Publicatie realizata cu suportul ministerului comunitatii flamande, departamentul economiei



Yüklə 2.25 Mb.
səhifə7/14
tarix12.08.2018
ölçüsü2.25 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   14

1. Analiza situaţiei.

2. Stabilirea obiectivului.

3. Variante de soluţii.

4. Alegerea soluţiei (luarea deciziei).

5. Realizare.

6. Evaluare.

7. Ce este MIND MAPPING?

OBIECTIVE

* A cunoaæte etapele de parcurs în rezolvarea

unei probleme.

* A putea sã se stabileascã clar obiectivele.

* A gãsi solutia cea mai bunã.

* A urmãri rezolvarea.

* A face o evaluare realã.

GRUP TINTÃ

* Cei alesi în conducerea structurilor sindicale, de la nivelul de bazã pânã la vârf (cei alesI în functii care implicã luarea de decizii).

REZOLVAREA UNEI PROBLEME

(în domeniul gândirii si al muncii)
1. SITUATIA

6. EVALUAREA 2. OBIECTIVUL

5. EXECUTIA 3. SOLUTII

4. ALEGEREA



1. Analiza situaţiei

2. Stabilirea obiectivului

3. Variante de soluţii

4. Alegerea soluţiei (luarea deciziei)

5. Realizarea

6. Evaluarea


1. SITUATIA (problema)
Se face o primã analizã a situaţiei, se descrie pe scurt situaţia.

O analizã globalã cuprinde trei faze:


A. Delimitarea si descrierea situaţiei:
CE? - Despre ce este vorba?

Care este problema?

Cum se manifestã?
CINE? - Cine sunt persoanele implicate?

Din ce organizaţii provin?

Ce efect are situaţia asupra altor organizaţii?


B. Analiza detaliatã a situaţiei si a posibilelor conexiuni:
DE UNDE? - De unde vine problema?

DE CE? - De ce a apărut?

- Care sunt cauzele?

- Existã si motive opuse?

UNDE? - Unde a apărut?

- Existã si alte locuri similare? Importanta este localã, regionalã, naţionala?

ÎNCOTRO? - Spre ce ne îndreptãm în situaţia datã?

- Cum va evolua situaţia dacã nu va fi rezolvatã?

- Prognoza.

- Scenariul.



C. Descrierea resurselor si a obstacolelor:
RESURSE?

OBSATCOLE? - Ce împiedicã rezolvarea situaţiei?

- Ce ajutã?

- Motive personale?

- Cunostinte de specialitate?

- Ce ajutor putem avea?

- Timp?

- Mijloace (inclusiv financiare).



* Definirea obiectivelor.
* Pe ce terenuri se situeazã obiectivele?
* Tipuri de obiective -1.
* Tipuri de obiective -2.
* Diferente între obiectivele deschise si închise.

1. DEFINIREA OBIECTIVELOR
Un OBIECTIV este o situaţie doritã (rezultatul dorit):

- care este situaţia în viitor;

- care trebuie sã fie real;

- a cărui atingere este de dorit;

- care este ales în mod conştient;

- care poate fi atins (obţinut) prin muncã / acţiune.


FORMULAREA OBIECTIVELOR:

- Ce vrem sã obţinem?

- Ne-am stabilit clar obiectivul (dacã nu mi-e clar OBIECTIVUL, sã nu mă mire cã nu-l pot atinge!)

- Cine sunt persoanele implicate?

- Ce lucruri sunt specifice?

- Cine decide?


IMPORTANT: stabilirea OBIECTIVULUI în funcţie de participanţi:
- participanţi noi în munca sindicalã

SAU


- participanţi cu experienţa în munca sindicalã.
OBIECTIVE OPERATIONALE - obiective care pot fi evaluate!
Obiectivele -> generale - sunt propoziţii

-> operaţionale - sunt verbe.


ÎNTRE STIINTÃ SI CUNOSTINTE ESTE O MARE DIFERENTÃ!!!

un bagaj stiintã aplicatã

de cunostinte

neaplicate




2. PE CE TERENURI SE SITUEAZÃ OBIECTIVELE?


A. TERENUL COGNITIV: gândirea, raţiunea, intelectul. Este vorba de activitatea intelectualã.
B. TERENUL AFECTIV: constituie motorul realizării anumitor lucruri. Rezidã în comportamentul, atitudinea personalã (de exemplu: a fi democrat nu numai în vorbe, ci mai ales în fapte; modul de a-i trata pe ceilalţi).
C. TERENUL PSIHOMOTOR: înseamnă stăpânirea funcţiilor motrice si psihice (corpul, comunicarea nonverbalã, folosirea conştienta a vocii, etc.).
FIECARE FIINTÃ UMANÃ ARE ÎN SINE ACESTE TREI ELEMENTE SI TREBUIE SÃ SI LE FOLOSEASCÃ ÎN MOD CONSTIENT.
Odată cu determinarea obiectivelor, trebuie luate în considerare

aceste “trei terenuri”. În anumite circumstanţe, va trebui sã

se pună accent pe unul sau altul din ele.


3. TIPURI DE OBIECTIVE - 1)

OBIECTIVE GENERALE: sunt aceleaşi pentru fiecare formare (exemplu: dezvoltarea optimã a personalitãtii).

OBIECTIVE SPECIFICE: sunt în funcţie de situaţia concretã (exemplu: cunoaşterea “trucurilor” la negocierea C.C.M.).


4. TIPURI DE OBIECTIVE - 2)

OBIECTIVE ÎNCHISE:

Sunt acelea care indicã foarte clar ceea ce doreşte sã se obtinã din partea participanţilor (de exemplu: la sfârşitul formãrii “participanţii sã ştie sã ...”). Este vorba, deci, de modificarea comportamentului, a gândirii, a mentalitãtii, etc. Acest lucru poate fi controlat. Obiectivele închise sunt formulate mai ales pe terenurile cognitive si psihomotorii.


Cerinţele obiectivelor închise:
A. Trebuie sa fie operaţionale - altfel spus, sã dea un rezultat tangibil participanţilor. Rezultatul poate fi evaluat, controlat, este vizibil.

EXEMPLU: - un obiectiv prost ar fi: “Participanţii trebuie sã cunoască IMNUL DE STAT”.

