toţi urmaşii protopărinţilor noştri:indiferent unde au ajuns să trăiască aceşti urmaşi, în viaţa lor s-a făcut resimţită dorinţa, mai mult sau mai puţin conştientizată, de a se putea raporta la un răscumpărător, la un salvator, care să realizeze îninteriorul umanului ceva ce le esteinaccesibil lor.
3. Spaţiile teo-cosmice
A. Geneza şi legitimitatea spaţiilor teocosmice.

Dubla orientare constitutivă a omului, spre Dumnezeu/theos şi spre lumea/kosmos în care esteinclus şi el însuşi, configurează la nivelul vieţii trăite o realitate complexă, pe care o numim spaţiu religios-existenţial sau spaţiu teo-cosmic. În cele ce urmează ne ocupăm pentru început de geneză spaţiului, respectiv a spaţiilor teo-cosmice, pentru ca apoi să cercetăm legitimitatea lor.

Geneza spaţiilor teo-cosmice. Primul spaţiu teo-cosmic este Paradisul. În succesiune nemijlocită urmează existenţa dusă de proto-părinţii noştri în afara Paradisului, după căderea în păcat, respectiv după parţializarea pe care au suferit-o toate structurile de comuniune în care erauimplicaţi (Dumnezeu, semeni, lume). Din compararea lor succintă rezultă că ambele îşi au temeiul în lucrarea lui Dumnezeu. În primul caz este vorba de lucrarea sa creatoare, continuată apoi de momentele speciale dinistoria mântuirii pe care le provoacă Dumnezeu, transformând oistorie oarecare tocmai într-oistorie a mântuirii. În această situaţie se găsesc spaţiile teo-cosmice asociate unor nume cum ar fi Noe, Avraam,isaac,iacob, Moise, David, etc. Fireşte că şi la nivelul acestora continuă să opereze falsele valorizări, altfel nu ar mai fi necesară venirea Răscumpărătorului. Însă ele apar dininiţiativă explicită a lui Dumnezeu.

În al doilea caz apare răspunsul lui Dumnezeu la parţializările şi falsele valorizări pe care le făptuiesc oamenii. Situaţia este evidentă în cazul primului spaţiu post-paradiziac, cel care apare ca o ruptură radicală faţă de existenţa de până atunci a omului. În momentul în care îl alungă pe om din Paradis, Dumnezeu este cel care stabileşte cadrul existenţial al omului după căderea acestuia. Din noile reguli fac parte şi elemente care reprezintă în spaţiul teo-cosmic paradisiac parţializări şi false valorizări: acoperirea goliciunii trupului de către om este semn evident de parţializare; în existenţa post-paradisiacă Dumnezeu stabileşte regula acoperirii trupului.

Dincolo de aprecierea valorică a celor două situaţii, este evident că de fiecare dată Dumnezeu este cel care stabileşte regulile de comuniune pe care trebuie să le folosească oamenii în viaţa lor concretă. Prin generalizare se poate afirma că structura şi regulile de funcţionare ale tuturor spaţiilor teo-cosmice sunt stabilite de Dumnezeu, în conlucrare cu voia omului, înclinat spre permanente parţializări şi false valorizări.

Legitimitatea spaţiilor teo-cosmice extra-paradisiace. Afirmaţia făcută mai sus în legătură cu existenţa omului în afara Paradisului, deci în afara comuniunii depline cu Dumnezeu, are darul să nedumerească, de vreme de în felul acesta se legitimează hibrisul, încălcarea normalităţiiiniţiale. Nedumerire, pentru că legitimizareaimperfecţiunii duce la concluzia obligatorie că şi subiectul aceste acţiuni este acţiuni esteimperfect, ceea ce esteinacceptabil, pentru că vorbim despre Dumnezeu însuşi. Din acest motiv subliniem faptul că legitimizarea aceasta se extinde asupra tuturor spaţiilor teo-cosmice (cu excepţia celui paradiziac şi a celui constituit prin comuniune cu Domnuliisus Hristos), dar că ea este doar temporală, ea operează până la venirea Răscumpărătorului, despre care s-a vorbit în subcapitolul precedent. De aici concluzia că întâlnirea cu acesta,indiferent când se va produce, nu este opţională ci obligatorie pentru toţi oamenii. Acceptarea comuniunii cu el echivalează cu o legitimizare permanentă a propriei existenţe, respingerea ei anulează legitimitatea provizorie despre care vorbim.

