Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sf. Duh, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1999.

XII. RAPORTUL DINTRE HAR ŞI NATURĂ

Teorii catolice

Ne reamintim că raportul între natura umană şi har e exprimat atât de dogmatiştii ortodocşi cât şi de cei catolici prin următoarele trei principii:

a. Harul este absolut necesar pentru mântuire, adică omul nu se poate ridica şi nu poate intra prin puterile sale, în comuniunea cu Dumnezeu, şi chiar ridicat de Dumnezeu are trebuinţă continuă de har, pentru perseverarea sa în această comuniune şi pentru dezvoltarea vieţii sale duhovniceşti: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan III,5. Iar cu privire la perseverarea în ea, Mântuitorul a spus: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roade de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi întru Mine” (Ioan, XV,4): Opinia contrară a lui Pelagiu că harul este numai relativ necesar - adică e necesar numai pentru o mai uşoară împlinire a binelui, care în fond se poate împlini şi prin puterile naturale - e respinsă de Biserică, deoarece micşorează însemnătatea absolută a operei de răscumpărare a Mântuitorului.

b. Harul se dă de Dumnezeu gratuit, adică e dar dumnezeiesc şi nu este obţinut de om ca plată pentru fapte ale sale: „Şi sunt îndreptaţi în dar, cu harul lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus” (Rom. III;24). Omul nu se poate face pe sine vrednic de răsplată (merituos) şi îndreptăţit să aştepte harul ca răsplată datorită lui de Dumnezeu. Nici o faptă bună făcută de omul natural nu poate servi ca bază merituoasă pentru câştigarea ajutorului dumnezeiesc. Opinia semipelagiană, după care omul începe opera mântuirii sale, iar harul vine din urmă spre întărirea puterilor lui naturale - opinie care neagă harul pregătitor - este greşită. „Desigur, zice Andrutsos, în omul natural au rămas unele puteri spirituale şi morale, apte de utilizat în procesul mântuirii” şi omul natural, care face binele moral „poate primi mai uşor mântuirea oferită, decât cel ce vieţuieşte în fărădelege”. „Este însă cu totul neîntemeiată şi condamnabilă credinţa că aceste puteri constituie puntea pe care omul natural trece cu de la sine putere în împărăţia harului. Între natură şi har există o mare prăpastie şi numai prin puterea dumnezeiască e posibilă trecerea din împărăţia naturii în cea a harului”.

c. Harul este general, dar nu forţează pe nimeni, nu este irezistibil. El e oferit tuturor oamenilor chemându-i pe toţi la mântuire. Sf. Ap. Pavel spune că Mântuitorul „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (I Tim. II,4). Dacă însă numai unii se mântuiesc de fapt, acest lucru se datoreşte libertăţii omului, care poate primi sau refuza chemarea: „Iată eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Apoc. III,20).

Dar în aplicarea concretă a acestor principii generale apar unele deosebiri între învăţătura catolică şi cea ortodoxă.

Deosebirile se referă la modul cum se produce legătura între har şi libertatea omului. Dacă harul face libertatea noastră să adere la har, cum mai suntem noi liberi? Dacă ne hotărâm în mod absolut liber să aderăm la har, ce parte mai are el la îndreptarea noastră? Toţi teologii sunt de acord că această chestiune e una din cele mai misterioase ce se pot pune; mulţi au numit-o nodul de nedezlegat al întregii teologii: nodus inextricabilis totius theologiae. De altfel, ea se pune şi pentru raportul între providenţă şi libertatea umană.

Doctrina catolică distinge între graţia excitantă şi ajutătoare, fie că e vorba de graţia prevenientă în sens restrâns care ne îndeamnă înainte de Botez să venim la Hristos, fie că e vorba de graţia sfinţitoare actuală pe care o primim la Botez şi care ne stă în tot cursul la dispoziţie. Graţia se ţine mereu lângă uşa inimii noastre şi bate la ea, respectând libertatea noastră şi nevrând să intre fără voia noastră (Apoc. 3,20). Ea bate ca să trezească sufletul nostru adormit şi ca să-l excite la acţiunea cea sănătoasă. Ea se numeşte graţie excitantă, căci loviturile ei sunt auzite de suflet, care poate să deschidă sau nu. Dacă sufletul deschide, locul ei îl ia graţia ajutătoare, care îl ajută să săvârşească o faptă bună sau să reziste la o ispită. Graţia excitantă se mai numeşte şi operantă, pentru că Dumnezeu lucrează în om această iluminare a înţelegerii sau a voinţei, fără om; sau premergătoare, pentru că premerge exerciţiului libertăţii noastre; sau suficientă pentru că ajunge ca să ne facă să lucrăm în mod supranatural. Dacă o refuzăm, devine insuficientă, dar din vina noastră; în sine e suficientă. Graţia ajutătoare se mai numeşte şi cooperantă, pentru că Dumnezeu lucrează acum în om, cu omul; voinţa omului a intervenit, a deschis uşa şi a acceptat ajutorul lui Dumnezeu; mai e numită şi graţie concomitentă, pentru că ne însoţeşte la faptă; sau graţie subsequentă, pentru că urmează celei dintâi care nu era decât premergătoare; în sfârşit, graţie eficace, pentru că omul, conlucrând, triumfă cu ea asupra greutăţilor, fie pentru a face binele, fie pentru a evita răul.

Distincţia aceasta între graţia suficientă şi eficace stă la baza tuturor încercărilor catolice de a rezolva problema raportului între graţie şi libertate. Graţia suficientă, se dă tuturor: drepţilor pentru a împlini poruncile legii, păcătoşilor pentru a se îndrepta, necredincioşilor pentru a se apropia de Biserică. Dacă e urmată de graţia eficace numai pentru unii, aceasta se datoreşte exclusiv oamenilor.

Pentru a înţelege mai bine problema care se pune, să nu uităm că graţia suficientă ne dă puterea de-a lucra în mod supranatural dar dacă ea rămâne pur suficientă nu obţine efectul: noi putem lucra, dar nu lucrăm. Graţia eficace, dimpotrivă, îşi atinge în mod sigur scopul ei. Dar dacă noi lucrăm în mod sigur, cum mai lucrăm noi liber?

Două sisteme au încercat să rezolve chestiunea aceasta: tomismul, cu care se uneşte augustinismul, şi molinismul susţinut de iezuiţi, dintre care cel mai celebru, Suarez, l-a atenuat printr-un sistem numit congruism.