- un obiectiv bun ar fi: “Participanţii trebuie sã cânte IMNUL DE STAT!”)
B. Trebuie sa fie concrete - altfel spus, OBIECTIVUL trebuie sã fie precis (sã nu fie vag), trebuie sã fie formulat într-un mod precis, fãrã ambiguitate (sã se indice în mod precis ceea ce se urmãreste, fãrã posibilitatea de a alege).

Pentru prima zi sau primul ciclu, pot exista mai multe obiective.

Existã diferente între un obiectiv principal si obiective secundare.
OBIECTIV PRINCIPAL
OBIECTIV SECUNDAROBIECTIV SECUNDAROBIECTIV SECUNDAROBIECTIV SECUNDAR

Este mai bine:
Sã se formuleze separat fiecare obiectiv.

Sã fie clasate în ordinea importantei.

Se va face evaluarea lor într-un mod realist (în funcţie de grupul ţinta, de timp, de posibilitãti, etc.).


C. Trebuie sã fie indicate “instrumentele autorizate”(de exemplu, “sã se calculeze o pensie cu ajutorul legii si a normelor metodologice”).
D. Trebuie sã fie indicatã o prestaţie minimalã (de exemplu, “participanţii sã citeze 11 federaţii afiliate la CNSLR-FRÃTIA”).
E. Trebuie sã fie formulate în termenii cunoscuţi de participanţi.
FRAZA TREBUIE SÃ ÎNCEAPÃ CU: “PARTICIPANTII TREBUIE SÃ ...”.


OBIECTIVE DESCHISE:

Efectul vizat prin aceastã formare poate fi diferit de la un participant la altul (de exemplu: părerea asupra muncii de noapte). Obiectivele deschise sunt formulate mai ales pe planul afectiv.

Aici nu sunt criterii fixe, prin faptul cã este vorba de păreri personale.

De fapt, obiectivele deschise sunt un auxiliar pentru animator: ele servesc drept bazã pentru obţinerea rezultatelor dorite.

Trebuie sã se formuleze un maximum de obiective închise secundare pe lângă obiectivele deschise!

Obiectiv principal: participanţii trebuie sã formuleze o părere despre prezenta (existenta) ŞOMAJULUI.

Obiective secundare: - participanţii povestesc despre experienţa lor cu şomajul;

- participanţii ştiu câţi şomeri existã;

- participanţii ştiu de ce existã şomaj;

- participanţii pot da soluţii pentru a reduce şomajul.




DIFERENTA ÎNTRE OBIECTIVELE DESCHISE SI ÎNCHISE
OBIECTIVE ÎNCHISEOBIECTIVE DESCHISEFormulare precisã, fãrã ambiguitãtiDescrierea unei probleme, sarcinã fãrã normã precisãRezultatele sunt aceleaşi pentru toţiRezultatele sunt diferite de la o persoanã la altaAccentul se pune pe materia învãtatãAccentul se pune pe procesul de învãtareEvaluarea priveşte conţinutulEvaluarea priveşte procesul.
CLASAREA OBIECTIVELOR
Nu este suficient sã inventariezi obiective care

se succed fãrã cea mai micã logicã. Trebuie

urmatã o ordine logicã. Sã se tinã seama de

faptul cã anumite obiective sunt mai dificil de

atins decât altele. CUM? Se va pleca de la

situaţia de la început: analiza grupului-ţinta

(cine sunt participanţii, ce se ştie despre ei, etc.)
ESTE MAI BINE SÃ SE ÎNCEAPÃ CU OBIECTIVE DESCHISE, PENTRU A SE ÎNDEPTA APOI CÃTRE OBIECTIVE ÎNCHISE (de la generalitãti, la lucruri concrete).

3. CÃUTAREA DE SOLUTII

SOLUTIE

SITUATIE OBIECTIV

A. Modalitãti de rezolvare:

- Ce soluţii cunoaştem noi?

- Cine mai poate da soluţii?

- Existã experienţe similare?




B. Descrierea si înţelegerea posibilitãtilor de rezolvare:

- Ce probleme ridicã o soluţie?

- Ce acţiuni sunt necesare?

- Pe cine ne bazãm?

- Ce avem?


C. Modalitãti de rezolvare în funcţie de posibilitãtile noastre si de utilitate:

- Cine?


- Pentru cine?

- Ce resurse vom folosi (persoane, mijloace fixe, acţiuni, finanţe, etc.)

- Se stabilesc termene pentru început si pentru sfârşit.
4. ALEGEREA SOLUTIEI
Alegerea variantei de rezolvare se poate face prin mai multe metode:

- prezentarea si votarea într-o sedintã;

- sondaj de opinie;

- chestionar.



CÂNTÂRIREA DIFERITELOR SOLUTII ÎN FUNCTIE DE SCOP, OBIECTIV
Soluţii

ObiectiveSoluţia ASoluţia BSoluţia C+-+-+-



5. EXECUTIE
Pe baza soluţiei alese, se propune proiectul de realizare:

- Cine asigurã managementul?

- Existã grupã de însoţire (politic, economic, sponsor, etc.)?

- Cine reglează activitãtile administrative?

- Cum se face informarea si documentarea?

- Se cunosc competentele si responsabilitãtile (cine, ce, până unde, până când, cu ce mijloace, etc.)?

- Cine si cum asigurã controlul?

- Dacã apare un obstacol, ştim cum sã-l depãsim? L-am prevăzut?

- Cine si cum asigurã controlul?

- Unde, la cine putem sã cerem sprijin?

- Ne încadrãm în buget?

7. Ce este MIND MAPPING?
Este o tehnicã a vizualizării, care ajutã la dezvoltarea ideilor si gândurilor. Se bazează pe recunoaşterea cercetărilor moderne asupra creierului si ajutã la folosirea potenţialului parţii drepte a creierului.

Mind Mapping se foloseşte la:

- pregătirea de discuţii si sedinte;

- pregătirea de referate;

- rezolvarea de probleme;

- planificarea proiectelor.


Mind


mapping

Zece reguli pentru Mind - Mapping
1. Tema: Asezati tema centralã ca o tulpinã sub formã de cerc sau ca o elipsã, în mijlocul paginii.