Cele spuse mai sus se extind asupra întregiiistorii a neamului omenesc. Prin parţializare şi false valorizări apar mereu alte şi alte spaţii teo-cosmice. Toate fiinţează prin comuniune constitutivă cu Dumnezeu şi cu lumea, această este marcată în toate de parţializări şi false valorizări. Toate sunt legitimizate pentru un timp de Dumnezeu, în aşteptarea întâlnirii cu Răscumpărătorul. Cu alte cuvinte, nu există situaţia umană care să nu fie încadrată într-un spaţiu teo-cosmic, care să nu fie legitimizată ca atare în mod relativ, până la întâlnirea definitivă cu Răscumpărătorul.

Ataşamentul faţă de spaţiile teo-cosmice. Un aspect particular al existenţei teo-cosmice în general şi în particular al spaţiilor de acest fel îl reprezintă ataşamentul faţă deidentitatea acestuia. Realitatea teo-cosmică este prin excelenţă relaţionată: omul este relaţionat în mod constitutiv cu Dumnezeu şi cu lumea, ceea ce îi conferă oidentitate specifică, pe care o percepe ca atare. Relaţiile respective nu sunt un adaos la persoana omului, ci o constituie în mare măsură.

În plan personal-afectiv relaţia aceastaidentitară se manifestă ca ataşament mai mult sau mai puţin puternic faţă de propria existenţă teo-cosmică, faţă de propriul spaţiu teo-cosmic, în funcţie de amploarea şi profunzimea acelor relaţii.

Ataşamentul faţă de propria existenţă teo-cosmică poate fi la rândul său legitim sau nu. El este legitim în măsura în care respectă şi actualizează posibilităţile primite de la Dumnezeu prin creaţie şi socializare. De acest fel este ataşamentul faţă de propria credinţă religioasă,indiferent care ar fi ea, faţă de propria familie, faţă de propriul neam, care se manifestă pe toate meridianele şi în toate timpurile.

Ilegitimă este supralicitarea acestui ataşament, prin fundamentalism religios sau şovinism, de exemplu, pentru că este rezultatul unei evidente relativizări a lucrării universale a lui Dumnezeu şi a unei false valorizări a proprieiidentităţi.

Indiferent de legitimitatea sauilegitimitatea ataşamentului, el reprezintă un factor esenţial, de care trebuie să se ţină neapărat seama atât în momentul aprecierii convingeri proprii şi ale altora, cât şi în clipa în care aceste convingeri se traduc în plan acţional, prin faptele concrete ale oamenilor. Esteimperios necesar să se înţeleagă faptul că dialogul strict raţional nu poate rezolva probleme, disensiuni, dacă nu se ţine seama de ataşamentul ferm pe care îl au partenerii faţă de propriul punct de vedere şi de mijloacele prin care se poateinfluenţa acel ataşament.
B. Spaţiile teo-cosmice religioase şi mundane
Spuneam că omul cunoaşte o dublă orientare constitutivă, spre Dumnezeu şi spre lume. Cele două sunt complementare şi, ca atare, simultane. Esenţial este faptul că atunci când vorbim despre orientarea spre Dumnezeu, ea se găseşte în prim planul conştiinţei,iar cea spre lume în plan secund. Sub nici o formă nu se poateimagina o exclusivă aplecare spre Dumnezeu, abandonând lumea. În orice rugăciune, cât de profundă, nu suntem singuri cu Dumnezeu, deşi el este în prim-planul atenţiei. Ne întoarcem spre el în deplină solidaritate cu lumea din care facem parte şi pe care suntem chemaţi să o stăpânim, faţă de a cărei comuniune cu Dumnezeu suntem responsabili. La fel se prezintă dinamica orientării atunci când în prim-plan se găseşte existenţa noastră în lume. Prezentă este întotdeauna şi complementara ei, adică toată comuniunea cu Dumnezeu de care suntem capabili.

