Raţionalitatea lumii şi misterul lui Dumnezeu- iubire

B. Revelaţia lui Dumnezeu în istoria mântuirii - iconomia iubirii
“O Iubire care ne îndumnezeieşti, Tu eşti Dumnezeu” - Sfântul Simeon Noul Teolog ⁸⁸

“Dumnezeu rămâne în veci un mister pentru om, dar un mister din care iradiază tot mai multă lumină, tot mai multă iubire şi viaţă trăită de către om, tot mai mult sens”.⁸⁹

Raţionalitatea lumii - scrie părintele Stăniloae - nu este o realitate închisă în sine, ci dimpotrivă ne duce la taină, la taina creatului care nu e prin sine, ci presupune o existenţă prin sine din eternitate, deci la taina [misterul] lui Dumnezeu-[Iubire], ca explicare raţională a tainei creaţiunii. Şi raţiunea noastră implică ca explicare a lor (care e taina lor) pe Dumnezeu, ca supremă Raţiune a lor.

După Sf.Maxim Mărturisitorul, raţiunile lumii ⁹⁰ ne descoperă taina lui Dumnezeu. Între taina lui Dumnezeu şi între raţiunile lumii nu este o contradicţie. Raţiunea noastră este făcută pentru a cunoaşte şi acele raţiuni, care îşi au temeiul în raţiunile lui Dumnezeu Cuvântul.

Condiţionarea reciprocă dintre taina [misterul] lui Dumnezeu şi raţionalitatea lumii, în ambele văzând atât un conţinut de taină, cât şi unul raţional, nu înseamnă că în Raţiunea dumnezeiască, în parte apofatică, e un apofatic sau o taină care nu depăşeşte prea mult raţionalul sau taina creţiei.⁹¹ “De fapt Raţiunea divină, “mai presus de raţiune”, cum îi spune Sf.Maxim Mărturisitorul, are un conţinut apofatic infinit mai adânc decât conţinutul ei raţional transparent în creaţie; apofaticul depăşeşte în Dumnezeu raţionalul, în măsura în care fiinţa Lui depăşeşte raţionalul creţiei. Nici una din ele nu e uşor de înţeles. Sf.Grigorie de Nazianz spune:

“Şi am străbătut nourul ajungând înlăuntru, departe de materie şi de cele materiale, întorcându-mă şi adâncindu-mă în mine, pe cât mi-a fost cu putinţă. Dar când L-am primit acolo, de abia am văzut spatele lui Dumnezeu (Ieş.33,22). Şi aplecându-mă puţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cunoscută de ea însăşi şi câtă rămâne sub întâia catapeteasmă şi se ascunde sub Heruvimi, şi câtă ajunge până la noi.” “ Spatele lui Dumnezeu” văzut de el, îl numeşte Sf.Grigorie de Nazianz, “mărirea firii dumnezeieşti din creatură şi cele puse în faţa noastră” ⁹². …”Dar nu avem nici înţelegerea exactă a creaţiei. Căci şi acesteia nu-i cunoşti decât umbrele…. Dar mult înainte de aceasta este firea neînţeleasă şi necuprinsă, care este mai presus de acestea şi din care sunt toate, Şi spun că nu cunosc nu că este, ci ceea ce este. Căci nu e goală propoveduirea noastră, nici deşartă credinţa noastră ( ICor.15,14)….Căci se deosebeşte mult convingerea că este, de cunoştinţa ce este.” ⁹³(Cuv.cit.,cap.4,5). Nu înţelegem perfect nici raţionalul creaţiei, în care se reflectă “spatele lui Dumnezeu”, şi în el un fel de apofatic. Cu atât mai neînţeleasă este firea lui Dumnezeu, al cărei “spate” se reflectă în creaţie.”⁹⁴

“Sf.Maxim Mărturisitorul prezintă pe Fiul lui Dumnezeu neîntrupat ca Raţiune după ale cărei raţiuni au fost create toate, iar întrupat, ca Cel care restabileşte armonia tuturor cu Dumnezeu şi între ele. Aceasta pentru că Raţiunea adevărată este una cu Iubirea .”⁹⁵
a.Dumnezeu se revelează din iubire ca iubire :
”Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. ” (In.3,16); ”Întru acesata este iubirea : nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”, ”Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi.” (I In.4,10,19); ”Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut.” (In.1,18), deoarece ”Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (In.14,9), ”Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (In.14,10), “Eu şi Tatăl una suntem” (In.10,30).