2. Idei de bazã: De la tema principalã, lãsati sã pornească ideile principale sub forma unor crenguţe.

3. Ramuri: Alte gânduri vor fi reprezentate ca ramuri. Bineînţeles cã puteţi diviza aceste gânduri în rămurele.

4. Exprimări succinte: Lucraţi numai cu expresii formate dintr-un singur cuvânt, în loc ce propoziţii întregi.

5. Scrisul de tipar: Utilizaţi scrisul cu litere de tipar. Imaginea cuvântului va fi mai uşor vizibilã.

6. Sãgeti: Utilizaţi sãgeti pentru a stabili legãturi si culori, pentru a scoate în evidentã problemele importante.

7. Idei: Ideile care nu sunt de importantã imediatã, notaţi-le la marginea paginii sau ca supliment la ramurã.

8. Numerotarea: Numerotaţi ideile cu ajutorul ramurilor, atunci când apare necesitatea unei ordini.

9. Cenzurarea: Nu cenzuraţi chiar de la scriere ideile dumneavoastră. Le puteţi şterge mai târziu.

10. Mult succes!

CAPITOLUL al V-lea


METODE DE PREDARE

METODE DE “PREDARE”


A. METODE PASIVE:
1. Lecţia tradiţionala. Predarea la clasã.

2. Conferinţa.

3. Prelegerea.

4. Predarea programatã.


B. METODE ACTIVE:
5. Metoda expozitivã.

6. Metoda demonstrativã.

7. Metoda interogativã.

8. Prelegerea alternatã cu discuţie (dialog).

9. Discuţia dirijatã.

10. Munca de scurtã duratã pe grupe.

11. Munca de lungã durata pe grupe, la un subiect de sintezã.

12. Munca de lungã duratã pe grupe.

13. Cercul de studiu.

14. Brainstorming.

15. Discuţia liberã.

16. Atelierul viitorului.

17. Grupe focalizate.

18. Jocul de roluri.




URMEAZÃ O SCURTÃ PREZENTARE A FIECÃREIA DINTRE ACESTE METODE.

Despre dirijarea predării

Predare dirijatã de profesor

Predare dirijatã de cursanţi
Predarea poate fi dirijatã fie de profesor, fie de cursanţi.

Dacã plecãm de la coltul din stânga sus, predarea este puternic dirijatã de

profesor. Cu cât ne deplasãm în jos, spre dreapta, cu atât predarea devine

din ce în ce mai puţin dirijatã de profesor. Se face din ce în ce mai mult

loc predării dirijate de cursanţi.
Procedeul cel mai comun este sã se plece din stânga sus, deci de la predarea dirijatã de profesor si, treptat, pe măsura ce profesorul si cursanţii ajung sã se cunoască, sã se facă mai mult loc predării dirijate de cursanţi.
1.
PREDAREA LA CLASÃ
Metodã prin care se poate preda cât mai multor elevi dintr-o datã, cu efectul cel mai mare. Dacã avem în vedere aceste lucruri, se poate spune cã predarea la clasã este adecvatã. Ea se desfãsoarã în felul următor:

1. Profesorul examinează elevii la lecţia deja predatã;

2. Profesorul predã lecţia nouã;

3. Profesorul pune întrebări referitoare la noua lecţie, pentru a verifica dacã a fost înţeleasa.

4. Profesorul dã tema pentru data următoare.
Fãrã îndoialã cã mulţi îşi amintesc aceastã structurã din anii de scoală - orã de orã. Până spre sfârşitul anilor ‘50, predarea la clasã era aproape singura metodã folositã.

Predarea la clasã solicitã mult tehnica de a pune întrebări a profesorului.


AVANTAJE
- Cunostinte sistematizate.

- Maximum de informaţii transmise într-un timp limitat.

- Număr mare de cursanţi.
DEZAVANTAJE
- Lipsa motivării.

- Participare limitatã.

- Evaluare târzie a cunostintelor.

2.
CONFERINTA
De-a lungul multor ani, expozeurile sau conferinţele erau metoda didacticã cea mai frecvent folositã. O bunã conferinţa poate da rezultate care nu trebuie neglijate. Ne vom da osteneala aici sã ne aplecãm asupra avantajelor si inconvenientelor acestei metode si asupra mijloacelor de creştere a eficacitãtii ei.

Numai în cazul în care nu sunteţi un bun orator va trebui sã vã pregãtiti o conferinţa.

Ca regulã generalã, o conferinţa sau un expozeu cuprinde o introducere, o dezvoltare si concluzii. La început, oratorul stabileşte contactul cu auditorii, se prezintă, numeşte subiectul si defineşte obiectivele pe care vrea sã le atingă. Apoi, el descrie faptele si anunţa argumentele, rezumã si concluzionează. El poate, de asemenea, sã lanseze un apel în favoarea mãsurilor luate. Sfârşitul discursului este un element strategic, căci este ceea ce se reaminteşte cel mai bine din discurs.

Existã diferite tipuri de conferinţe:


a) Conferinţa “ex-catedra”
Avantajele unei conferinţe

Un simplu expozeu oral al unuia sau a mai multor subiecte este uşor de organizat si permite cuprinderea unui public numeros. Este foarte convenabil pentru prezentarea faptelor sau informaţiilor noi pentru auditori. De altfel, anumite persoane preferã sã asculte, decât sã citească.


Auditorii rămân pasivi

O conferinţa este o comunicare în sens unic, auditorii rămânând pasivi. Existã un risc: cuvântările ţinute sã fie prea abstracte sau fluxul de informaţii sã se reverse prea rapid, conferenţiarul sã nu tinã cont de capacitatea si viteza de asimilare a indivizilor. Acestea pot provoca o obosealã si o diminuare a atenţiei. Cum am mai spus-o, sensurile sunt vocile care sunt călăuzite spre creier. Discursul nu utilizează decât auzul si , deci nu se poate obţine decât un procentaj mic de memorizare a informaţiilor. În plus, nu este posibil sã se evalueze cantitatea de informaţii înţelese si absorbite.

