Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

STENDIUI,

aceeaşi clipă, Julien văzu umerii doamnei cart prăbuşea. Un şirag răsucit, din perle mari şi fine, prea bine cunoscut lui, îi izbi privirile. Şi ce s-a petrecut în su­fletul lui cînd a recunoscut părul doamnei de R6nal! Căci ea era. Cealaltă doamnă, care căuta să-i sprijine capul şi să n-o lase să se prăbuşească cu totul, era doamna Der-viile. Julien, pierzîndu-şi cumpătul, se repezi spre ele; căderea doamnei de Rfenal ar fi tîrît-o poate şi pe prietena ei, dacă nu le-ar fi susţinut el. Văzu capul doamnei de Renal, palid, fără urmă de simţire, bălăbănindu-i-se pe umăr. O ajută pe doamna Derville să sprijine povara aceasta încîntătoare pe marginea unui scaun de paie; îngenunchease şi el.

Doamna Derville se întoarse şi îl recunoscu:

— Pleacă, domnule, pleacă! îi spuse ea clocotind mînie. Nu cumva să te zărească. Vederea dumitale îngrozi-o, cu siguranţă. Era atît de fericită înainte de a cunoaşte! Purtarea dumitale e nespus de crudă. Pleac pleacă de-aici, dacă mai ai un pic de ruşine.

îi vorbi cu atîta tărie încît Julien, care se simţea slab în clipa aceea, se depărta. „M-a urît întotdeauna", îşi spuse ! el gîndindu-se la doamna Derville.

Tocmai atunci, cîntările pe nas ale preoţilor din frun« tea procesiunii făcură să răsune catedrala; cortegiul se întorcea. Părintele Chas-Bernard îl strigă de mai multe ori pe Julien, care, la început, nu-1 auzi; şi veni, în sfîrşil să-1 ia de braţ, din spatele unui stîlp unde Julien se ascun* şese, pe jumătate mort. Voia să-1 înfăţişeze episcopului.

— Ţi-e rău, fiul meu ? îl întrebă el, văzîndu-1 atît palid şi fără vlagă aproape. Ai muncit prea mult. Pre

îi dădu braţul. Hai, aşază-te pe băncuţa asta de lîng agheasmatar, îndărătul meu. Am să te ascund. Ajunseseră lîngă uşa cea mare. Linişteşte-te, mai avem încă douăzeci de minute pînă la ivirea preasfinţiei sale. încearcă să-ţi vlfl în fire. Cînd o să treacă, te voi ridica eu, căci sînt puternic şi viguros, deşi nu mai sînt tînăr.

KOŞU ŞI NEGRU

225

Dar, cînd trecu episcopul, Julien tremura în aşa hal, Indl părintele Chas renunţă să-1 mai înfăţişeze.

— Nu te mîhni prea mult, îi spuse el; mai găsim noi prilejul.

Seara, duse la capela seminarului aproape cinci ocale de ceară economisită, după cîte spunea, prin grija lui Julien ţi prin repeziciunea cu care ştiuse să stingă luminările. Nimic mai puţin adevărat. Bietul băiat era stins el însuşi; , nu se mai gîndise la nimic de cînd o văzuse pe doamna de 1

CAPITOLUL XXIX Prima avansare

Şi-a cunoscut veacul, şi-a cunoscut locul, şi-acum e bogat.

PRECURSORUL¹

Julien nu-şi revenise încă din adînca visare în care îl iii fundase întîmplarea din catedrală, cînd, într-o dimi-n< .ha, severul părinte Pirard trimise după el.

Văd că părintele Chas-Bernard îmi scrie despre idumneata, lăudîndu-te. în general, sînt destul de mulţu-I ittll de purtarea dumitale. Eşti cu totul lipsit de prevedere, | ţi chiar zăpăcit, fără ca asta să se vadă; totuşi, pînă acum Ml dovedit că inima îţi e bună şi chiar generoasă. Eşti inte-illucnt. Şi întrezăresc în dumneata o seînteie care nu tre-IbiiU' lăsată să se stingă. După cincisprezece ani de muncă, |mi\ aflu în pragul plecării mele din casa aceasta; păcatul I pini c că le-am acordat seminariştilor libertatea de a-şi Hlntftrî ei singuri soarta şi nici nu am ocrotit, nici nu m-am l|tus în calea asociaţiei aceleia secrete despre care mi-ai it la spovedanie. înainte de a pleca, vreau să fac