Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Moşii ŞI NEGRU

69

Ionul acestor vorbe ar fi scos din sărite un om cu mult lii.ii puţin supărăcios decît primarul din Verrieres. Se III iul i o clipă să-i răspundă lui Julien dîndu-1 afară ime-Hlin. Şi nu se stăpîni decît datorită devizei pe care şi-o Ului isc singur : în privinţa afacerilor să nu te grăbeşti ni-■odată.

„Tinerelul ăsta neghiob, îşi spuse el îndată, şi-a făcut Mii Ici de faimă în casa mea. Te pomeneşti că îl ia yalenod

■ ci ori, şi mai şi, te pomeneşti că se însoară cu Elisa. în Milndouă cazurile, ar putea să-şi rîdă de mine în sinea

lui

( u toată cuminţenia vădită a unor asemenea gînduri, lemnul de Rânal nu întîrzie să izbucnească într-un potop

■ cuvinte grosolane, care, încetul cu încetul, îl înfuriară I lulien. Doamna de Rfinal abia îşi stăpînea lacrimile.

c îndată ce sfîrşiră prînzul, ea îi ceru lui Julien să-i dea nul pentru plimbare şi se sprijini prietenoasă de el. La It cc-i spunea doamna de Rfinal, Julien nu putea decît să ipundă cu jumătate glas :

- Aşa sînt oamenii bogaţi l

Domnul de Rânal mergea alături de ei. Apropierea lui h ini.iiîta mînia lui Julien. Cînd observă că doamna de pinul se rezema prea cu dinadinsul de braţul lui, gestul ei

■ Kcîrbi şi, împingînd-o furios, îşi desfăcu braţul din Mt însoare.

I >m fericire, domnul de R6nal nu văzu această nouă ■Inrt/nicie, care nu-i scăpă doamnei Derville; prietena ei ■Viii lacrimi în ochi. în clipa aceea, domnul de R6nal hi opu să gonească cu pietre o ţărăncuţă care străbătea un ■il| al livezii, trecînd printr-o potecă oprită străinilor.

Domnule Julien, te rog, stăpîneşte-te; gîndeşte-te m liecare dintre noi avem clipe de mînie, şopti repede Ut'.nuna Derville.

lulien o privi nepăsător, cu nişte ochi în care se ,pu|.'i Avea cel mai suveran dispreţ.

t< '.imatura aceasta o miră pe doamna Derville, şi poate II li mirat-o şi mai mult dacă ar fi bănuit ce exprimă 11 adevăr; ea desluşi un fel de vagă nădejde într-o

70

STENDHAi

răzbunare din cele mai crunte. Fără îndoială că asemeni clipe de umilire l-au zămislit pe Robespierre.

— Julien al dumitale e foarte violent, mă sperie, şopti ea doamnei de Rânal.

— Are dreptate să fie mînios, îi răspunse aceasfc După progresele uimitoare pe care copiii le-au făcut date rită lui, ce însemnătate are că îşi petrece o dimineaţă făl să le vorbească ? Trebuie să recunoşti că bărbaţii sînt prq aspri.

Pentru prima oară în viaţă, doamna de R6nal simţa un fel de dorinţă de răzbunare împotriva soţului ei. Ui nemărginită pe care Julien o nutrea faţă de cei bogaţi e^ cît pe ce să izbucnească. Nococ însă că domnul de R6ni îşi chemă grădinarul şi rămase împreună cu el să pun crengi spinoase şi să închidă astfel poteca oprită c străbătea livada. Julien nu răspunse deloc la toaţ atenţiile care i se arătară în timpul plimbării. Abia s depărtase domnul de Rânal, cînd amîndouă prietenei* pretinzînd că sînt ostenite, îi ceruseră fiecare cîte un braţ

între cele două femei, cărora tulburarea adîncă şi sfii ciunea le îmbujoraseră obrajii, paloarea mîndră, priviră întunecată şi hotărîtă a lui Julien contrastau ciudat. El j dispreţuia pe amîndouă, şi toate sentimentele lor duioasl

„Ah! îşi spunea el, dacă aş avea măcar un venit de cin< sute de franci ca să-mi pot termina studiile ! Cum le-aş mj trimite la plimbare!"

Stăpînit de gîndurile acestea necruţătoare, puţinul p care binevoia să-1 înţeleagă din cuvintele îndatoritoare al celor două prietene îi displăcea şi i se părea fără seni prostesc, uşuratic, într-un cuvînt,/

Vorbind doar ca să vorbească şi căutînd să întreţină conversaţie cît de cît însufleţită, doamna de Rânal spus într-o doară că soţul ei se întorsese din Verrieres ca să S tocmească pentru nişte pănuşi de porumb cu unul dintr fermierii lui. (Prin partea locului saltelele sînt umplute c pănuşi de porumb.)

— Acum n-o să mai vină după noi, adăugă doamna d Renal. A rămas să se ocupe de împrospătarea saltelelo

ŞI NEGRU

71

.lin

casă, împreună cu valetul lui şi cu grădinarul. Azi-di-

aţă a umplut saltelele din toate paturile de la primul si acum a trecut la al doilea. Julien păli; se uită cu o privire ciudată la doamna de nai şi căută să rămînă singur cu ea, grăbind pasul, iiimna Derville îi lăsă să se depărteze.

Salvaţi-mi viaţa, îi spuse Julien. Numai dumnea-nsiră puteţi s-o faceţi. Ştiţi că valetul mă urăşte de tarte. Trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că am un por-i; l-am ascuns în salteaua de la patul meu.

1 .a aceste cuvinte, doamna de Rdnal păli şi ea.

Numai dumneavoastră, doamnă, puteţi intra acum odaia mea; căutaţi, fără să se bage de seamă, în colţul h< Ici cel mai apropiat de fereastră şi veţi găsi acolo o 11iii A de carton negru, lustruit.