În tot cazul, dacã trebuie sã tineti o conferinţa, nu uitaţi cã cea mai mare parte a oamenilor nu-si poate concentra atenţia decât în jur de 15 minute. Tot expozeul trebuie sã fie clar, simplu si scurt, completat cu mijloace audio-vizuale. Ar trebui sã fie urmat de întrebări si răspunsuri si o discuţie, precum si consolidat prin distribuirea unui text.
b) Conferinţa activã
Conform acestei tehnici, expozeul este întrerupt de intervale consacrate întrebărilor si răspunsurilor, exerciţiilor, discuţiilor pe grupe si de intervenţiile altor participanţi, totul amplificat prin utilizarea mijloacelor audio-vizuale, exemplelor specifice, ilustraţiilor sau datelor statistice. ìn fond, este o combinaţie între o conferinţa magistralã si un studiu activ, care tine atenţia auditorilor ridicatã si-i face sã reacţioneze.

CUM SE TINE O CONFERINTÃ

* Începeţi printr-o introducere care atrage atenţia auditorilor si le suscitã interesul si curiozitatea.

* Exprimaţi-va ideea sau ideile principale si obiectivele concis.

* Dezvoltaţi-va argumentele în manierã logicã, susţinându-le prin fapte si indicaţii precise.

* În loc de concluzii, rezumaţi punctele forte din discursului vostru.

* Scrieţi titlurile si subtitlurile expozeului vostru, de preferinţa de mărimea unei cãrti poştale; gândiţi-va sã le numerotaţi. Astfel, nu veţi pierde firul gândurilor voastre.



REGULILE UNUI BUN EXPOZEU
Generalitãti
- A se alcătui expozeuri scurte (max. 30 minute) si nu prea numeroase;

- A se preciza obiectivele expozeului;

- Definirea conceptelor, siglelor etc.

- Respectarea reguli “celor trei”:

- anunţarea subiectului;

- prezentarea subiectului;

- amintirea subiectului;

- Pregătirea expozeului (scopuri, structurã, conţinut, formã).


Reguli ale comunicării orale
- A nu se citi un text pregătit, ci a puncta un text cu cuvinte cheie;

- A se folosi fraze simple, scurte, afirmative si independente;

- A se recurge la imagini, exemple, metafore ... pentru a veni în sprijinul înţelegerii si memorării;

- A se renunţa la fraze negative;

- A relaţiona înfãtisarea cu conţinutul expozeului:

- menţinerea unui contact vizual cu auditorii;

- dozarea vocii;

- încetinirea si ritmarea debitului verbal;

- atenţie în privinţa ţinutei.
Rentabilitatea formulei
- Primul si principalul beneficiar al unui expozeu este oratorul. Dacã se urmãreste un real profit pentru public, trebuie sã i se dea cuvântul, de exemplu:

- problema timpului;

- lucrul pe subgrupe;

- Oratorul sã-si pună întrebări asupra rezultatelor obţinute.




DISCURSUL
Totuşi, este crucial ca ceea ce aveţi de spus sã fie foarte bine pregătit în prealabil.
1. Ce trebuie sã continã un discurs?
a. Introducere - mai întâi, prezentaţi-va (spuneţi câteva date 1/5 personale, ce rol îndepliniţi în organizaţie);

- are rolul sã atragă interesul către voi;

- descrieţi foarte succint subiectul discursului vostru.
b. Cuprins - dezvoltare

3/5 - vã expuneţi punctul de vedere propriu;

- trataţi subiectul în detaliu si aduceţi argumente;

- prezentaţi separat punctele principale;

- expuneţi-le unul după altul: însotiti-le cu fapte, argumente sau detalii, dar nu încãrcati auditoriul cu prea multe date, precizări sau explicaţii.

- dacã citaţi o lege, un document, aveţi grijã sã o faceţi corect.


c. Încheiere - concluzie

1/5 - trebuie sã fie scurtã, concisã, concretã;

- rezumaţi foarte scurt punctele principale care trebuie sã reiasă din discurs;

- dacã propuneţi o activitate oarecare, indicaţi-o clar.


- Când aţi hotărât ce va cuprinde discursul vostru, scrieţi titlurile si subtitlurile care sã vã ghideze când veţi vorbi;

- Nu este bine sã scrieţi discursul cuvânt cu cuvânt, pentru cã riscaţi sã pierdeţi şirul, sã vã bâlbâiţi, ceea ce ar face o proastã impresie;

- De preferinţa, sã notaţi cuvintele cheie;

- Dacã se adoptã sistemul de notare liniar (clasic) format 1/2 A4, se vor avea în vedere următoarele:

- notarea unei idei principale - trebuie marcatã (culoare);

- se accentuează (cu culoare) cuvintele cheie;

- se face numerotarea foilor;

- de semnalat ca fiecare foaie sã se termine într-o frazã completã.


Dacã aveţi un lapsus - nu vã amintiţi ce aveţi de spus (ceea ce se poate întâmpla oricui), nu intraţi în panicã - consultaţi însemnările scrise.
2. Tinerea unui discurs
a. Limbajul
- Folosiţi un vocabular uzual auditoriului vostru si vouă însivã;

- Nu folosiţi cuvinte rare, pentru cã riscaţi sã le folosiţi incorect;

- Nu utilizaţi expresii nefolosite de auditoriu, căci nu vã va înţelege;

- Formulaţi-va mesajul cu simplitate si natural;

- Evitaţi frazele lungi.
b. Vocea
- Nu încercaţi sã vã schimbaţi felul de a vorbi, exprimaţi-va într-o manierã naturalã;

- Pentru a pune accentul pe anumite pasaje, puteţi schimba debitul, dar evitaţi sã vorbiţi prea repede sau prea lent;

- Nu vorbiţi tot timpul pe acelaşi ton, pentru cã devine monoton;

- Vorbiţi atât de tare, încât sã se audă până în fundul sălii;

- Vorbiţi liniştit.
c. Gesturile
- Gesturile trebuie sã fie naturale, nu gesticulaţi inutil, nu exageraţi;

- Nu folosiţi gesturi repetitive sau agasante (nu luaţi “jucării” cu dumneavoastră: pix, breloc etc.);

- Asezati-vã mâinile pe podium (se evitã miscãri necontrolate).
d. Atitudinea
- Încercaţi sã fiţi destins;

- Consultaţi-va din timp notiţele pentru a nu pierde firul discursului, dar nu pãstrati mereu privirea pe hârtiile voastre;

- Priviţi adesea auditoriul, pentru a stabili contactul cu el;

