Investiţiile excesive in institutiile deja existente.
Aceasta este o reacţie clasică la situaţiile de urgenţă- situaţii în care cazurile extreme beneficiază de o foarte slabă ‚îngrijire şi/sau sunt descoperite abuzuri ( sau mai degrabă sunt raportate de către observatorii drepturilor omului sau de către jurnalişti de investigaţie). In timp ce aceste situaţii intolerabile necesită atenţie imediată, există riscul ca atenţia focalizată pe aceste situaţii extreme să distragă atenţia de la schimbările sistemice necesare:
Investiţiile excesive in clădiri. Un răspuns comun la slaba calitate a îngrijirii din instituţii este acela că baza materială trebuie îmbunătăţită. Totuşi, acest lucru face ca închiderea instituţiilor să fie mai dificilă pe termen mediu. Autoritaţile nu doresc să închidă un serviciu în care s-a investit masiv. Fondurile din donaţii externe sunt folosite deseori în acest fel.
Acestă problemă o depăşeşte pe cea a remedierii cazurilor evident extreme. Chiar şi îngrijirea de calitate medie poate fi supusă unor iniţiative ce au ca scop îmbunătăţirea standardelor materiale (prin investiţii în baza materială), raportul personal - beneficiar sau alţi parametri. În timp ce astfel de schimbări pot, în unele situaţii, ameliora calitatea vieţii beneficiarilor, deseori astfel de investiţii reprezintă o şansă ratată de a face schimbări sistemice şi mai târziu devine dificil de susţinut închiderea şi reforma sistemică.
Atenţia exclusivă asupra eşecului indivizilor. Evident, este necesară promovarea responsabilităţii personale a fiecărui membru din cadru personalului (şi in particular al managementului). In cazurile condiţiilor total neacceptabile sau ale abuzurilor asupra drepturilor omului, cei responsabili trebuiesc identificaţi şi, unde este cazul, cercetaţi. Totuşi ar fi greşit să axăm atenţia doar asupra eşecurilor individuale şi să scăpăm din vedere problemele de sistem în discuţie. De fapt, mulţi angajaţi care nu au luat parte la acţiuni nesatisfăcatoare pot fi reinstruiţi cu scopul de a oferi servicii de o calitate mult mai bună intr-un mediu diferit.
-
Riscul menţinerii serviciilor paralele.
Dacă dezvoltarea serviciilor alternative nu este asociată cu închiderea progresivă a instituţiilor existente, se poate ajunge la o situaţie în care noile servicii în comunitate să funcţioneze în paralel cu instituţii preexistente. O parte din beneficiari rămân în instituţii fără o îmbunătăţire semnificativă a stării lor, ceea ce este frustrant. Mai mult de atât, următorii factori de risc pot să apară:
Ignorarea, lăsarea la urmă a persoanelor cu dizabilităţi, şi sau cu nevoi complexe. Există o tendinţă de a începe cu lucrurile mai simple, mai uşoare atunci când apar proiecte privind dezinstituţionalizarea. Persoanele cu dizabilităţi uşoare sau moderate sunt mutate în sisteme tip case familiale, intr-o încercare de a închide treptat instituţiile rezidenţiale. În multe situaţii, aceşti oameni susţineau personalul din instituţiile rezidenţiale , ajutând la îngrijirea persoanelor cu dizabilităţi severe. Dezinstituţionalizarea beneficiarilor mai puţin afectaţi poate duce la o situaţie în care personalul din instituţii să rămână cu un număr de oameni cu handicapuri severe pentru care va deveni dificil să fie plasaţi în sistemul de case tip familial acesta fiind destinat oamenilor cu dizabilităţi mai mici. Aceste riscuri pot fi evitate prin includerea persoanelor cu dizabilităţi severe şi nevoi complexe într-un efort de dezinstituţionalizare.
