| 5. Pierderi relaţionale
Prin îmbătrânire relaţionalitatea tinde să se reducă în cantitate şi în calitate, din cauza unui anumit egocentrism. Referitor la propria bunăstare fizică şi psihică, persoana în vârstă tinde să se gândească mai mult la ea însăşi decât la alţii, adică practică o retragere emotivă, substituind exigenţele sociale cu cele personale.
Uneori, pensionarea împinge spre izolare. Creşterea duratei de viaţă şi răspândirea familiei nucleare poartă – şi va purta şi în viitor – la dureroasa problemă a bătrânilor care trăiesc singuri. Solitudinea nu înseamnă doar absenţa celuilalt, ci incapacitate de a comunica cu altul. Şi mulţi oameni sunt condamnaţi să trăiască alături, dar nu laolaltă, aproape, dar nu împreună. Sunt soţi mărginiţi de propria singurătate şi care cu timpul îşi devin străini unul altuia. Singurătatea, altă „sărăcie” a omului de azi, este marea boală a bătrâneţii. În urma însingurării, ziua poate deveni o înspăimântătoare dilatare a golului afectiv din interior.
Un zid de indiferenţă îl poate izola pe bătrân şi drama sa este constituită tocmai de excludere. Bătrânul este redus la o ramură uscată. La acest deşert afectiv se adaugă adeseori o precoce „moarte psihică”, care poate anticipa moartea fizică: tot mai adesea ziarele ne informează de găsirea vreunui cadavru de bătrân într-o casă urbană, unde se poate muri, chiar putrezi, fără să fii descoperit săptămâni întregi.
Dostları ilə paylaş: |