- Rãspundeti manifestărilor de căldura si de aprobare ale celor ce vã ascultã;

- Dacã aveţi la dispoziţie un timp limitat, vegheaţi sã nu-l depãsiti;

- Asiguraţi-va cã staţi bune - sigur - în picioare;

- Emoţia trebuie administratã (expiraţia linisteste);

- Atenţie la ordonarea hârtiilor;

- Pãstrati un contact vizual cu auditoriul;

- Rezumaţi-va la subiectul propus - nu divagaţi - nu improvizaţi;

- Evitaţi expunerea unor idei care vã vin pe moment;

- Nu intraţi în panicã - reculegeţi-va rapid;

- Folosiţi pauzele de care aveţi nevoie;

- Vã puteţi întrerupe pentru un pahar cu apã;

- Dacã pierdeţi o idee, încercaţi la modul liniştit sã reveniţi la ea.
3.
PRELEGEREA
Aceastã formã de predare este aproape 100% dirijatã de profesor. Este de dorit ca expunerea unui subiect de predat bine structurat sã nu fie “ciopârtitã” prin întrebări si discuţii. Dacã profesorul are darul de a-si face prelegerea vioaie - sau dacã stãpâneste “metoda povestirii” - aceastã formã este excelentã ca parte a unei etape de predare.

Prelegerea este, însă o formã de predare dificilã si, din păcate, trebuie constatat cã majoritatea profesorilor nu o stăpânesc. Dacã prelegerea nu este interesantã, în mod sigur elevii dorm.



NB! O prelegere ar trebui, în mod normal, sã nu depãseascã 30 de minute.
AVANTAJE:

- Cunostinte sistematizate;

- Nu necesitã “amenajări” speciale;

- Număr mare de cursanţi.



DEZAVANTAJE:

- Necesitã parcurgerea unor etape;

- Timp lung până la realizarea unui total;

- Lipsa dialogului, a clarificărilor.



4.
PREDAREA PROGRAMATÃ
Aceastã formã de predare este folositã astăzi sub diferite denumiri, ca, de exemplu, predare dirijatã pe computer.

Aceastã metodã a fost inventatã la începutul anilor ‘60 de psihologul american B. F. Skinner, care si-a folosit propriile fiice drept “cobai”, cu rezultate, evident, excelente.

Predarea este dirijatã, în totalitate, de un program si tinde, de aceea, sã devină monotonã si plictisitoare.

Aceastã metodã este extrem de eficace în însuşirea de deprinderi (exerciţii de rutinã) si asimilarea cunostintelor exacte. Este mult folositã în pregătirea militară si în pregătirile tehnice.

Ţinând cont de evoluţia ameţitoare

din domeniul computerelor, predarea

dirijatã pe computer va câştiga din

ce în ce mai mult teren. Dar, având

în vedere programele deja create,

ca sã nu mai vorbim de programele

care vor apărea în viitorul apropiat,

nu mai putem pretinde cã predarea

dirijatã de computer este predare

programatã. Mai curând, invers.


AVANTAJE:
- Rapid, comod;

- Uşor de realizat, cu o minimã dotare;

- Viitor sigur prin dezvoltare.
DEZAVANTAJE:
- Se adresează persoanelor cu un bagaj minim de cunostinte;

-Uneori, greu accesibil;

- Necesitã investiţii (computer, programe, imprimantã, diskette, hârtie etc.).

5.
METODA EXPOZITIVÃ
1. Definiţie
Aceastã metodã constã în a dezvolta oral un subiect în fata unui grup de elevi al căror rol este de a asculta. Profesorul decide informaţia pe care o va transmite, planul si rezultatul. Cunostintele vor face obiectul unui control, greşelile vor fi îndreptate si lipsurile completate.
2. Obiective si limite
Transmiterea numai a unor cunostinte teoretice.

Trebuie sã fie adaptatã la media auditoriului.


3. Raportat la timp
Profesorul stãpâneste bine durata cursului sãu.

Aceastã metodã permite un progres rapid.


4. Numărul participanţilor
Poate fi foarte mare.

5. Plan si dezvoltare
A se susţine printr-o introducere, făcând:

- introducerea grupului în subiect;

- introducerea subiectului în grup.
Pentru a uşura memorizarea, expunerea va fi riguroasã, neîncãrcatã si descompusã.

Descompunerea îşi va face în elemente si subiecte simple, complete, logice, independente si ordonate unele fatã de altele.


6. Controale
Dacã nu este control, nu va fi formare, ci doar informare, aceasta nu va fi metoda expozitivã, ci doar o conferinţa.


7. Ajutoarele cele mai curente
Răspund în general unei nevoi de susţinere a gândirii. Adesea, ele vor fi destul de elaborate: tablouri, scheme, machete etc.
8. Atitudinea dominantã a formatorului si rolul cuvântului
- Dacã aici grupul are dreptul la cuvânt, este si pentru cã are datoria sã răspundă întrebărilor formatorului.

- Formatorul foloseşte cuvântul pentru a-si menţine autoritatea, a organiza munca, a favoriza reflecţia si a incita la expresie.

În afarã de atitudinea de decizie, el dezvoltã si o atitudine de investigaţie.
9. Amenajarea spaţiului
El va căuta sã favorizeze relaţia “profesor - elev” si, eventual, urmând maniera în care doreşte sã aplice aceastã metodã, va permite confruntarea punctelor de vedere între participanţi.
10. Dimensiunea socialã a metodei
Ca si celelalte, aceastã metodã se sprijină pe un model de a şti sã transmiţi. Deci, aceleaşi observaţii pot fi aplicate si aici.

Se va nota, totuşi, ca măsura permanentã a diferentelor fiecăreia din întrebări, dând posibilitatea profesorului sã limiteze amplitudinea diferentelor.

Aceastã metodã a dat naştere învãtãmântului programat si acesta, la învãtãmântul asistat de ordinator.