Generarea („ over-meeting”) de nevoi adiţionale. Dacă există un număr insuficient de transferuri ale beneficiarilor din îngrijire instituţională în cadrul noilor servicii, este probabil (după cum au arătat exemplele din SUA) ca aceste noi servicii să încerce să absoarbă doar posibili beneficiari care ar necesita la început îngrijire mai puţină, pentru a-şi justifica existenţa. Pe de altă parte, chiar dacă beneficiarii sunt transferaţi dar locurile lor din instituţii rămîn, există o tendinţă naturală ca instituţia să atragă alţi posibili beneficiari chir din grupuri diferite decât s-a intenţionat iniţial.
Creearea de „cheltuieli duble” pe termen lung. Mai mult decât atât, există riscul cheltuielilor duble pentru cele două sisteme care operează în paralel. Trebuie luat la cunoştinţă că va fi nevoie de costuri crescute – investiţia iniţială în casele de tip familial pentru a le pune în funcţiune- precum şi costurile duble de funcţionare pentru a finanţa atât serviciile vechi cât şi pe cele noi, paralele pentru câţiva ani, până când instituţiile sunt închise complet. Aceste costuri trebuiesc organizate în bugete ce să însoţească strategiile de dezinstituţionalizare. Totuşi, acest lucru nu trebuie să ducă la o situaţie pe termen lung în care ambele servicii să existe în paralel pe termen nedefinit. Un astfel de sistem dublu nu poate fi sustenabil pe termen lung – şi în mod special în situaţii de criză economică sau bugete reduse- pentru că autorităţile ar prefera să desfiinţeze serviciile noi în favoarea celor vechi şi bine incetăţenite. De fapt, continuarea funcţionării intituţiilor poate fi folosită ca şi un argument pentru a dovedi că dezintituţionalizarea a eşuat pentru că nu s-a redus automat numărul de paturi.
-
Prea multe alternative „instituţionale”
Chiar şi acolo unde au fost organizate, creeate aceste alternative şi instituţiile preexistente au devenite subdimensionate sau închise, caracterul acestor alternative poate sa devină problematic, aceasta deoarece aceste alternative devin prea „instiuţionalizate”, nefiind bazate pe nevoile, preferinţele fiecăriu individ, ceea ce duce la o insuficientă implicare din partea beneficiarului (acolo unde este relevant, a familiilor acestora) în planificarea, managementul şi respectiv în evoluţia acestor servicii.
Alternative ale dimensionărilor inadecvate. Datorită lipsei de întelegere a ceea ce înseamnă serviciile sociale apar cazuri ale aşa numitor politici de dezinstituţionalizare acolo unde „alternativele” sunt prea similare cu modelul instituţional. Aceasta se întâmplă din cauza supra-dimensionării- într-adevăr, în unele ţări chiar instituţii rezidenţiale care au până la 80 de beneficiari pot fi rezultatul dezbinării instituţiilor mai mari
Alternative ce pot perpetua cultură instituţională. Chiar şi acolo unde facilităţile date de alternative sunt sau apar ca fiind mai mici, ele pot să fie prea puţin diferite de locaţiile preexistente. Uneori serviciile noi sunt organizate in vecinătatea instituţiilor iniţiale doar ca să se asigure utilizarea, folosirea personalului sau a clădirilor. Uneori chiar aceleaşi clădiri, prin reorganizarea spatiului locativ sub forma aşa numitelor „ apartamente stil familial” sunt oferite drept alterntive. Rezultatul este că intr-adevăr condiţiile pshice sunt puţin îmbunatăţite, beneficiarii continuând să trăiască in acelaşi mediu izolat, şi se face prea puţin pentru reintegrarea în comunitate sau prevenirea noilor internări.