— Şi înăuntru e un portret, făcu doamna de Rânal ii puţind să se mai ţină pe picioare.

J ulien îi observă deznădejdea şi profită îndată de ea.

Mai am să vă rog ceva, doamnă : să nu priviţi por-rml acela. E taina mea...

- Eo taină, repetă doamna de Rânal cu glas stins.

Dar deşi fusese crescută printre oameni mîndri de ave-iii lor şi simţitori numai la bani, iubirea sădise mărinimie

I mima ei. Rănită pînă în adîncul sufletului, doamna de • n.ii îi ceru lui Julien, cu aerul celui mai firesc devota-Iriit, lămuririle necesare ca să ducă la bun afirşit ceea ce ifcu de făcut.

Aşadar, îşi spuse ea depărtîndu-se, o cutiuţă ro­mul, i de carton negru, lustruit.

Da, doamnă, răspunse Julien cu asprimea pe care

I1 nit jdia o dă bărbaţilor.

Ea se urcă la catul al doilea al castelului, palidă, ca şi tun s-ar fi dus la moarte. Şi ca o culme a nenorocirii, ■ mu i că-i vine rău, dar nevoia de a-i fi de folos lui Julien îi |(tu puteri.

I icbuie să pun mîna pe cutiuţa aceasta", îşi spuse

pasul.

72

STENDHAII

îşi auzi soţul vorbind cu valetul chiar în odaia Iu Julien. Din fericire, însă, ei trecură în camera copiilor, ridică salteaua şi îşi înfundă mîna cu atîta putere, încît I zdreli degetele. Dar deşi era foarte sensibilă la micile duj reri de acest fel, acum nu-şi dădu seama de nimic, căci aproape în acelaşi timp simţi netezimea cutiuţei de ton. O luă şi dispăru.

Abia scăpată însă de teama de-a nu fi surprinsă de soţul ei, chinul pricinuit de cutiuţa neagră fu cît pe ce si doboare.

„Julien e, aşadar, îndrăgostit, şi eu am în mînă portre tul femeii pe care o iubeşte."

Stînd pe-un scaun în anticamera apartamentul* doamna de Rânal se lăsă pradă tuturor chinurilor gelc ziei. Nemărginita ei naivitate îi folosi şi acum. Uimirea fl domoli durerea. Julien se ivi, luă cutiuţa fără să-i mulţuT mească, fără să spună o vorbă şi dădu fuga în odaia lui unde aprinse focul şi o arse cît ai clipi. Era încă palid pierdut, exagerînd primejdia prin care trecuse.

„Portretul lui Napoleon ascuns la un tînăr care fac paradă de-atîta ură împotriva uzurpatorului! îşi spunea < clătinînd din cap. Portretul lui Napoleon, găsit de domni de Rfinal, care-i atît de pornit împotriva împăratului atît de furios acum ! Iar ca o culme a imprudenţei, pe car tonul alb de pe spatele portretului se află cîteva rîndur scrise de mîna mea şi neputînd lăsa urmă de îndoială asu-l pra admiraţiei mele nemărginite! Şi fiecare din dovez acestea de dragoste înflăcărată e datată! Ultima am scris-abia alaltăieri. Toată reputaţia de care mă bucur s-ar dus pe copcă, într-o clipă ! îşi spunea Julien privind cue arde cutiuţa ; şi reputaţia e singura mea avere; nu trăiescj decît prin ea... şi cum trăiesc, Dumnezeule, Doamne!"

Peste un ceas, oboseala şi mila faţă de sine însuşi umplură inima de duioşie. De aceea, întîlnind-o pe doamni de Rânal, Julien îi luă mîna şi i-o sărută cu mai multă sin| ceritate decît oricînd. Ea roşi, fericită, dar aproape în aceeaşi clipă îl respinse mîniată din pricina geloziei] Mîndria lui Julien, rănită abia cu cîteva ceasuri maij

in .mic, îl prosti în clipa aceea. Nevăzînd în doamna de !■ nai decît o femeie bogată, îi lăsă dispreţuitor mîna şi ■Icca. în grădină, mai apoi, pe cînd se plimba gînditor, un ■tnbct amar i se ivi pe buze.

„Mă plimb aici, liniştit, ca un om care n-are de dat so-■nictlă nimănui pentru timpul lui! Nu văd de copii! Mă ■kpun cuvintelor umilitoare ale domnului de RSnal, şi el Bl Hvca dreptate să mi le spună."

I ).1du fuga în odaia copiilor.

Alintările celui mai mic, care-1 iubea mult, îi potoliră ~ ecum suferinţa care-1 mistuia.

„El nu mă dispreţuieşte încă", gîndi Julien. Dar se ItMtră curînd că-şi potolise mîhnirea, de parcă ar fi dat ii «Invada de slăbiciune. „Copiii ăştia mă alintă cum şi-ar llnta căţeluşul de vînătoare care le-a fost cumpărat ieri."

CAPITOLUL X O inimă mare şi o avere mică

But passion most dissembles, yet

betrays,

Even by its darkness; as the

blackest sky

Foretells the heaviest tempest.

DON JUAN, c. 1. st. 73

După ce străbătu toate camerele castelului, pe rînd, nul de R6nal se întoarse în odaia copiilor, împreună ■u Ncrvitorii care aduceau pănuşile de porumb pentru sal-I Ir Ic. Intrarea lui neaşteptată fu pentru Julien asemeni I |»ii .Hurii de apă care face să se reverse paharul.

Mai palid şi mai întunecat decît de obicei, Julien se lepezi înaintea lui. Domnul de Renal se opri şi-şi privi

I1 Miorii.