Psihologie pastorală

Geneza perversiunii. Adeseori pedofilul este fiul unui tată absent din viaţa afectivă a familiei şi al unei mame dominatoare, care asumă un rol erotizant, dar şi inhibant şi castrant. Din cauza imaturităţii sale psiho-afective, pedofilul refuză să accepte situaţia de adult şi trăieşte în propriul trecut; tinde să fugă de timpul care trece şi caută o eternă tinereţe în cei de aceeaşi „vârstă psihică” cu el. Identificându-se cu mama şi nu cu tatăl, adeseori se comportă aşa precum atunci când era mic ar fi dorit să se poarte mama cu el: îi iubeşte deci pe copiii pe care îi simte similari lui însuşi, şi îi „cadoriseşte” cu acea tandreţe maternă pe care el nu a avut-o. Ceea ce a fost şi ceea ce ar mai vrea încă să fie formează nucleul perversiunii lui: perversiune narcisistă care îl duce la o opţiune narcisistă, unde partenerul este substituit, în care el se iubeşte pe el însuşi. Pedofilul stagnează deci în această situaţie de imaturitate, rămânând însă singur, întrucât orice obiect de iubire este întotdeauna numai şi numai o oglindă care reflectă imaginea lui: cel care se caută întotdeauna pe sine însuşi nu poate decât să rămână singur.⁷¹

Fără îndoială, pedofilia este cea mai periculoasă dintre perversiuni din punctul de vedere al vieţii sociale.⁷² Adeseori, situaţia psihologică specială a minorului este cea care face posibilă această ademenire. Dacă excludem cazurile de violenţă fizică (situaţii uneori evitabile dacă fiul este educat din timp de părinţi în privinţa pericolelor de acest fel), pedofilii ştiu să-şi selecteze victimele: subiecţi receptivi, pasivi. Este vorba despre copii care nu au avut o relaţie solidă şi validă cu tatăl sau cu mama lor şi sunt în mod inconştient în căutarea unui substitut. În apropierea afectivă de pedofil ei caută protecţie şi căldură şi încearcă să cunoască secretele acelei bărbăţii sau acelei feminităţi de care au fost privaţi. Este vorba despre o foame inconştientă de model patern şi matern, „primus movens” care-i poartă la relaţia cu pedofilul. Căutarea de interese materiale şi prostituţia pentru bani pot să aibă loc abia într-o a doua etapă, servind adeseori ca răzbunare pe adult, pentru a se auto-valoriza, reacţionând deci la sentimentele de culpabilitate cu care părinţii îi împovărează; cu alte cuvinte, pentru a se simţi „ca cei mari”.⁷³

Din punct de vedere pastoral, copilul trebuie să se afle într-o continuă atenţie a preotului. Acesta din urmă poate să devină realmente un „părinte” substitut al părinţilor denaturaţi care uită să-şi hrănească copilul cu cel mai eficient nutriment posibil: dragostea maternă şi paternă. În acest caz, printr-o relaţie de apropiere de familia cu probleme, preotul poate deveni un „membru” special al acesteia, gata să intervină în momentele critice, învăluind în iubirea divină copilul care este privat de aceasta prin neglijenţa sau inconştienţa părinţilor.
Canonul 30 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul): copiii pângăriţi nu pot fi clerici⁷⁴

Copilul, de se va pângări de cineva, să nu intre în preoţie. Căci deşi acela din cauza nevârstniciei nu a păcătuit, dar vasul s-a sfărâmat şi netrebnic s-a făcut pentru sfânta slujbă. Iar dacă pe coapse a primit scurgerea, canonisindu-se potrivit, nu se va opri să se aducă la preoţie.