Professor Dr

"Articolul 41 Reglementarea problemelor de patrimoniu

(1) Declarația comună depusă de Guvernul Republicii Federale Germania și Guvernul Republicii Democrate Germania din 15 iunie 1990 pentru reglementarea problemelor de patrimoniu care apar (anexa III) este parte integrantă a prezentului contract.

(2) Conform reglementărilor legale speciale o retransferare a drepturilor de proprietate față de terenuri sau clădiri nu are loc, dacă respectivul teren sau clădirea în cauză este utilizată în scopuri investiționale urgente, care trebuie determinate ulterior, în special la construcția unor locații de producție industrială și dacă punerea în aplicarea a acestei decizii investiționale este favorabilă economiei naționale, creând sau asigurând în special locuri de muncă. Investitorul trebuie să prezinte un plan care indică particularitățile obiectivului și trebuie să se oblige să realizeze obiectivele în acest sens. Prin lege se va reglementa și despăgubirea fostului proprietar.

(3) În rest, Republica Federală Germania nu va promulga alte prevederi legale, care să contravină declarației comune menționate la paragraful 1."
Astfel s-a incorporat conținutul declarației comune în contractul doi plus patru doar conform art. 41 par. 1 („este parte integrantă a acestui contract”). Ba chiar mai mult, art. 41 paragraf 3 mai conține suplimentar un blocaj de modificare viitoare pentru legiuitorul german. Aceasta înseamnă că legiuitorul german nu poate modifica unilateral această situație juridică nici în viitor.
Vezi. Kilian op. cit. pag. 647, Anm. 283.
(102) Declarația comună are următorul text de lege:
"Declarația comună a Guvernelor Republicii Federale Germania și a Republicii Democrate Germania, de reglementare a problemelor deschise privind patrimoniul din 15 iunie 1990

Scindarea Germaniei, emigrarea asociată a populației din este spre vest și diferitele ordonanțe legale din ambele state au condus la multiple probleme de drept patrimonial, care afectează mulți cetățeni din Republica Democrată Germania și din Republica Federală Germania.

La soluționarea problemelor de patrimoniu existente, ambele guverne pornesc de la ideea că trebuie creată o comparație social compatibilă cu diferitele interese. Securitatea legală și unicitatea legilor, precum și dreptul de proprietate sunt principii care stau la baza Guvernelor Republicii Democrate Germania și a Republicii Federale Germania, în cazul soluționării problemelor de patrimoniu existente. Numai astfel se poate garanta pacea legală în viitoarea Germanie.

Ambele guverne germane sunt de acord cu următoarele valori limită:

1. Exproprierile pe bază de drept ale trupelor de ocupație, resp. suveranității trupelor de ocupație (din 1945 până în 1949) nu se mai pot anula. Guvernele Uniunii Sovietice și Republicii Democrate Germania nu mai văd posibilitatea de revizuire a măsurilor luate la vremea respectivă. Guvernul Republicii Federale Germania a luat acest lucru la cunoștință cu privire la dezvoltarea istorică. El este de concepția că parlamentul german general viitor trebuie să poată lua o decizie finală privind eventuale prestații compensatoare din partea statului.

2. Administrarea fiduciară și măsuri similare cu restricții de dispunere a proprietății funciare, a producției industriale și altor patrimonii trebuie anulate. Prin urmare, acelor cetățeni, al căror patrimoniu le-a fost preluat de o administrație de stat, datorită refugierii lor sau din alte motive, li se va restitui dreptul de a dispune de proprietatea lor.

3. Patrimoniile funciare expropriate se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ținând cont de grupurile de cazuri menționate la a) și b).

a) Transferarea drepturilor de proprietate față de terenuri și clădiri, ale căror fel de utilizare, resp. scop de utilizare au fost modificate în special prin aceia că ele sunt prevăzute în scopul utilizării comunității, la construcția de clădiri și așezări complexe, nu este posibilă din punctul de vedere al naturii obiectului. În astfel de cazuri se va acorda o despăgubire, dacă nu s-a efectuat deja despăgubirea conform prevederilor valabile cetățenilor Republicii Democrate Germania.

b) Dacă cetățenii Republicii Democrate Germania au dobândit proprietatea sau dreptul de utilizare forțat în mod cinstit, față de imobilul ce urmează a fi restituit, se va asigura o compensare socială contractuală foșilor proprietari prin schimbarea terenurilor de valoare comparabilă și prin despăgubire. Același lucru se aplică și patrimoniilor funciare înstrăinate de către fiduciarul de stat terților. Detaliile necesită încă o clarificare.

c) Dacă foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora le revine un drept de retstituire, în locul acesteia se poate acorda o despăgubire.