6.
METODA DEMONSTRATIVÃ
1. Definiţie
Aceastã metodã constã în a explica si a arãta un gest sau o operaţie. Este necesarã la învãtarea unei cunostinte de tip senzorial-motor (ce face apel la relaţia între simţuri si gesturi); apoi se provoacă, se face si se reface până ce elevul va şti sã execute în mod satisfăcător.
2. Obiective si limite
Transmiterea faptului de a şti sã realizezi operatoriu (sau gestiona) numai.
3. Privitor la timp
Profesorul trebuie sã dispună de timp suficient pentru a putea repeta de câte ori este nevoie.
4. Numărul participanţilor
Este limitat de nevoia fiecăruia de a vedea bine ceea ce aratã monitorul si de numărul locurilor de muncã pentru repetarea operaţiei. Acest număr este, în general, de sase.
5. Plan si progres
Motivarea si prezentarea obiectivului printr-o demonstraţie globalã.

Descompunerea în faze, cu explicaţii.

Descompunerea gesturilor.

Trecerea la actul practic, de câte ori este necesar.


6. Controale
Parţial integrate în metodã în timpul trecerii la practicã, dar trebuie, în prealabil făcute înţelese si memorizate explicaţiile si gesturile de îndeplinit.
7. Ajutoarele cele mai curente
- Tablouri, scheme, machete;

- Material de lucru.


8. Atitudinea dominantã a formatorului s rolul cuvântului
Aceastã metodã functioneazã în acelaşi fel cu metoda expozitivã, cu diferenţa cã stiinta transmisã este de tip senzorial-motor.

Se va remarca totuşi rolul suplimentar al cuvântului de explicaţie, de descripţie, de ilustraţie si de justificare.


9. Amenajarea spaţiului
- Faza de prezentare:

În general, o jumătate de grup în spatele fiecărui umăr al monitorului, pentru a se pregăti fiecare în poziţia fizicã pe care o va avea în timpul trecerii la execuţie si pentru a răspunde problemelor legate de vizibilitate (sã fie cât mai aproape posibil) si dificultãtilor posibile în caz de asimetrie a gestului (a se privi în acelaşi sens).

- Faza de execuţie:

Dacã este posibil, fiecare la locul sãu de muncã.


10. Dimensiunea socialã a metodei
Atunci când în metoda expozitivã existã un model pentru transmitere si unul pentru execuţie, atunci toate observaţiile făcute în prima situaţie pot fi reluate. Totuşi, vom adăuga cã metoda (fãrã îndoialã) nu va fi aplicatã în acelaşi fel, ţinând seama cã urmărim:

- o formaţie de om de stiintã sau de om de artã;

- o condiţionare sau o dexteritate.


7.
METODA INTEROGATIVÃ
1. Definiţie
Aceastã metodã constã în a folosi un “eşafodaj” de întrebări, având ca scop sã se descopere elevilor acele adevăruri pe care ei le ignorã, dar al căror spirit posedã elementele. Eventual, în cazul lipsei elementelor, vor fi date printr-un aport înaintea fiecărei întrebări.
2. Obiective si limite
- A se face apel la reflecţie pentru “a fixa” achiziţiile;

- A transmite o stiintã structuratã de tipul “adevăr”. Plecând de la ipoteze, se ajunge sã se deducă cunostinta (se vorbeşte de stiinta ipotetico-deductivã); aceastã metodã duce si la achiziţia unei proceduri de apropiere a problemelor (se vorbeşte, de asemenea de stiinta - a face metodologie);

- Metoda ce prezintă unele dificultãti în timpul folosirii ei cu adulţii:

- care suportã greu genul “ghicitoare”;

- care, după felul cum au trăit, au adesea importante diferente culturale.
3. Privitor la timp
În general este nevoie de mai mult timp decât într-o metodã expozitivã, si aceasta dominatã de profesor, dar mai nesigurã.
4. Numărul participanţilor
Trebuie sã permită o participare a fiecăruia, asigurând o oarecare emulaţie (10 - 20 persoane este optim).
5. Plan si progres
- Prezentarea precisã a obiectivului muncii;

- Decupajul destul de fin al demersului de rezolvare a problemei pentru a se sprijini pe cunostintele anterioare;

- Întoarcerea pe drumul urmat pentru totalitatea achiziţiilor.

Esenţialul metodei constã în felul în care se folosesc întrebările si în dominarea lor (a se vedea documentul “Întrebările). Aporturile trebuie sã fie succinte si bine situate în progresie.


6. Controale
Cele ce sunt integrate în curs, datoritã întrebărilor nu influenteazã asupra durabilitãtii si totalizării.

Este nevoie, deci, sã se prevadă altele (vezi “Metoda expozitivã”).

Controalele au, în plus, un rol de memorizare si de consolidare.

A controla:

- DA? - memorizarea cunostintelor;

- înţelegerea cunostintelor;

- capacitatea de a folosi.
- CUM? - individual sau colectiv;

- scris sau oral.


- CÂND? - integrat în curs;

- la sfârşitul cursului;

- diferenţa (la 3, 6, 12 luni ...)
- PRIN CE - întrebări, teme, lecţii;

MIJLOACE? - asupra totalitãtii sau asupra extraselor din curs.



7.Cele mai uzuale mijloace
- Tablouri diverse;

- Retroproiectoare;

- Ajutoare de curs (cãrti, policopii).

8. Atitudinea dominantã a formatorului si rolul cuvântului
Cuvântul aparţine de drept formatorului. El îi permite sã transmită informaţia si sã îşi mentinã autoritatea. El este acela care stãpâneste stiinta, puterea si controlul. El are o atitudine de decizie. Aceastã metodã poate fi aplicatã cu mai multã sau mai putinã rigoare, după timp si obiectivul sesiunii. Dacã cuvântul aparţine, în mare parte, profesorului, adesea este necesar sã invite participanţii sã pună întrebări pe mai multe registre (si aceasta, chiar de la începutul sedintei):

- asupra ritmului sedintei (în măsura în care auditoriul poate urmări);

- pentru a cere informaţii complementare;

- pentru a cere explicaţii complementare asupra unui punct neînţeles.

După acestã metodã, tendinţa naturalã a auditoriului este de a rămâne tăcut; profesorul va trebui, deci, cu atât mai mult sã solicite participanţilor sã se exprime. El va trebui sã stabilească, încă de la începutul sedintei sale, locul întrebărilor, propunând sau alegând între mai multe soluţii:

- fie întreruperi când este nevoie, deci în orice moment;

- fie în momente precise (de exemplu, la sfârşitul fiecărui paragraf);

- fie la sfârşitul fazei expozitive.