Fiul întrupat este Teologul prin excelenţă, în sensul deplinei descoperiri a lui Dumnezeu, Unul în Treime, chiar dacă numim teologi şi pe cei care au trăit “viaţa în Hristos”. “Cel ce a adus lumina dumnezeiască în modul cel mai accentuat oamenilor şi a răspândit-o în toată lumea creată este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om. Căci prin El s-a creat lumea conform raţiunilor Lui şi El o susţine şi vrea să o conducă spre îndumnezeirea veşnică, conform sensului ce i l-a dat. De aceea El a luat trup şi prin acest trup a arătat lumina ipostasului Său divin, pe care Îl are în unire cu celelalte Persoane divine. Prin El, s-a creat trupul omenesc capabil să fie mediu al raţionalităţii active a sufletului, dar şi al luminii transcendente a Lui sau a Sfintei Treimi, când El va asuma acest trup. El a creat un trup capabil să fie asumat de ipostasul Lui dumnezeiesc şi să fie mediu prin care lumina lui dumnezeiască să se arate şi în mod văzut şi să se răspândească şi peste lume, aşa cum bunătatea oamenilor duhovniceşti se arată pe faţa lor şi se răspândeşte în jurul lor. Lumina aceasta va copleşi trupul Lui mai ales după învierea Lui şi pe toţi şi toate după învierea de obşte. Acesta e tema centrală a “Imnelor iubirii dumnezeieşti” ale Sfântului Simeon Noul Teolog. …Vederea luminii dumnezeieşti, deci a lui Hristos care e o relaţie plină de iubire între Hristos şi om, nu e un act de cunoaştere a tainei lui Dumnezeu, după depăşirea prin negaţie, a cunoştinţelor câştigate din lume, deci nu e o ridicare prin teologia negativă în întunericul care acoperă dumnezeirea. Aceasta deosebeşte spiritualitatea răsăriteană de cea occidentală. Vederea aceasta e a iubirii, a bunătăţii ce iradiază din faţa lui Hristos …Întunericul pentru Sfântul Simeon Noul Teolog nu are sensul unui acoperământ al lui Dumnezeu, ci e una cu patimile care îl închid pe om în el însuşi şi în lipsa de sens a existenţei.”⁹⁶ Imnele Sfântului Simeon sunt un adevărat document al misticii ortodoxe, “care e simţirea iubirii nesfârşite a lui Hristos ca Fiu al Tatălui şi Frate al nostru, simţire ce o susţine în noi prin Duhul Său cel Sfânt. E mistica relaţiei fericite cu Dumnezeu cel personal, care îşi revarsă dragostea către noi ca lumină.”⁹⁷

“Cel ce şi-a unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc,

s-a făcut în chipul dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept.

S-a făcut creştin din Hristos,

având înăuntru ca pe Cel ce a luat chip[formă] în sine(Gal.4,19)

pe Hristos cel necuprins şi singur

cu adevărat neapropiat tuturor făpturilor….

Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea,

aceasta, mila şi iubirea Ta de oameni…

Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne,

înfricoşător şi mai presus de cuvânt,

că mi se arată lumina, pe care nu o are lumea,

şi că mă iubeşte Cel ce nu e înăuntru lumii acesteia

şi că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute….

Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea

mă ia înăuntrul Lui şi mă ascunde în braţele Lui,

şi mă aflu atunci în afara întregii lumi

şi eu, cel muritor şi mic în lume,

privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii.”⁹⁸

Iubirea dumnezeiască îl înalţă pe om mai presus de lume, fiind lumină dumnezeiască, necreată; Sf.Simeon anticipează învăţătura despre energiile dumnezeieşti necreate, prezentată ulterior sistematic de Sf.Grigorie Palama:

“Iubirea e Duhul dumnezeiesc,

lumina atotfăcătoare şi luminătoare, Ea nu e din lume,

nici creatură.Căci e necreată

şi în afara tuturor celor create.

E necreatul din mijlocul celor create.”⁹⁹

b. Dumnezeu Se manifestă ca iubire pentru că este iubire:
”Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnzeu şi Dumnezeu rămâne în el.” ( I In.4,16), ”Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” ( I In.4,8), iubire ce se descoperă ca lumină, pentru că ”Dumnezeu este lumină şi întru El nu-I nici un întuneric.” ( I In.1,5). Părintele Stăniloae numeşte Sfânta Treime : “structura supremei iubiri”, “taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte”¹⁰⁰, “un dumnezeu monopersonal nu ar avea în sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă şi pe noi.”¹⁰¹ Iubirea Sfintei Treimi “ad intra” este reliefată prin sintagma “intersubiectivitatea divină”- ca lipsă a oricărei pasivităţi în Dumnezeu- prin care se desemnează “caracterul spiritual al transparenţei sau al întrepătrunderii Persoanelor divine, care e şi o con-penetrare a conştiinţelor lor”, fapt posibil deoarece “Dumnezeu este subiect pur, sau Treime de subiecte pure”. Tatăl L-a născut din eternitate pe Fiul, Fiul nedevenind prin aceasta în vreun fel obiect al Tatălui. De aceea se foloseşte şi expresia: ”Fiul Se naşte din Tatăl, nu numai: “Tatăl Îl naşte pe Fiul.” Naşterea Fiului din Tatăl este trăită ca act etern de amândoi ca subiecte, într-o intersubiectivitate care nu-l confundă, căci Fiecare îl trăieşte din poziţia Sa proprie. De asemenea, termenul purcedere nu indică o pasivitate a Duhului Sfânt, care L-ar face în oarecare privinţă obiect al Tatălui. Duhul “de la Tatăl purcede” ( In.15,26) ne spune Mântuitorul. “Intersubiectivitatea şi afirmarea reciprocă face ca Tatăl trăindu-Se ca Tată, trăieşte ca Tatăl toată subiectivitatea filială a Fiului; subiectivitatea Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai interioară de cum îi este interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de cum îi este interioară unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui fiului ei şi să trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui …. Totul e comun şi perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în Altul să se confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi.”¹⁰² Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu nu sunt atribute divine alături de altele, ci sunt însuşi modul de a fi al lui Dumnezeu.¹⁰³ Prin urmare nu există o contradicţie între iubirea lui Dumnezeu şi veşnicia chinurilor iadului. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, şi pe cei din rai şi pe cei din iad cu aceeaşi iubire, diferenţa este determinată de modul cum este receptată aceeaşi iubire dumnezeiască :

“ Eu zic că cei chinuţi în gheenă- spune Sfântul Isaac Sirul- vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de dragoste e mai ascuţită decât orice chin. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu.... Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea părerea de rău sau chinul din gheenă”.¹⁰⁴

