Psihologie pastorală

c. Frica de a trăi

Puţini sunt pacienţii care nu speră să se vindece atunci când acceptă o intervenţie chirurgicală. Complexa industrie sanitară există pentru a vindeca, pentru a îngriji, pentru a readuce persoanele „la viaţa normală”. Oricine a vizitat un spital şi a vorbit cu pacienţii ştie că „mâine” înseamnă de fapt o zi mai aproape de casă, de prieteni, de locul de muncă, de existenţa cotidiană. Spitalele sunt în general locuri pe care lumea doreşte să le abandoneze cât mai repede posibil. În acest context, un rol terapeutic de excepţie îi revine speranţei.

Un om care nu vrea să abandoneze spitalul nu colaborează în vederea împlinirii scopului ultim al instituţiei, punând astfel limite puterii celor care vor să-l ajute. Valer depunea oare eforturi în vederea vindecării? Ştim că îi era frică de moarte, dar aceasta nu însemna că dorea realmente să trăiască. În parte, întoarcerea la viaţa normală însemnă de obicei întoarcere la cei care te aşteaptă. Dar cine îl aştepta pe Valer? Preotul i-a perceput solitudinea când l-a întrebat: „Ce vă aşteaptă când veţi ieşi din spital?” Întrebarea atinse o rană deschisă şi Valer răspunse: „Nimeni şi nimic”.

Este foarte dificil dacă nu chiar imposibil ca un om tânăr şi sănătos să poată să înţeleagă ce înseamnă să nu ai pe cineva pentru care existenţa ta să aibă vreo importanţă sau pentru care să conteze dacă tu mori sau trăieşti. Izolarea este una dintre cele mai mari suferinţe umane, şi pentru un tânăr ca preotul Ion experienţa izolării era infinit de departe. Îl avea pe superiorul său cu care să vorbească, avea prieteni cu care să-şi dezbată ideile, avea o familie şi pe toţi aceia care într-un mod sau altul se interesau de bunăstarea lui. Ce este viaţa în schimb pentru unul pe care nimeni nu-l aşteaptă, care are la orizont doar o muncă dură în cultivarea tutunului, pentru care unicul motiv de vindecare ar fi redobândirea forţelor pentru anotimpul recoltei? Pentru acesta viaţa nu exercita nici un apel viguros. De ce Valer ar trebui să revină la viaţa activă? Doar pentru a mai petrece câţiva ani luptând sub un soare arzător pentru a câştiga suficient pentru a se hrăni, sau pentru a se îmbrăca, până în momentul în care va fi calificat inapt pentru muncă şi va putea muri de moarte naturală? Moartea poate constitui în acest caz infernul, dar viaţa nu este mai puţin infernală.

În realitate, Valer nu mai dorea să trăiască. Se temea de viaţa care-i dădea atât de puţină fericire şi atât de multă durere. Picioarele îi făceau rău şi ştia că fără picioare pentru el nu ar mai fi existat adevărată viaţă. Cu toate acestea, picioarele nu-i mai puteau aduce linişte, ci îi puteau promite doar muncă, şi acesta era un alt gând paralizant pentru el.

De aceea preotul Ion l-a găsit pe Valer într-o situaţie foarte dificilă: într-un mediu impersonal, îngrozit de moarte, dar la fel de mult înfricoşat şi de perspectiva de a mai trăi. Nu ştim cât de gravă îi era boala, sau câte şanse avea de a trece cu bine operaţia. Dar Valer nu era pregătit. Nu înţelegea ce se petrece în jurul său, nu dorea nici să trăiască, nici să moară. A ajuns prizonier într-un teritoriu capcană. Orice opţiune i-ar fi fost fatală, condamnându-l fie la iad, fie la chin pământesc.

Aceasta era situaţia lui. Ca mulţi alţii, el suferea de o paralizie psihică în care aspiraţiile sale cele mai profunde erau distruse, dorinţele sale blocate şi eforturile sale frustrate, voinţa sa înlănţuită. A devenit o victimă pasivă, incapabilă de a da un sens clar propriului său destin final. Când mâinile medicilor ating un om într-o astfel de situaţie, ating de fapt un om care „nu mai vorbeşte nici o limbă” şi care a renunţat la orice formă de colaborare. Acel om nu poate să lupte pentru a învinge bătălia existenţei sau pentru a se preda în pace dacă speranţele de victorie se dovedesc a fi vane. Valer a devenit un corp anonim, care şi-a pierdut însăşi capacitatea de a trăi.

Valer nu constituie nicidecum un caz izolat. Multe persoane sunt prizoniere ale propriei lor existenţe. Condiţia lui Valer este aceea a tuturor celor care nu înţeleg lumea în care se găsesc şi pentru care moartea şi viaţa au o încărcătură teribilă de teroare. De asemenea, sunt foarte multe persoane de tipul preotului Ion: oameni inteligenţi şi idealişti, dornici de a-i elibera pe alţii pentru a-i conduce spre un viitor mai luminos. Dar cum să eliberezi de paralizie persoane similare lui Valer şi să le conduci spre un „mâine” în care să se poate începe o viaţă nouă?