Problema compensării modificărilor valorilor se reglementează separat.

4. Reglementările de la cifra 3 se aplică adecvat terenurilor de casă administrate de însuși persoanele îndreptățite sau la cererea acestora, care au fost preluate în proprietate națională, pe motive de necesitate economică.

5. Protecția locatarilor și drepturile de folosință existente ale cetățenilor Republicii Democrate Germania față de terenurile și clădirile afectate de această declarație, sunt asigurate ca până acum și se reglementează conform dreptului în vigoare a Republicii Democrate Germania.

6. În cazul întreprinderilor administrate se anulează restricțiile existente de dispunere; proprietarul își preia patrimoniul întreprinderii.

Pentru întreprinderile și participațiile care au fost transferate în proprietatea națională în 1972, se aplică legea din 7 martie 1990 privind înființarea și activitatea societăților private și participațiilor la societăți. În acest sens se interpretează § 19 paragraf 2 aliniat 4 din legea astfel încât societăților private li se va vinde la cerere procentul care revine statului; decizia privind vânzarea nu revine prin urmare bunului plac al oficiului competent.

7. În cazul societăților și participațiilor transferate în proprietatea națională prin sechestrare, între 1949 și 1972, acestea sunt transferate proprietarilor anteriori, ținând cont de dezvoltarea valorii producției societății ca un tot sau ca părți sociale, resp. acțiuni la societate, dacă aceștia nu doresc despăgubiri. Particularitățile necesită o reglementare detaliată.

8. Dacă valorile patrimoniale – inclusiv drepturile de folosință - au fost dobândite pe baza puterilor neloiale (de ex. prin abuzul de putere, corupție, constrângere sau înșelăciune din partea achizitorului), achiziția legală nu este demnă de a fi protejată și trebuie anulată. În cazurile achiziției în cauză se aplică cifra 3.b).

9. Dacă s-a ajuns la retragerea proprietății asociată procedurilor penale care încalcă statul de drept, Republica Democrată Germană va crea ipotezele legale de corectare a acesteia printr-o procedură de formă judiciară.

10. Drepturile față de părți sociale la fondul de decontare a creditelor vechi ale cetățenilor Republicii Federale Germania sunt activate, alături de dobânzi în cea de-a doua jumătate a anului 1990 – deci după schimbarea valutară.

11. Dacă mai există limitări ale devizelor în circulația plăților, acestea se anulează odată cu intrarea în vigoare a uniunii valutare, economice și sociale.

12. Patrimoniul administrat în custodie de către oficiile de stat ale Republicii Federale Germania, pe baza legii de derulare a entităților juridice, de către persoanele juridice de drept public, care există sau au existat pe teritoriul RDG, se predă persoanelor îndreptățite, resp. succesorilor juridici ai acestora.

13. Cu privire la derulare:

a) Republica Democrată Germană va crea nemijlocit prevederile legale și reglementările procedurale necesare.

b) Ea va comunica unde și în ce termen cetățenii în cauză pot să-și înregistreze cererile. Termenul de depunere a cererilor nu va depăși termenul de șase luni.

c) Pentru satisfacerea cererilor de despăgubire, în Republica Democrată Germania se va înființa un fond de despăgubire individual legal, separat de bugetul statului.

d) Republica Democrată Germania se va asigura că până la finele termenului prevăzut la cifra 13.b) nu are loc vânzarea de terenuri și clădiri, față de care nu sunt clarificate drepturile de proprietate anterioare, cu excepția situației în care între persoanele participante există un acord că nu se ia în considerare o restituire sau că nu se va pune în vigoare vreo restituire. Înstrăinarea de terenuri și clădiri față de care drepturile de proprietate anterioare nu sunt clarificate și care a fost efectuată după 18 octombrie 1989, se va verifica.

