Psihologie pastorală

1. Condiţia lui Valer

Tânărul preot Ion, la întâlnirea cu bătrânul preot al Spitalului, s-a arătat nervos şi supărat. I se părea că Valer nu a apreciat nicidecum vizita lui pastorală, şi nu a ezitat să-l caracterizeze pe acesta ca fiind o persoană imposibilă, adică una care „nu promitea absolut nimic” din punctul de vedere al asistenţei pastorale sanitare.

Reacţia lui este poate puţin de înţeles. Ca preot tânăr absolvent de teologie, el spera într-un dialog dens şi semnificativ cu pacientul, în cursul căruia ar fi putut să-i ofere speranţă şi consolare. În schimb, s-a simţit frustrat, incapabil de a realiza ceva. El spera să-l conducă pe pacient pe cărările raţionalităţii şi ale argumentărilor sistematice, în schimb interlocutorul său nu se preta la un astfel de demers. Situaţia concretă pretindea de la preotul păstor o cultură a inimii.

Doar când începu să reflecteze profund asupra condiţiei lui Valer conştientiză starea tragică în care se afla acesta. Înţelese atunci că Valer se găsea într-o situaţie mecanică impersonală, îngrozit că va muri, dar şi înfricoşat şi obosit de ideea că s-ar putea să mai trăiască pe mai departe. Era de datoria duhovnicească a tânărului preot să intuiască condiţia paralizantă a lui Valer, să o înţeleagă şi apoi să-şi armonizeze la aceasta intervenţia psiho-pastorală.

a. Mediul impersonal

Pentru un ţăran de munte situaţia de a se afla în mijlocul tehnocraţiei unui spital modern era extrem de traumatică. Era ca şi sosit de pe o altă planetă, în care lumea se îmbrăca, vorbea, reacţiona într-un mod extrem de diferit de cel cu care el era obişnuit. Infirmierele în alb, atât de eficiente în a spăla, a hrăni şi a îmbrăca pacienţii; medicii înarmaţi cu diagrame, dispuşi permanent să ia notiţe; maşinile complexe, greu de identificat, înzestrate cu tuburi şi sticluţe şi atât de multe mirosuri stranii; sunetele ciudate, mâncarea deosebită, toate i-au dat ţăranului Valer senzaţia că este un copil pierdut într-o pădure înfricoşătoare. Nu era nimic aici din ceea ce lui îi era familiar şi accesibil. Pe neprevăzute, acest om robust capabil să-şi menţină independenţa muncind dur s-a descoperit victima pasivă a unor persoane şi activităţi care îi erau complet străine. Şi-a pierdut stăpânirea de sine. Un grup anonim dintre „aceia” i-au impus o serie de comandamente: „m-au făcut să dorm, m-au purtat sus, m-au adus iar jos” etc.

Limbajul demonstrează că Valer avea sentimentul că forţe străine l-au privat de propria identitate. Operaţia de la picioare a devenit prilejul unei misterioase manipulări a lui de către o lume diferită. Însăşi prezenţa lui în acest proces nu era cerută: „Mi-au spus că îmi pun tuburi de plastic; mi-au zis că...”. Pentru Valer, „aceia” lucrau ca şi cum prezenţa lui ar fi fost doar un fapt accidental. Iniţiativa personală nu era nici cerută şi nici apreciată. Nu aşteptau întrebări şi nu ofereau nici răspunsuri, cu alte cuvinte, nu se respecta şi nici nu se stimula vreun interes din partea pacientului. El a înţeles că „o făceau ei”.