Ultimul dispozitiv de întrebări la sfârşitul expunerii prezintă inconveniente, riscã sã se uite întrebarea prin procedurã, riscã neînţelegerea unui pasaj, antrenând neîntelegera mai departe a sedintei.
9. Amenajarea spaţiului
El va căuta sã favorizeze relaţia profesor-elev si sã evite schimburile între formatii (grupe de cursanţi).

În materie de gestiune a schimburilor între formatii, formatorul va avea mai multe strategii posibile.

După subiectul de tratat obiectiv sau pedagogic în timpul de care va dispune, el va putea lăsa sã se ducã conversaţii între membrii grupului.

Schimburile de idei între participanţi iau timp si micsoreazã atenţia datã formatorului, dar prezintă un interes sigur pe plan pedagogic. Într-adevăr, ele sunt favorabile celor formaţi, care pot, cu aceastã ocazie, sã compare felul lor de a vedea problema si sã aducă informaţii complementare. Aceste schimburi servesc si profesorului, pentru a măsura nivelul de înţelegere a auditoriului si de a îndrepta proastele interpretări si cunostintele greşite. Ele constituie, în acest sens, un excelent mijloc de control, având în vedere cã ele suprimã la cursanţi teama de evaluare, adesea un obstacol pentru control.


10. Dimensiunea socialã a metodei
Aceastã metodã implicã faptul cã o organizaţie a decis ceea ce, din punctul sãu de vedere, este bine ca elevii sã cunoască. Chiar si conţinutul învãtãmântului capãtã o valoare în ochii societãtii. Este un mod de a cunoaşte. Cunostintele din alte domenii nu sunt luate în considerare si se va face ierarhizarea indivizilor în funcţie de distanta lor fatã de model.

Ele dezvoltã, astfel, individualismul si competiţia. Controalele favorizează, mai mult sau mai puţin, materializarea diferentelor fiecăruia fatã de model.

Va fi, deci, necesar a se întreba în mod deosebit asupra efectelor produse prin alegerea acelui procedeu de control, în funcţie de scopul care se urmãreste.

8.
PRELEGEREA ALTERNATÃ CU DISCUTIE (DIALOG)
Pe plan internaţional a fost folositã de brazilianul Paulo Freire, sub denumirea de pedagogie a dialogului.

Aceastã metodã solicitã, într-o anumitã măsura, profesorul, care trebuie sã realizeze unde se aflã zonele de tensiuni pedagogice.

Profesorul trebuie sã fie dotat cu tactul necesar pentru a interveni si a “anima” discuţia prin prezentare de noţiuni noi, de moduri noi de a privi lucrurile, de alte perspective, prin polarizare, provocare s.a.m.d.
Dacã profesorul învatã aceste lucruri, are la dispoziţie o metodã de predare cu adevărat interesantã, variatã si dinamicã.

9.
DISCUTIA DIRIJATÃ
Aici este vorba, într-un fel, de “metoda trasului pe sfoarã”: trebuie sã parã democraticã, dar, în realitate, profesorul este cel care dirijează întreaga predare.

Secretul constã în faptul cã în faza de planificare a discuţiei, profesorul îşi defineşte foarte exact si concluzia finalã si concluziile parţiale. El pune cursanţilor numai întrebările care conduc la concluziile dorite de el. Înainte de a trage o concluzie, profesorul face un mic rezumat. Acesta este mecanismul care stã la baza discuţiei dirijate. Profesorul nu face, de fapt, decât un rezumat al punctelor de vedere care îi susţin concluzia, “uitându-le” pe cele care ar putea-o slãbi.

Acest fel de metodã nu are ce sã caute în predarea democraticã la cursanţii adulţi. Dar ea poate fi folositoare în fixarea unor strategii (ca parte a conţinutului predării) sau atunci când este vorba de a scoate la ivealã ce metode foloseşte un eventual adversar.
Avantaje
- Participare activã;

- Experienţa grupului.


Dezavantaje
- Timp de pregătire lung;

- Riscul de a se abate de la subiect;

- Informaţii limitate.

Lucrul pe subgrupe
În timpul seminarului, sunteţi obligat sã împãrtiti grupul în mai multe subgrupe. Subgrupele pot avea trei, patru sau cinci membrii. Pentru a-si putea desfãsura activitatea, trebuie sã le daţi instrucţiuni cu privire la ceea ce ar trebui sã facă. Dumneavoastră decideţi cât timp de lucru au la dispoziţie. După aceea, discutaţi rezultatele muncii pe grupe, în plen.
Efecte
Când grupul este împãrtit pe subgrupe, este mai uşor sã-ti spui părerea personalã. Acest lucru se întâmplã si din cauzã cã experţii nu mai sunt de fatã. Dialogul este mult mai spontan.

Între o conversaţie între un număr limitat de persoane, existã, de asemenea, un număr limitat de idei si soluţii si este mult mai uşor sã ai o privire de ansamblu.

În subgrupe participanţii învatã sã lucreze împreunã.

Atunci când urmãriti formarea unor grupe specifice, puteţi folosi diferentele si asemănările dintre participanţi. Câteodată vã hotãrâti sã puneţi în acelaşi grup oamenii care au anumite capacitãti sau experienţe. Câteodată îi puteţi împarţi fãrã a avea un criteriu precis. În acest fel, ei pot cunoaşte alţi oameni, alte situaţii si pot învãta anumite lucruri.


Riscuri
Subgrupele (sau grupurile mai mici) pot fi dominate de către una sau douã persoane. Ceea ce ar trebuie sã se cheme “rezultatul grupului nostru” este numai opinia unui participant mai activ din grup.

Existã posibitatea sã ia naştere o discuţie care sã nu se mai termine. Când participanţii nu acordã suficientã atenţie discuţiei, au tendinţa sã discute despre alte subiecte.


Raportul
Raportul este partea cea mai complicatã.

Dacã nu existã instrucţiuni clare privind raportul, raportorii pot alcătui un sumar detaliat al discuţiei în subgrupã. Acest lucru nu are sens. Participanţii pot spune, în acest caz: “Puteam sã lucrãm împreunã la fel de bine cum am lucrat si pe subgrupe”.




Câteva instrucţiuni pentru lucrul în subgrupe, structurate pe 8 paşi
Pasul 1: Specificaţi foarte clar regulile după care se va lucra pe subgrupe.