14. Ambele Guverne își mandatează experții să clairifice detaliile."

Sursa: Deutschen Demokratischen Republik zur Regelung offener Vermögensfragen“, 15 iunie 1990, Monitorul Legilor Federale 1990 II, pag. 1237-38.

(103) Declarația comună a avut următorul istoric preliminar:

Uniunea Sovietică a pornit de la ireversibilitatea măsurilor ei, pe care le-a stabilit în fosta zonă de ocupație, pentru îndepărtarea nazismului, demilitarizare și democratizare, inclusiv acelea ale problemelor legate de patrimoniu și teren. Aceasta a constituit pentru ea o condiție preliminară în cazul oricărei negocieri de unire cu Germania.

Kiessler/Elbe op. cit. pag. 183.

Aceste măsuri au fost stabilite de comun acord cu Uniunea Sovietică, printre altele în Tratatul de la Potsdam din iunie 1945. Ele s-au luat ca urmare a exercitării drepturilor câștigătorului, asupra lor netrebuindu-se adjudecat încă odată.

Kiessler/Elbe op. cit. pag. 184.

O declarație corespunzătoare a partenerilor de negocieri germani a fost considerată drept ipoteză în cadrul discuțiilor viitoare doi plus patru din vara anului 1990 și a fost prevăzută ca un punct propriu pe ordinea de zi. Astfel trebuia încă odată constatat și subliniat faptul că măsurile economice luate între 1945 și 1949 de SMAD în Germania au fost „legale”.

Kiessler/Elbe op. cit. pag. 185.

Tratatul de la Potsdam a fost în vigoare ca mai înainte și trebuia luat în considerare, conform concepțiilor Uniunii Sovietice. În special, aceste hotărâri, printre altele cu privire la proprietate și teren, nu mai trebuiau supuse vreunei verificări repetate de către instanța germană sau alte organisme germane.

Kiessler/Elbe op. cit. pag. 186.

Prin urmare s-a pregătit un document pentru negocieri, care conținea următorul pasaj:

"Germania unită va recunoaște legitimitatea acelor măsuri și dispoziții care au fost luate de cele patru puteri împreună sau în oricare din fostele lor zone de ocupație, cu privire la îndepărtarea nazismului, demilitarizare și democratizare. Legalitatea acestor hotărâri, inclusiv a problemelor legate de patrimoniu și teren, nu se va supune nici unei verificări, resp. revizii de către instanțele germane, resp. de către alte organisme de stat germane."

S. Kiessler/Elbe op. cit. pag. 187.

Doar la începutul negocierilor partea sovietică a renunțat la preluarea formală a acestui pasaj în contractul doi plus patru (de drept internațional). Pentru ea era însă indispensabil că ambele state germane au comunicat formal celor patru puteri reglementarea stabilită în acest sens în contractul de unire (de drept de stat) asociată semnării reglementării ulterioare a contractului de unire, deci sub forma unui act legal de drept internațional.

Această reglementare s-a realizat prin art. 41 din contractul de unire. Ea a fost comunicată celor patru puteri prin „declarația comună” citată mai sus a ambelor state germane. Această declarație a ocupat prin urmare pasajul contractual formal din contractual doi plus patru și se atribuie dreptului internațional.

S. Kiessler/Elbe op. cit. pag. 188.

(104) Prin urmare, plângerile și apelurile constituționale înintate de persoanele în cauză nu au avut nici un rezultat în fața Curții Constituționale Federale. Au rezultat o serie de decizii cu motivări similare:

BVerfGE 84, 90 (Reforma agrară I), E.v. 23. 4. 1991, 1 BvR 1170,1174, 1175/90

BVerfGE 94, 12 (Reforma agrară II), E.v. 18.4.1996, 1 BvR 1452, 1459/90 u. 2031/94

BVerfGE 112, 1-49 (Reforma agrară III), E.v. 26.10.2004, 2 BvR 955/00 u. 1038/1

(105) Curtea Constituțională Federală a argumentat după cum urmează:

Pasajele de drept internațional legale, conform cărora instanța nu a fost capabilă de a emite un act legal de drept internațional, chiar dacă acesta ar sta sub semnul întrebării din punct de vedere legal, printr-o altă legislație de stat, se regăsesc în special în BVerfGE 84, 90, Nrn. 140-148, BVerfGE 94, 12, Nrn. 96-105 und BVerfGE 112, 1, Nrn. 88-133.