-
Închideri fără alternative adecvate
În unele ţări, strategiile guvernamentale de dezinstituţionalizare adoptă obiective arbitrare, precum „ reducere cu 50% a beneficiarilor instituţionalizaţi în următorii 5 ani”. Asemenea ţinte (target-uri) sunt rareori rezulatul unor calcule bazate pe capacitatea guvernelor sau a autorităţilor locale, de a dezvolta servicii alternative adecvate în perioada stabilită. Deseori sunt văzute ca fiind exerciţii de reducere a costurilor, odată ce autorităţile constată că plasamentele non-instituţionalizate sunt mai ieftine, instituţiile sunt închise doar pentru a economisi bani.
Termenele limită stabilite nerealist de către unii donatori, forţează o dezinstituţionalizare prea rapidă sau un proces incomplet. Toate acestea pot provaca prejudicii beneficiarilor dacă acestia nu sunt pregătiţi pentru a fi mutaţi sau plasamentele nu sunt suficient pregătite.
Fie că sunt rezultatul unei abordări birocratice ale unor cerinţe de reducere a costurilor sau a presiunii donatorilor externi, politicile de dezinstituţionalizare pot să rezulte în luarea de decizii neadecvate pentru îndeplinirea obiectivelor. Ele sunt asociate cu următorii factori de risc:
Lipsa de alternative materiale de calitate adecvată. Acolo unde se practică obiective arbitrare şi termene nerealiste( şi acolo unde ideea principală este idea de a reduce costurile ), resursele materiale necesare nu sunt disponibile pentru a duce la bun sfârşit procesul intr-o manieră care asigură că fiecare beneficiar va avea la dispoziţie servicii adecvate. De reţinut faptul că în timp ce îngrijirea în comunitate poate fi mai ieftină pentru beneficiari dacât cea în instituţiile rezidenţiale, vor exista beneficiari pentru care este nevoie de mai mult suport ce va fi mai costisitor ( de ex. asistenţa personală non – stop). Dacă astfel de servicii nu sunt dezvoltate din cauza diminuării costurilor, astfel de beneficiari ar putea să experimenteze regrese în procesul de reformă instituţională. Implementarea de scheme care să susţină ingrijitorii familiali este de asemenea indispensabilă pentru a se evita regresul menţionat mai sus.
Opţiunea pentru calea mai uşoară. Un rezultat al obiectivelor arbitrare este faptul că ele se focalizează pe mutarea beneficiarilor care sunt „mai uşor de plasat” în comunitate şi pe reducerea numărului lor total în instituţii. Această strategie lasă deseori în urmă beneficiari cu nevoi mari de susţinere cum ar fi cei cu dizabilităţi severe( chiar dacă acesti beneficiari cu nevoi deosebit de complexe, ar fi trebuit să fie o prioritate a procesului de dezinstituţionalizare).
Soluţii pur administrative. Pentru a îndeplini obiectivele arbitrare şi sau pentru a reduce costurile, autorităţile locale deseori decid să unescă instituţii unde s-a redus numărul de beneficiari. Acest lucru poate avea ca rezultat mutarea beneficiarilor dintr-o instituţie de plasament neadecvată într-o alta, traumatizându-i astfel. De exemplu, copiii cu dizabilităţi severe pot chiar să moară din cauza şocului unei schimbări atât de abrupte.
Unirea şi omogenizarea instituţiilor poate de asemenea să aibă ca rezultat gruparea inadecvată a beneficiarilor ( de exemplu, copii mici grupaţi cu copii mai mari care prezintă un comportament provocator), astfel crescând riscul de prejudiciu şi abuz.
Riscul de tip patru a fost dovedit în special in cazul proceselor de dezinstituţionalizare realizată in grabă şi fără pregătire din instituţiile de sănătate mintală din diferite ţări din 1970 încoace17. Cu toate că aceste procese au adus în cele din urmă un număr de progrese, oferind condiţii de viaţă mai bune pentru foşti rezidenţi, ele au suferit din cauza dezvoltării insuficiente a alternativelor paralele ( cel puţin la început), lucru care a dus la o reală lipsă de acces la servicii pentru beneficiari
