Psihologie pastorală

4. Pierderi afective

Bătrâneţea constituie o fază dificilă a vieţii, nu doar pentru deficitul fizic şi intelectual ce se înregistrează acum, ci şi pentru pierderea legăturilor afective, tocmai în anii în care se are mai mare nevoie de puncte sigure de referinţă.

În cuplul de bătrâni, momentul periculos este reprezentat de pensionare, care, pe lângă reducerea prestigiului personal şi a puterii economice, poate determina scăderea calităţii relaţiilor familiale şi sociale. Acest eveniment modifică radical viaţa unei persoane, care dobândeşte, pe neprevăzute, timp mult pentru a-l ocupa.

Îndepărtarea de muncă poate să fie traumatică şi când soţul sau soţia, pentru prima dată se regăsesc împreună într-o convieţuire strânsă cu care nu mai sunt obişnuiţi şi de care nu sunt pregătiţi. Munca, absorbind energii şi emoţii, nu ar fi trebuit niciodată să-i izoleze de familie. Unii însă sacrifică viaţa privată carierei. Alţii, mai puţin ambiţioşi dar mai nevrotici, îşi trăiesc munca ca pe un drog: a face pentru a nu gândi („Noi muncim, nu gândim!”), a face pentru a nu se privi în oglindă, pentru a nu experimenta anumite emoţii care nu se vrea a fi experimentate, pentru a nu cădea în depresie. Sunt persoane care au trăit permanent în funcţie de muncă, care s-au măsurat doar cu ceea ce făceau, care au fost permanent în căutarea unei eficienţe care le-a izolat.

Pensionarea soţului, şi deci continua sa prezenţă în casă, poate să declanşeze conflicte latente pe care absenţa lui precedentă le absorbea. Urmează o deteriorare afectivă. Atunci pensionarea, care implică o restructurare a raportului cu partenerul, conduce la separe şi la divorţ.

Viaţa înseamnă adeseori pierdere, abandonarea a ceva: persoane, lucruri, locuri, părţi din noi, etc. Trecem prin multe detaşări, multe separaţii: de corpul mamei, de familie prin frecventarea şcolii. Ne separăm de casă şi când plecăm de acasă pentru muncă. Apoi, o dată cu moartea părinţilor, ne pierdem rădăcinile. Viaţa noastră este făcută din plecări (A pleca este un fel subtil de a muri), uneori fără întoarcere. Maturizarea noastră psihoafectivă este făcută cu preţul acestor progresive detaşări de diferitele obiecte ale iubirii. Doar în momentul în care a reuşit să se interiorizeze, omul va fi capabil să suporte detaşarea succesivă, inclusiv detaşarea definitivă, separarea finală, care este moartea.

Angoasa abandonului ne însoţeşte toată viaţa, poate din cauza separării primitive de corpul matern. Şi de fiecare dată când rămânem singuri (prin moartea părinţilor, a fraţilor, sau a altor persoane dragi) ne simţim „descoperiţi”. Pierderea unei persoane iubite îi taie celui rămas pofta de a trăi. Chiar pierderea unui animal poate constitui o dureroasă carenţă afectivă. Cu trecerea timpului, se diminuează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare la diferitele exigenţe emotive, devenind tot mai dificil să metabolizăm durerea.