(106) În decizia finală BVerfGE 112, 1 se afirmă:

"Regulile generale de drept internațional sunt, conform art. 25 GG parte integrantă a dreptului german, care au rang superior dreptului federal simplu. Obligația care rezultă din aceasta, de a respecta aceste reguli, impune ca organele de stat germane să respecte normele de drept internațional obligatorii pentru Republica Federală Germania și să renunțe la încălcări ale acestora, ca legiuitorul să asigure principial o posibilitate de corecție a încălcării acestora de către organele de stat și ca organele de stat – în anumite ipoteze – să impună dreptul internațional în domeniul său propriu de răspundere, atunci când statele terțe îl încalcă (1.).

89

Statul legii de de bază este obligat să garanteze pe teritoriul său integritatea principiilor elementare ale dreptului internațional și în cazul încălcării dreptului internațional, conform responsabilității sale și în cadrul posibilităților sale de acțiune, să restabilească starea apropiată dreptului internațional. Din aceasta nu rezultă însă nici o obligație de restituire a proprietății retrase fără desgpăubiri în afara domeniului de răspundere a statului, în perioada dintre 1945 și 1949 (2.).

90

1. a) Organele de stat germane au prin urmare, conform Art. 20 par. 3 GG obligația de respectare a dreptului internațional, care este valabil în interiorul statului ca drept contractual al poporului conform art. 59 par. 2 alin. 1 GG și cu regulile sale generale, în special ca dreptul uzual al poporului conform art. 25 alin. 1 GG.

91

Legea de bază structurează statul în care este promulgată, într-o ordonanță de drept internațional prin care se păstrează libertatea și pacea, deoarece caută o consonanță a propriei ordonanțe de pace liberale cu un drept internațional, care nu se referă doar la coexistența statelor, ci constituie baza legitimității fiecărei ordonanțe de stat (vezi Tomuschat, Der Verfassungsstaat im Geflecht der internationalen Beziehungen, VVDStRL 36 <1978>, S. 7 <50 f.>). Constituția evidențiază anumite instituții și surse de drept ale colaborării internționale și dreptului internațional (art. 23, par. 1, art. 24, art. 25, art. 26 și art. 59, par. 2 GG). În acest sens legea de bază ușurează formarea dreptului internațional prin participarea Uniunii și asigură eficacitatea dreptului internațional astfel rezultat. Legea de bază impune organelor de stat mijlocit, aplicarea dreptului internațional și diminuează astfel riscul de nerespectare a dreptului internațional (vezi Hotărârea celui de-al doilea Senat al Curții Constituționale Federale din 14 octombrie 2004 – 2 BvR 1481/04 -, retipărită pg. 30 precum și BVerfGE 109, 13 <24>; 109, 38 <50>).

92

O astfel de obligație nemijlocită a constituției nu poate fi neglijată conform dreptului constituțional german, oricare ar fi clauza dreptului internațional, decât dacă ea corespunde conceptului stabilit prin Art. 23 până la 26 GG precum și prin Art. 1 par. 2, Art. 16 par. 2 aliniat 2 GG. Legea de bază își dorește o deschidere a ordonanțelor legale interstatale față de dreptul internațional și colaborarea internațională sub forma unei legături controlate; nu ordonă subordonarea ordonanței legale germane ordonanței de drept internațional și prevalarea obligatorie a valabilității dreptului internațional față de dreptul constituțional, ci dorește să crească respectul față de organizațiile internaționale de păstrare a păcii și libertății și față de dreptul internațional, fără a scăpa din mână ultima răspundere de respectare a demnității omului și drepturilor de bază de către puterile publice germane (Vezi Hotărârea celui de-al doilea Senat al Curții Constituționale Federale din 14 octombrie 2004 - 2 BvR 1481/04 -, retipărită pag. 17).