Dumnezeu este iubire şi doreşte să extindă iubirea la toată făptura, aşa cum soarele luminează toate prin însăşi existenţa sa. Omul poate ajunge să simtă iubirea dumnezeiască. Prin Botez are privilegiul să intre cu Dumnezeu Tatăl într-o relaţie asemănătoare celei existente din veci între Tatăl şi Fiul, să primească darul înfierii hyiothesia. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, adică frate cu noi, cei ce devin fraţi -adelphoi ai lui Hristos, prin Botez, devin implicit fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Ceea ce a spus Tatăl despre Fiul întrupat: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” (Mt.3,17) se rosteşte în timpul Botezului la adresa oricui om care se botează, de aceea Sf.Ap.Pavel rezuma sensul Botezului în cuvintele: “Duhul înfierii prin care strigăm: Avva! Părinte! ” (Rom.8,15).¹⁰⁵ Apoi prin darul creşterii duhovniceşti - Taina Sfântului Mir, şi a unirii mistic-sacramentale cu Hristos - Sfânta Taină a Euharistiei, omul dobândeşte darul nesfârşitului progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, printr-o unire tot mai accentuată, dar niciodată deplină, Dumnezeu rămânând veşnic incognoscibil în fiinţa Sa, nepătruns în taina [misterul] Său, Cel pe care Îl găsim, dar Îl şi căutăm pururea.

1 Răsp.către.Talasie, F.R.3, p.45-46

2 Jean Guitton- membru al Academiei Franceze, în Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1991,p.45

3 Ibid.,p.50

4 Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică, Ortodoxia, nr.1,1958, p. 23

5 Ibid., p.24

6 Ibid., p.37

7 Ibid., p.39

8 Sf.Atanasie cel Mare, Epistola către Serapion, I,28, la Prof.N.Chiţescu, op. cit., p.40

9 Pr.Prof Dr.Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p328

10 Ibid., p.249

11 “Anumiţi cosmologi sunt atraşi din punct de vedere filosofic de modelul oscilant, în special din cauză că, la fel ca modelul stării staţionare, acesta evită cu elegantă problema GENEZEI. Un astfel de model se confruntă totuşi cu o dificultate teoretică severă. Cu fiecare ciclu, raportul dintre numărul de fotoni si cel de particule (sau mai precis, entropia pe număr de particule) creşte usor, pe seama unui fel de frecare (cunoscută sub numele de frecare globală) care are loc în timp ce universul se extinde si se contractă. După cum deducem, universul demarează în fiecare nou ciclu cu un nou raport între fotoni si particule, ceva mai mare decât precedentul raport. Raportul actual este mare, dar nu infinit, asa că este greu de văzut cum ar fi putut trece universul printr-un număr infinit de cicluri.” - Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, Primele trei minute ale Universului - Un punct de vedere modern asupra originii Universului” Ed.Politică, Bucureşti, 1984, p.167-168

12 Aceasta a fost împărtăşită de Biserică de la început a se vedea de ex. Sf. Teofil al Antiohiei, Ad Autolyc. I , 4, P.G. 6, 1029B;2,10;1064B; Sf.Irineu al Lyonului, Adv.haeres. 2.10, 4, P.G.7, 736B; cf.3.8,3;868AB; Origen, De princ., praef.4 ;GCS Orig.5, p.9,14; Sf.Ioan Hrisostomul, In Gen.hom.2,2; P.G.53,28; Fer.Augustin, In Io.tract.42,10; P.L.35,10703; Conf.11,5

13 Ambigua 7,1077C

14 Ibid.,1072C

15 “Ontologia greacă veche era fundamental monistă: fiinţa lumii si fiinţa lui Dumnezeu formau pentru vechii greci, o unitate indestructibila. Prin, fiinţa lui Dumnezeu era legată de fiinţa lumii, în vreme ce credinţa biblică Îl proclama pe Dumnezeu absolut liber faţa de lume. Conceptul platonic despre Dumnezeu Creatorul nu-i mulţumea pe Parinţii Bisericii, si aceasta tocmai pentru că doctrina creaţiei plecând de la ceva preexistent limita libertatea divină. Trebuia deci găsită o ontologie care să evite atât monismul filosofic grec, cât şi “abisul” între Dumnezeu si lume, profesat de sistemele gnostice - alt mare pericol al acelei epoci.” - Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială, Ed.Bizantină, Bucureşti, 1996, p.8

16 Dogmatica I,p.330

17 G.Florovsky, Creation and Redemption, Pelmonta Massachussetts, 1976, p.46; Sf.Grigorie de Nazianz, Or.18; P.G.37, col.316; Sf.Ioan Damaschin, De fide orth., I, 15; P.G.96, col.583

18 Theologie dogmatique, în MEPREO, 46-47, 1964, p.104-105

19 Pr.Prof.D.Stăniloae, Chipul…, p.245

20 Ibid, p.239

21 Hans Urs von Balthasar, Liturgie cosmique-Maxime le Confesseur, Aubier, Paris, MCMXLVII, p.45-47

22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, P.S.B. 80 , EIB,1983-textul grec în P.G.91,1032-1417

23 Părintele Stăniloae citează de mai multe ori din celebra lucrare a lui Polycarp Sherwood O.S.B., The earlier Ambigua of Saint Maximus the Confessor and his Refutation of Origenism, Orbis catholicus, Herder, Roma, 1955

24 Ibid., p.86

25 Zur geistesgeschichichtlichen Einordnung des Origenismus, Byzantinische Zeitschrift,54 (1951), p.292-303

26 P.Sherwood,op.cit.,p.93

27 Pr.Prof.D.Stăniloae, Ambigua, t.r. cit., p.27,28

28 Idem, Dogmatica, I,p.179

29 Ibid, p. 184, 183. În acest context, ar fi interesant , poate, să aducem în discuţie următorul pasaj :

”Rugăciunea se îndreaptă activ spre acest Altul prin care conştiinţa este afectată pe planul sentimentului. La rândul lui acest Altul care o afectează este perceput ca sursă de apel căreia îi răspunde rugăciunea.

O fenomenologie poate, fără nici o îndoială, să-şi propună să descrie sub toate trăsăturile sale cele mai universal răspândite această structură a apelului şi a răspunsului, ce pare să guverneze atât sentimentele, cât şi atitudinile. În această privinţă, această fenomenologie ar avea ca sarcină esenţială să deosebească structura apel/răspuns de raportul întrebare/răspuns, în virtutea echivocului asociat termenului răspuns, comun celor două cupluri corelative. În măsura în care raportul întrebare/răspuns, cum îl numeşte Gadamer după Collingwood, implică un domeniu prealabil de înţelegere în comun în aceeaşi măsură raportul apel/răspuns are ca funcţie să dea naştere acestui domeniu de înţelegere prin supunere, în planul sentimentului absolut, şi prin invocaţie, în planul atitudinii de rugăciune. Aici apare diferenţa între răspunsul relativ la o întrebare şi răspunsul relativ la un apel….n-ar trebui să zicem că, de exemplu, credinţa religioasă sau teologia aduc răspunsuri la întrebările puse şi nerezolvate de cunoaşterea ştiinţifică sau filozofică; aceast mod de a înţelege ideea religioasă de răspuns, fie în postura sa arogantă şi triumfalistă, fie în postura aparent modestă, ba chiar ruşinoasă, a unei credinţe de umplutură, în sensul denunţat de Bonhoeffer, rezidă în necunoaşterea diferenţei principale care deosebeşte relaţia epistemologică dintre întrebare şi răspuns de relaţia specific religioasă dintre apel şi răspuns. Răspunsul religios este ascultător, în sensul tare al unei ascultări în care este recunoscută, mărturisită, confesată superioritatea, adică poziţia de Înălţime a apelului”—Jean-Louis Chretien, Michel Henry, Jean-Luc Marion, Paul Ricoeur, Fenomenologie şi Teologie, Polirom, Iaşi, 1996, p. 14,15

30 Pr.Prof.D.Stăniloae, Dogmatica I, p.182,183

31 Div. Nom.5:4,313C

32 Ibid.CD

33 Ibid, 316A

34 Ambigua 91,1164BC, la H.U.von Balthasar, op.cit., p.93

35 Pr.Prof.D. Stăniloae, Dogmatica,I, p.182

36 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59;F.R.,3, p.315

37 Idem, Ambigua 1392CD, t.r.cit., p.334

38 Logoi spermatikoi reprezintă încorporarea în stoicism a eide - lor ( înfăţişare, natură constitutivă, formă, specie, idee) aristotelice, care sunt imanenţi materiei şi dirijează întreaga structură teleologică a existenţelor individuale.- v. Michel Spanneut, Permanence du Stoicisme, De Zenon a Malraux, Ed. J.Duculot, S.A., Gembloux,1973

39 Op.cit.,p.42

40 Ibid.,p.45

41 Probabil pe baza ideii stoice despre logos spermatikos, Origen este primul gânditor al Bisericii, care prezintă o teologie despre logoi creaţiei Îi priveşte ca idei prezente în Hristos ca Înţelepciune (In Io.I,34;De princ.I,2,2) unde formează - în sens platonic - lumea inteligibilă, un model pentru lumea sensibilă, şi reprezintă “bunătatea” originară a celor create. Această linie de gândire poate fi umărită într-o oarecare măsură şi la Sf.Atanasie care afirmă că Dumnezeu, ştiind că o lume diferenţiată potrivit unor logoi individuali, ar fi una divizată, a creat lumea în concordanţă cu propriul său Logos (Or.contra gentes 41;P.G.25,84A), şi este reflectată la Augustin, care foloseşte cuvântul rationes pentru a reda logoi, pe care îi consideră principii imuabile şi eterne (De div. Quaest. 83,46,2; P.L.40,30…). Dar influenţa dominantă, în această privinţă, asupra Sf.Maxim a fost exercitată de Evagrie şi în special de Sf.Dionisie, care a introdus o înţelegere dinamică şi intenţională a logoi-lor. Pentru Evagrie este caracteristic accentul pus pe logoi providenţei şi judecăţii (Cent.gnost.5,16;P.O.28,p.183), şi ideea despre o “contemplare duhovnicească” finală, în care logoi sunt văzuţi în comuniune mistică cu Dumnezeu (ibid.,p.193)—op.cit.p.77,78

42 I.H.Dalmais, ”La theorie des ”logoi” des creatures chez saint Maxime le Confesseur”, Revue des sciences philosophicques et theologiques, 36, 1952, p.244 )

43 Introd.la Ambigua, trad.rom.cit., p.28,29

44 J.C.Larchet, introd.la : Saint Maxime la Confesseur, Ambigua,-comentarii de Părintele Dumitru Stăniloae, Les Editions de l’Ancre,1993

45 Prof.Nicolae Chiţescu, op.cit.,p.45

46Ad.Thal.q.65,P.G.90,744D sq.

47Ibid.,745D

48 Ibid.760 D

49 Ad.Thal.q. 32, P.G.90,372BC; cf. Denys Areopagite, De divinis nominibus,c.2,PG3,637 C în: J.Lemaitre, art. “Contemplation…”, în: Dictionaire de spiritualite, fascicule XII, Paris, 1969, p.1819

50 Ambigua 22,1256D-1257A

51 Ibid. 15,1217AB; 17,1228A-1229A

52 Ibid., 15,1217A

53 Ibid.,41,1312B-1313B

54Ibid.,7,1072C

55 Ambigua 7,1077C,1081BC;14,1313AB

56 Ibid.,7,1077C

57 Ibid.,7,1080B;42,1328B,1329BC;7,1081

58 Ibid.,7,1081AB[t.r.cit.p.83],cf.42,1328B

59 Ibid., 7,1081C, citate la : J.C.Larchet, op.cit., p19-22

60 Ambigua 1077C-1089D

61 Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur, Beauchesne, 1973

621077C-1081C11 -