V. Principii comune de bază pentru tranziţia de la îngrijirea instituţională la cea în comunitate.
Un set de Principii Comune de Bază a fost intocmit pe baza rezultatelor celor mai bune practici în cadrul traziţiei de la îngrijirea instituţională la cea în comunitate18 precum şi pe baza evaluării provocărilor cheie menţionate mai sus:
-
Respectarea drepturilor beneficiarilor şi implicarea acestora în luarea deciziilor: Beneficiarii şi familiile lor trebuie să fie parteneri cu drepturi depline în procesul de tranziţie. Ei trebuie implicaţi activ şi consultaţi în legătură cu dezvoltarea, oferirea şi evaluarea serviciilor primite. Beneficiarilor trebuie să li se ofere informaţii adecvate într-o manieră în care ei să poată să înţeleagă. Unde este cazul, ei trebuie să fie susţinuţi în luarea deciziilor de către o persoană aleasă de ei. Nevoile şi cerinţele specifice ale fiecărui individ trebuiesc respectate. În ceea ce priveşte copiii, toate plasamentele trebuiesc făcute în interesul copilului.
-
Prevenirea instituţionalizării : Paşii necesari ce trebuiesc făcuţi pentru a împiedica plasarea indivizilor în instituţii19. Politicile holistice sunt necesare pentru a susţine familiile şi îngrijitorii lor neoficiali precum şi pentru a întări capacităţile de incluziune ale societăţii.
-
Crearea de servicii în comunitate: O gamă de servicii disponibile şi necostisitoare în comunitate care să înlocuiască îngrijirea instituţională trebuie realizată. Aceste servicii ar trebuii să pornescă de la nevoile şi preferinţele personale ale beneficiarilor individuali. Ele trebuie să ofere susţinere familiilor şi îngrijitorilor neoficiali. Scopul lor este de a preveni internări ulterioare în instituţii pentru a oferi plasamente pentru persoanele aflate în instituţii în prezent şi de asemenea să aducă beneficii celor care trăiesc în comunitate (cu familiile lor sau altfel) dar fără susţinere adecvată.
-
Închiderea instituţiilor : Acest proces ar trebui să înceapă, dacă este posibil, de la proiecte pilot. Planificarea trebuie să includă pregătirea unui plan individual pentru fiecare beneficiar şi evaluarea nevoilor de instruire a personalului ce urmează să lucreze în comunitate. Ar trebui să existe o pregătire potrivită a beneficiarilor pentru a minimaliza riscul de traumă asociat cu schimbarea mediului de viaţă. Instituţiile trebuiesc închise într-o manieră în care niciun beneficiar nu este lăsat în urmă în condiţii nepotrivite. Cei cu nevoile cele mai mari de susţinere trebuie să aibă prioritate (de exemplu nou-născuţii, copiii sau adulţii cu dizabilităţi severe şi aceia din instituţii cu bază materială slabă şi sau din regimuri abuzive).
-
Restricţionarea investiţiilor în instituţiile existente: Procesele de tranziţie de la îngrijirea instituţională la cea în comunitate durează de obicei ani de zile. În acelaşi timp, mulţi beneficiari trăiesc în condiţii neadecvate şi insalubre. De aceea renovarea instituţiiloe existente poate fi solicitată. Totuşi, aceasta trebuie limitată la investiţii care sunt strict necesare pentru a se asigura salubritatea adecvată, apa curentă şi incălzirea. O investiţie prea mare în clădire poate să facă dificilă închiderea acestea mai târziu.
-
Dezvoltarea resurselor umane; Este vitală asigurarea de personal disponibil şi bine instruit, cu abilităţi necesare îngrijirii în comunitate, care se bazează pe parteneriate, atitudini incluzive şi o abordare inter-disciplinară. Acest lucru poate să implice re-instruirea şi recalificarea personalului care a lucrat în prealabil în cultura instituţională. Prin redistribuierea personalului care poate fi instruit să lucreze în comunitate , rezistenţa la procesul de reformă poate fi redusă. Este de dorit ca reprezentanţii grupului de beneficiari să fie implicaţi ca şi instructori în procesul inţial de calificare şi recalificare a personalului de la toate nivelurile. De asemenea, îngrijitorii familiali trebuie să aibă acces la programele de instruire ce au ca scop îmbunătăţirea calităţii grijii ce aceştia o oferă.
