Ne vom opri puţin asupra biografiei preoţilor. Este important stilul pedagogic practicat în familia de provenienţă a viitorului preot.
Raportat la alţi oameni, preoţii cresc de obicei în familii unde mama reprezintă persoana de relaţie şi forul pedagogic dominant pentru copil. Tatăl este absent din punct de vedere psihologic: el lasă educaţia aproape complet pe seama mamei. Acest fapt conduce la o legătură puternică între copil şi mamă.
Preoţii provin din familii în care părinţii şi-au introdus fiii mai repede şi într-o manieră mari ridicată în rolul de adulţi şi i-au conectat mai de timpuriu la valorile corelate lumii adulţilor. În aceste familii copiii au fost îndemnaţi de timpuriu să fie „cuminţi”, să aibă grijă de fraţii mai mici, să fie ascultători, să se comporte bine, să evite prieteniile rele. Nu rareori aici „Dumnezeu” a fost invocat ca instanţă ameninţătoare pedepsitoare, pentru a disciplina copilul.
Aceşti copii, definiţi „mici adulţi”, experimentează precoce faptul că capacităţile dobândite de ei nu îi fac simpatici printre cei de aceeaşi vârstă cu ei. Astfel, pentru a se simţi şi ei undeva iubiţi şi acceptaţi, se încredinţează tot mai mult familiei. În familie însă domină principiul că „dragostea se poate primi doar dacă se plăteşte un preţ”, sub forma unor contraprestaţii (precum „a fi cuminte”). Ei trebuie să se adapteze la idealurile şi valorile familiei. În acest context, al primirii iubirii doar dacă există o prestaţie anticipată, sunt eliminate precoce atitudinile neadmise, precum: agresivitatea, neascultarea, împlinirea dorinţelor proprii, dezordinea. Reprimarea acestor realităţi (care au drept finalitate autonomia) echivalează cu o vulnerabilitate psihică primordială, în care durerea, supărarea trebuie să fie eliminate printr-o idealizare a părinţilor, pentru a putea supravieţui ca fiu care depinde de ei.
În anii adolescenţei, aceşti fii sunt legaţi de părinţi, reuşind să se „dezlege” cu mare dificultate. Acum se observă cum ei nu au nici o experienţă de a fi „neascultători” fără a fi penalizaţi prin pierderea iubirii altuia. Nu au deci curajul de a-i „abandona” pe părinţi şi toate „pretenţiile” acestora.