În chip similar se ordonează şi spaţiile teocosmice, care sunt expresii ale acestei duble orientări. În consecinţă se poate vorbi despre spaţii teocosmice religioase şi mundane.

Cele dintâi desemnează realităţile în care se exprimă în mod primar religiozitatea omului. Ele constituie marile sau micile religii ale oamenilor de pretutindeni. Tot în această categorieintră şi grupul celor care nu mărturisesc nici o credinţă religioasă particulară, dar manifestă un comportament de tip religios, aşa încât se poate vorbi în cazul lor de o religiozitateimplicită.

Spaţiile teo-cosmice mundaneinclud toate formele de viaţă socială ale oamenilor de peste tot şi de pretutindeni. Pornind de la familie, ca prim spaţiu teo-cosmic în care se realizează, cu excepţia orfanilor sau a copiilor abandonaţi, socializarea tuturor, continuând cu şcoala, serviciul, oraşul, poporul, ţara, continentul, lumea tuturor oamenilor.

În cele dintâi, în mod special în religiile particulare, primează elementul religios, comuniunea cu sacrul, într-o formă sau alta (rugăciune particulară sau publică, meditaţie religioasă etc). Prezent este însă şi complementarul său, fie pentru că o serie de precepte religioase se realizează la nivelulinteracţiunii omului cu lumea, fie pentru că cel care se roagă, într-o tradiţie religioasă sau alta, este în acelaşi timp aparţinător al acestei lumi, al unui grup social de mai mare sau mai mică amploare, pe care o reprezintă în mod explicit sauimplicit.

Situaţia este similară când în prim plan se găsesc spaţiile teo-cosmice mundane. Omul îşi vede de îndeletnicirile lui curente, îşi trăieşte viaţa cotidiană, face exerciţiul stăpânirii lumii. Însă fără să fie rupt de sacru, de Dumnezeu. Însoţirea aceasta poate fi prezentă sub forma explicită a rugăciunii permanente, care nu se separă de nici o lucrare a omului în cazul sfinţilor. Rugăciunea poate fi însă şiimplicită, pentru că orientarea spre Dumnezeu, pe care o exprimă, îi este constitutivă omului.

Conjugarea spaţiilor teo-cosmice religioase cu cele mundane se realizează în cadrul aceluiaşi proces de parţializare şi falsă valorizare, susţinut de o dinamică chip - asemănareimposibil de oprit, fiindcă este de neoprit. Rezultă de aici o varietate aproapeinfinită deidentităţi religioase şi mundane, toate parţial împlinite, pentru că sunt expresii ale unei comuniuni cu Dumnezeu constitutive, toate parţial deficitare, pentru că sunt expresii vii ale neîntreruptei parţializări şi false valorizări. Toate beneficiind de o legitimitate relativă, în aşteptarea întâlniriiindividuale şi colective cu Răscumpărătorul făgăduit, capabil să restructureze întreagaistorie de la cădere până la sfârşitul veacurilor.
Creştinii trăiesc cu credinţa că procesul parţializării şi falsei valorizări a fost definitiv oprit prin lucrarea Domnuluiiisus Hristos şi că ei înşişi se încadrează în ea prin comuniunea cu Hristos în Sf. Biserică. Credinţa lor sesizează în acelaşi timp faptul că mulţi oameni, cei mai mulţi, prezintă faţă de ei serioase diferenţe în ce priveşte viaţa lor religioasă, raportarea lor la sacru. Fiecare religie prezintă serioase deosebiri faţă de celelalte, la fel de mari între religiile mari şi între cele mici. Este legitimă o astfel de diferenţă, o astfel de alteritate? Răspunsul poate fi găsit în consideraţiile care urmează, când ne vom ocupa în mod special cu problema alterităţii.