93

b) Această obligație rezultată din afabilitatea dreptului internațional al legii de bază, de respectare a dreptului internațional, are trei elemente: Primul, prin care organele de stat sunt obligate să respecte normele de drept internațional obligatorii în Republica Federală Germania și să renunțe la încălcarea lor, după posibilități. Consecințele legale în cazul încălcării acestei obligații, depind de felul normei de drept internațional în cauză. Legea de bază însăși reglementează anumite grupuri de caz. Astfel, din art. 25 aliniat 2 GG rezultă că regulile generale ale dreptului internațional prevalează în orice situație dreptul legal simplu. În al doilea rând, legiuitorul trebuie să garanteze pentru ordinea legală germană, că încălcarea drepturilor internaționale de către organele de stat proprii, se poate corecta. În al treilea rând, organele de stat germane – în anumite ipoteze care nu se pot stabili detaliat aici – sunt obligate și ele să pună în vigoare dreptul internațional în domeniul său propriu de responsabilitate, atunci când alte state îl încalcă.

94

Modurile de abordare a unei astfel de obligații nu sunt încă cunoscute ordinii legale germane. Stă la baza legislației penale internaționale a Republicii Federale Germania din 26 iunie 2002 (BGBl I S. 2254) prin care se impun norme esențiale ale dreptului internațional general față de cazuri particulare, care au devenit active ca organisme ale statelor străine. Suplimentar, Republica Federală Germania, pe baza Convenției dreptului maritim al Națiunilor Unite din 10 decembrie 1982 – SRÜ (BGBl 1994 II pag. 1799) poate acționa ca stat de coastă față de vapoarele de cetățenie proprie sau străină, care au încălcat normele de protecție a mediului pe mare, dacă acestea intră în portul unui stat de coastă. Cu această reglementare, dreptul maritim se poate aplica descentralizat în teritoriul care nu aparține vreunui stat (vezi Art. 218 SRÜ).

95

Întrebarea juridică, cum trebuie să procedeze legislația germană cu încălcarea posibilă a dreptului internațional de către o competență nelegată de legea de bază, s-a impus în special în domeniul dreptului de livrare. Conform acesteia, aplicabile în acest domeniu, autoritățile și instanțele din Republica Federală Germania sunt împiedicate principial prin art. 25 GG să interpreteze și să aplice în vreun fel dreptul din interiorul statului, care să încalce regulile generale ale dreptului internațional. Conform prevederilor de drept constituțional, autoritățile și instanțele din Republica Federală Germania sunt obligate să renunțe la orice care ar impune valabilitatea unei acțiuni întreprinse prin încălcarea regulilor generale ale dreptului internațional, de către autorități care nu sunt germane, în domeniul de valabilitate al legii de bază și sunt împiedicate să se implice decisiv în acțiuni ale autorităților care nu sunt germane, care încalcă regulile generale ale dreptului internațional (v. BVerfGE 75, 1 <18 f.>; 109, 13 <26>; 109, 38 <52>).

96

Această obligație orientată spre exterior poate să conducă la raporturi tensionate în colaborarea internațională între state și alte persoane de drept internațional, dorită totodată prin dreptul constituțional, în special în cazul în care o încălcare a legii se poate finaliza doar pe calea cooperării. Atunci, această manifestare a obligației de respectare se poate concretiza doar în colaborare și prin compensarea celorlalte obligații internaționale ale Germaniei

97

c) Prin Art. 1 par. 2 și Art. 25 aliniat 1 GG legea de bază primește și recunoașterea gradată a existenței normelor obligatorii, retrase în cazuri individuale de la dispunerea statelor (ius cogens). În acest sens este vorba de principiile legale înrădăcinate în convingerea legală a comunității statului, care este indispensabilă existenței dreptului internațional și a cărei respectare poate fi solicitată de toți membri comunității statului (vezi BVerfGE 18, 441 <448 f.>). Aceasta se referă în special la normele privind asigurarea internațională a păcii, dreptul de autodeterminare (vezi art. 1 par. 2 din Statutul Națiunilor Unite; vezi în acest sens Doehring, din: Simma , Charter of the United Nations, ediția a 2-a, vol. I, 2002, Self-Determination, Rn. 57 ff.), drepturile de bază ale omului, precum și normele de bază privind protecția mediului (vezi în general Curtea Internațională de Justiție– IGH, Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited , ICJ-Reports 1970, 3, cifra 33 f.). Acest drept internațional nu poate fi exclus nici unilateral și nici prin contract de către state, ci poate fi modificat doar printr-o normă ulterioară de drept internațional general de aceiași natură juridică (v. Art. 53 aliniat 2 WVRK).