(Regulile sunt scrise si vin din afara grupului.

Normele sunt nescrise si le face grupul).

Încercaţi sã explicaţi foarte clar diferenţa între ceea ce se va discuta în subgrupe si ceea ce se va raporta ca rezultat al discuţiei, în plen.

Aceste explicaţii conţin douã parţi:

1. Subiectul de discuţie;

2. Instrucţiunile privind alcătuirea raportului.

În acest fel, subgrupele au posibilitatea sã discute după cum doresc.

Raportul nu trebuie sã se refere la conversaţie (1). Cea de-a doua parte a explicaţiilor va forta grupul sã ajungă la un rezultat (concluzii, inventar, prioritãti, propuneri, planuri etc.). Ei vor prezenta acest rezultat în sesiunea plenarã. În acest mod, grupul va avea rezultate clare.
Pasul 2: Discutaţi pe marginea acestor instrucţiuni cu participanţii.

Explicaţi-le ce urmãriti, dându-le aceste instrucţiuni. Explicaţi-le care sunt diferentele între instrucţiunile privind punctele de discuţie si instrucţiunile privind alcătuirea raportului.


Pasul 3: Specificaţi cât timp au pentru discuţii si cât timp au pentru raport.

S-ar putea ca ei sã nu aloce suficient timp discuţiilor, deci s-ar putea sã nu aveţi nici un rezultat.


Pasul 4: Alcãtuiti subgrupele.

Dacã are importantã cine va fi într-o grupã si cine va fi în altã subgrupã, atunci va trebui sã vã alcãtuiti grupele cu ceva timp înainte.


Pasul 5: Fiecare subgrupã va trebui sã-si aleagă un raportor.

Raportorul va trebui sã ia notiţe si sã prezinte rezultatele muncii.

Trebuie sã repetaţi faptul cã raportul nu este un sumar.

Convingeţi-va cã toţi membrii subgrupei (nu numai raportorul) vor lucra la alcătuirea raportului.


Pasul 6: Verificarea: verificaţi dacã toatã lumea a înţeles instrucţiunile.

Punctele pe marginea cărora se va purta discuţia sunt clare?

Diferenţa între punctele de discuţie si cele pe marginea cărora se va face raportul este clarã?
Pasul 7: Lãsati grupul sã lucreze singur si observaţi doar dacã ei respectã instrucţiunile date.

Se încadrează în timp cu alcătuirea raportului?

Lucrează împreunã?
Pasul 8: Începeţi sesiunea plenarã atunci când timpul alocat lucrului pe subgrupe a luat sfârşit.

Folosiţi instrucţiunile privind raportarea ca nişte linii directoare pentru raport.


Instrucţiunile pentru subgrupe, în cazul în care activitatea lor trebuie sã folosească drept introducere pentru alt subiect
Lucrul pe subgrupe poate fi folosit, de asemenea, pentru a pregăti o altã parte a programului. De exemplu, pentru a pregăti o discuţie în plen sau pentru a pregăti o prezentare făcuta de un alt expert invitat la curs. Puteţi ruga participanţii sã facă o listã cu întrebări, opinii, experienţe, etc.
Subgrupe care sã implementeze un subiect
Lucrul pe subgrupe poate fi folosit si pentru a definitiva alte elemente din program, cum ar fi, de exemplu, o prezentare, vizionarea unei casete video, discuţii pe marginea unui text.

În acest fel avem posibilitatea sã găsim soluţii la o problemã care a fost prezentatã în sesiunea plenarã.

Existã posibilitatea sã discutaţi întâi despre subiect în general, în sesiunea plenarã si apoi participanţii (în subgrupe) sã facă legătura cu propria lor experienţa.

Atunci când lucraţi pe subgrupe, aveţi posibilitatea sã daţi unei subgrupe anumite instrucţiuni si altei subgrupe alte instrucţiuni. În aceastã situaţie, rezultatele grupelor nu sunt comparabile, dar sunt complementare.

La alcătuirea grupelor si la trasarea sarcinilor, trebuie sã aveţi în vedere diferentele în ceea ce priveşte experienţa si interesul participanţilor.

Fiecare subgrupã se poate ocupa de un alt aspect al unui subiect.

Puteţi, de asemenea, sã faceţi o diferenţiere în funcţie de poziţia sau punctele de vedere ale participanţilor.

De exemplu, privitor la condiţiile de muncã: patronul, funcţionarii, muncitorii, inspectorii în materie de muncã si doctorul pot avea poziţii diferite.


Exemplu:
1. Subgrupele se pregătesc în vederea unei prezentări făcute de un expert.
Obiectiv: Formarea imaginii.
Trei subgrupe se pregătesc pentru aceastã prezentare.

Sã luãm ca exemplu tema “Protecţia muncii si a sãnãtãtii”. Expertul este inspector în domeniul muncii. El doreşte sã răspundă întrebărilor si comentariilor grupului.


Aspecte care trebuie discutate:

* Care credeţi cã este munca pe care trebuie sã o desfãsoare un inspector? Care sunt sarcinile lui?

* Credeţi cã el are vreo influentã în funcţionarea unei întreprinderi?
Nu existã un raport în ceea ce priveşte aceastã parte.
Instrucţiuni privind raportul:

Gândiţi-va la trei întrebări pentru expert:

* O întrebare care sã se refere la condiţiile de muncã ale muncitorilor (sănătate, protecţie);

* O întrebare despre atitudinea patronatului;

* O întrebare despre modul în care se desfãsoarã munca inspectorilor în domeniul condiţiilor de muncã.
Scrieţi cele trei întrebări pe un flip-chart si prezentaţi-le în sesiunea plenarã.

Alocaţi circa 10 minute pentru instrucţiunile privind discuţiile si circa 20 minute pentru cele privind alcătuirea raportului.


2. Subgrupele se pot gândi la prezentarea unor puncte de vedere în sesiunea plenarã.
(Obiectiv: Formarea unei opinii).

10.
MUNCA DE SCURTÃ DURATÃ PE GRUPE
Pentru a putea face diferenta între munca de scurtã duratã pe grupe si cea de lungã duratã, este nevoie sã indicãm timpul afectat.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   14


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə