Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Congruismul vine de la cuvântul latin „congruo” = a se potrivi; exponentul lui a fost îndeosebi Francisco de Suarez (1548-1617). Dacă tomismul accentua harul în detrimentul libertăţii omului, iar molinismul libertatea în detrimentul harului, congruismul încearcă o echilibrare între cele două acţiuni. Astfel, congruismul spune că voinţa omului consimte, este simultană sau coincide cu graţia. Această graţie el o numeşte graţie excitantă. Deci graţia aceasta numai se oferă, solicită libertatea omului, fără a se impune.

Învăţătura ortodoxă consideră aceste teorii prea rigide, punând problema în termeni antagonişti, ca şi când harul divin şi libertatea omului ar fi realităţi opuse sau în orice caz străine.

După tomism, Dumnezeu cunoaşte din veci toate în fiinţă, deci şi actele noastre. Dar cum le-ar cunoaşte altfel, dacă nu în calitate de cauză primă a lor şi de voinţă care le mişcă? Şi cum în Dumnezeu nu e decât un unic act etern, voinţa Sa se exprimă printr-un decret etern. Dumnezeu a decretat din veci toate actele noastre. Dar le-a decretat ca libere. Omul contribuie la mântuirea sa, dar în calitate de cauză secundă.

În opera sa „Contra errores Graecorum”, Toma d’Aquino se ridică contra teoriei semipelagiene a celor două activităţi conjugate. După el aceste două cauzalităţi nu pot fi puse în acelaşi plan, „căci Dumnezeu lucrează în calitate de cauză transcendentă şi cauză primă”, adică îşi subordonează sieşi toate activitatea noastră.

În alţi termeni, după tomism graţia suficientă diferă intrinsec de graţia eficace; prima ne dă numai putere de a lucra, a doua ne face să lucrăm efectiv, ne mişcă la acţiune. De aceea lucrarea celei din urmă se numeşte şi premoţiune fizică; ea nu constă numai într-o influenţă morală a lui Dumnezeu asupra noastră, ci într-o veritabilă impulsiune fizică; şi e numită „premoţiune” pentru că logic premerge acţiunii noastre: „Astfel, acţiunea noastră devine, aşa zicând, acţiunea lui Dumnezeu şi tomiştii reduc la minimum acţiunea umană” (L: Prunel, op.cit., p. 239). „Tomismul face din noi simple instrumente pe care le dirijează Dumnezeu, pentru că El mişcă libertatea noastră” (Ibidem, p. 240). El citează textul faimos al Sf. Pavel: „Ce aveţi voi n-aţi primit de la Dumnezeu?” (I Cor. IV,7) şi mai ales: „Dumnezeu lucrează în noi şi ca să vrem şi ca să face,” (Filip. II,13).

Augustinienii temperează tomismul, admiţând în locul premoţiunii fizice o premoţiune morală, adică o persuasiune morală, prin care Dumnezeu numai ne încântă spre bine, în loc de a-l face pentru noi.

Tomismul explică premoţiunea fizică în felul următor: un om cu o voinţă energică şi cu o mare putere de convingere poate influenţa o voinţă slabă şi ezitantă, încât aceasta se va lăsa în chip sigur condusă spre ţinta spre care vrea acela s-o conducă. Şi totuşi ea nu va suferi nici o violenţă; ea va lucra liber, va recunoaşte motivele ce i-au fost propuse spre a acţiona. Cu atât mai mult, influenţa graţiei eficace va face ca voinţa mea să se încline liber sub voinţa divină şi să împlinească actul decretat de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu e Cel ce va lucra în momentul actului printr-o mişcare directă şi imediată; dar în acelaşi timp eu sunt cel ce voi lucra, pentru că mă voi lăsa condus ca un instrument docil. Un exemplu: învăţătorul mişcă în mod fizic mâna elevului, ca aceasta să poată să scrie; şi totuşi elevul îşi păstrează libertatea, pentru că acceptă în mod liber ca învăţătorul să-i conducă mâna şi scrie liber sub mişcarea lui.

Cum se vede, tendinţa tomismului e să accentueze acţiunea lui Dumnezeu sau a graţiei, în defavorul libertăţii umane.

Din această cauză s-a născut reacţiunea molinistă, care atribuie un rol mai mare libertăţii umane.

Punctul de plecare al lui Molina e acelaşi ca şi al tomismului: Dumnezeu se cunoaşte pe sine şi toate lucrurile, deci şi pe cele viitoare libere. Dar pe când tomismul susţine că Dumnezeu cunoaşte actele libere viitoare pentru faptul că e cauza primă a lor şi voinţa care le mişcă - deci în baza unui decret care predetermină etern aceste acte - molinismul admite la Dumnezeu o ştiinţă medie care e la mijloc între cunoaşterea fiinţei Sale, pe care o cunoaşte pentru că există, şi între cunoaşterea lucrurilor viitoare pe care le predetermină şi le dirijează. Această ştiinţă medie caracterizează molinismul, cum caracterizează decretul divin tomismul.

Prin această ştiinţă, Dumnezeu vede actele pe care le-ar efectua fiinţele libere în respectivul caz dat, în respectivele împrejurări şi sub impulsul respectiv al cauzei prime. El vede deci înainte de orice decret hotărârile pe care le vom lua: „În loc de a zice ca tomiştii: Dumnezeu predestinează mai întâi la glorie pe cei pe care i-a ales, apoi le dă mijloacele de a o obţine fără greşeală, moliniştii zic: Dumnezeu vede în preştiinţa Sa pe cei ce ar uza bine de graţia Sa, apoi îi predestinează la slavă” (Louis Prunel, op.cit, p. 241-242).

În alţi termeni, după şcoala molinistă graţia suficientă nu diferă intrinsec de graţia eficace, cum susţin tomiştii. Deosebirea dintre ele nu e decât extrinsecă, provenind numai din uzul ce-l face de ea libertatea noastră. Graţia nu e decât suficientă, dacă voinţa noastră îi rezistă; dar e eficace, dacă voinţa noastră aderă la ea. Ea nu se impune, ci numai se propune. Ea nu e o moţiune directă şi fizică, care determină actul nostru; ea nu e decât un ajutor care premerge, un concurs care însoţeşte. Cea care determină actul e libertatea. Deci actul va fi împlinit cu ajutorul graţiei.

Molinismul vrea să apere libertatea de orice determinare a graţiei. Libertatea îşi păstrează starea de perfectă indiferenţă şi în faţa graţiei.

Astăzi moliniştii admit că însuşi Dumnezeu dă o graţie eficace şi nu una simplă suficientă, când ştie că omul va colabora cu ea. Deci nu mai socotesc că omul însuşi face dintr-o graţie suficientă una eficace: „Ei disting cu grijă între graţia suficientă şi graţia eficace şi declară că e în graţia eficace o binefacere specială; ceea ce înseamnă că Dumnezeu dă graţia ca eficace şi nu ca pur suficientă. În noţiunea de eficacitate ei fac să intre deci, împreună cu uzul graţiei primite, preştiinţa lui Dumnezeu despre acest uz liber şi voinţa specială a lui Dumnezeu de a alege graţia de care omul se va servi liber, deci nu numai o graţie pur suficientă, care n-ar corespunde necesităţii omului” (L. Prunel, op.cit, p. 243). Forma aceasta de molinism se numeşte congruism, întrucât graţia ce o dă Dumnezeu celui ce preştie că va colabora cu ea e o graţie congrua, nu incongrua, adică are o calitate particulară, care constă într-o corespondenţă cu dispoziţia concretă a celui care o primeşte. E o graţie care se poate adapta stărilor concrete şi individuale, având prin aceasta o mai mare eficacitate. Graţia aceasta nici nu mişcă voinţa în mod fizic, ca graţia eficace a tomiştilor, dar nici nu atârnă de voinţă ca să devină eficace ci între ea şi voinţă e o congruitate sau o potrivire perfectă. Antecedent faptei, graţia lucrează astfel ca voia omului să poată adera liber, dar Dumnezeu a preştiut ca pe o necesitate, împlinirea faptei prin voinţă.

O nouă soluţie a încercat iezuitul francez Louis Billot: „În loc de a admite cu majoritatea moliniştilor că Dumnezeu cunoaşte cele posibile de realizat în viitor în ele înşile, fără nici un intermediar, sau, cu Bellarmin, că El le cunoaşte în cauzele lor secunde … el pune, ca tomiştii, temeiul acestei cunoştinţe divine în Dumnezeu însuşi, nu, desigur ca ei, în Dumnezeu cauză eficientă şi predeterminată, ceea ce ar părea inconciliabil cu libertatea umană, ci în Dumnezeu cauza exemplară, adică în ideile divine însăşi” (Bellamy, La theologie catholique, 1903, p. 153).

Biserica Catolică a lăsat libertate tuturor acestor şcoli, deşi tomiştii sunt acuzaţi de calvinism şi jansenism, augustinienii de jansenism, iar aderenţii lui Molina şi Suarez de pelagianism. Ea înclină însă spre teoria congruistă a lui Suarez, care într-un subtil compromis stabileşte echilibrul între graţia oferită, nu infailibilă ci convenabilă şi voinţa care consimte.

Catolicismul ar vrea deci să împace tomismul cu molinismul prin teoria congruistă. Dar e greu de realizat împăcarea între două concepţii care se contrazic cu totul: între tomism, care consideră voinţa dusă de graţie şi între molinism, care consideră graţia ca primindu-şi eficacitatea de la voia omului, care se decide absolut liber pentru conlucrarea cu ea, chiar dacă Dumnezeu o preştie aceasta prin scientia media.

Pe de altă parte, extrema molinistă, care luptă pentru apărarea libertăţii umane de orice determinare divină, se explică din reacţia faţă de extrema protestantă şi jansenistă, care sacrifică libertatea umană pentru a exalta atotputernicia lui Dumnezeu. „Toate aceste sisteme, închise în cadre rigide, pun problema în termeni antagonişti, mai mult sau mai puţin ascuţiţi. Cele mai profunde par convinse că slava lui Dumnezeu suferă din partea libertăţii umane şi că trebuie coborâtă creatura pentru a înălţa pe Creator” (M. Lot-Borodine, La doctrine de la grâce¸ p. 27). Lucrul acesta este evident pentru concepţia protestantă. Dar el nu lipseşte nici din doctrina catolică, care după natura pură a omului e o natură păcătoasă şi numai datorită darurilor preternaturale poate duce o viaţă fără de păcat.