98

O confirmare și dezvoltare ulterioară a primit-o conceptul normelor de drept internațional obligatorii prin articolele Comisiei de drept internațional a Națiunilor Unite (International Law Commission - ILC) cu privire la dreptul responsabilității statelor (vezi anexa la Rezoluția 56/83 a Adunării Generale a Națiunilor Unite din 12 decembrie 2001, citată după versiunea germană neoficială a serviciului de traduceri a Națiunilor Unite). În cadrul acestui domeniu juridic este vorba de un domeniu cheie a dreptului internașional german, care reglementează consecințele legale (secundare) ale încălcării de către un stat a obligațiilor de drept internațional în cauză (primare). Articolul ILC privind responsabilitatea statelor definește în art. 40, alin. 2 o stare de fapt calificată în cazul încălcării ius cogens și obligă comunitatea statelor la cooperare, pentru a finaliza încălcarea cu mijloace de drept internațional. Suplimentar, statele sunt obligate să nu recunoască o situație creată prin încălcarea ius cogens.

99

2. În cazurile în care trebuie luată o decizie nu există o încălcare a acestei obligații de respectare de către organele de stat germane. Exproprierea era răspunderea puterii de ocupație sovietică (a). Republica Federală Germania a dobândit prin unirea germană competența suverană de a decide cu privire la anularea măsurilor autorităților de ocupație. Dreptul internațional nu obligă Republica Federală să restituie. Ea nu era obligată nici măcar să asocieze succesiunea de anularea exproprierii. Republica Federală Germania avea obligația de colaborare, adecvat reușitei (b). Prin urmare ea a îndeplinit această obligație prin aceia că a realizat amiabil unirea germană prin negocieri. Doar astfel ea și-a creat posibilitatea efectivă de a corecta situația condiționată istoric. Republica Federală Germania a putut ajunge la aprecierea că forțarea cooperantă a unirii germane ar fi anulată prin tratarea exproprierii (c).

100

a) Exproprierea de pe teritoriul ocupației sovietice din Germania în perioada anilor 1945-1949 nu poate fi atribuită domeniului de răspundere al puterii de stat obligatorii a Republicii Federale Germania care este obligat față de legea de bază, independent dacă ea a fost ocazionată nemijlocit de puterea de ocupație sovietică sau dacă oficiilor germane implicate de puterea de ocupație le revenea luarea propriei decizii. (v. BVerfGE 84, 90 <122 f.>). Republica Federală Germania s-a văzut responsabilă de la înființarea ei în conformitate cu preambulul legii de bază, pentru întreaga Germanie (v. BVerfGE 36, 1 <16>; 77, 137 <149 ff.>). Puterea de stat nu se limita doar efectiv, ci și din punctul de vedere al dreptului de stat, la fostul teritoriu al Republicii Federale (Art. 23 aliniat 1 GG a.F.). Nu a existat o răspundere a Republii Federale Germania în sensul unei obligații de răspundere față de măsurile din zona ocupată de sovietici care din punctul ei de vedere se opuneau dreptului sau constituției, și nici față de măsurile puterilor de stat străine.

101

Ba chiar mai mult, puterea ocupației sovietice care a efectuat exproprierea puterii de ocupație sau care era responsabilă de expropriere ca urmare a efectivelor împrejurări de stăpânire, a apelat la drepturile speciale de a restructura ordinea proprietății în zona de ocupație, conform planului.

102

Diferite motive vorbesc pentru faptul că, competența de structurare a regimului de ocupație este limitată de cerințele minime față de umanitate stabilite prin Convenția de la Haga (privind valabilitatea dreptului uzanțelor internaționale din Convenția de la Haga deja de pe vremea celui de-al doilea război mondial, vezi Curtea Militară Internațională de Justiție, procesul împotriva criminalilor războiului principal, 14 noiembrie 1945 – 1 octombrie 1946, Sentința, pag.. 260 ff., 267 ff.; Greenwood, din: Fleck