-
Folosirea eficientă a resurselor; Sistemul instituţional existent implică dedicarea unor resurse enorme- bugete, clădiri, echipamente. Pe cât posibil, şi în interesul beneficiarilor, aceste resurse trebuiesc transferate de la instituţiile existente la serviciile noi. Re-utilizarea resurselor existente asigură un proces de reformă mai puţin costisitor şi mai sustenabil. Bugetele pentru costurile de întreţinere pot fi transferate pentru a acoperi costurile serviciilor de întreţinere în comunitate, cum ar fi case pentru grupuri mici şi centre de susţinere familială; clădirile pot fi refolosite pentru alte scopuri ( acolo unde ele sunt locate corespunzător şi unde sunt în stare destul de bună).
-
Controlul calităţii: Sistemul de control al calităţii trebuie să ţină cont atât de procesul de traziţie cât şi de serviciile rezultate, cu accent pe satisfacerea beneficiarului. Implicarea directă a beneficiarului, a familiei acestuia precum şi a organizatiei care îl reprezintă este de o importanţă crucială în monitorizarea calităţii.
-
Abordarea holistică : Problemele privind tranziţia de la sistemul instituţional la cel de asistenţă socială în trebuie să ţină cont de toate politicile relevante precum şomaj, educatie, sănătate, politici sociale, etc. O astfel de abordare holistică va garanta o consecvenţă a politicii, pe mai multe domenii guvernametale precum şi o continuitatea a ingrijirii, un exemplu fiind cel de la perioada copilăriei la cea de adult20.
-
Conştientizarea continuă :Procesul de transformare trebuie acompaniat de eforturi care să asigure suportul forurilor profesionale in ceea ce priveşte valorile pe care aceştia le transmit actualilor şi potentialilor membrii precum şi întregii societăţi. Simultan, conştientizarea factorilor de decizie nonprofesionali şi a formatorilor de opinie pentru publicul larg trebuie îmbunătaţită pentru a asigura consecvenţa atitudinilor pentru valorile ţintite. Atenţie specială trebuie acordată dezvoltării atitudinilor incluzive în comunităţile locale unde aceste servicii funcţionează.
VI. Recomandări
În timp ce reforma îngijirii instituţionale este în desfăşurare, atât Statele Membre cât şi instituţiile UE trebuie să respecte şi să protejeze drepturile şi principiile trasate de CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE, mai mult de atât, trebuie acordată atenţia necesară obligaţiilor ce rezultă din tratatele internaţionale asupra drepturilor omului: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ( CEDOLF), Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante ( CEPT) , Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice Sociale si Culturale ( CIDESC), Convenţia asupra Drepturilor Copilului (CDC) şi Convenţia de Eliminare a Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (CETFDR)21 precum şi noilor Convenţii Asupra Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, care urmează să fie ratificată fără întârziere de către Statele Membre şi de către Uniunea Europeană.
-
Recomandări pentru Statele Membre
-
Revizuirea şi schimbarea regulilor administrative şi legislative pentru a garanta implicarea activă a beneficiarilor de servicii, inclusiv copii, în procesele de decizie care îi privesc precum şi în conceperea serviciilor.
-
Identificarea regulilor administrative şi legislative care în mod direct sau indirect susţin instituţionalizarea sau blochează tranziţia spre îngrijirea în comunitate- şi schimbarea lor pentru a susţine acordarea de servicii de calitate în comunitate.
-
Adoptarea strategiilor şi a planurilor de acţiune bazate pe Pricipiile Comune de Bază, însoţită de un cadru temporal clar şi un buget pentru dezvoltarea de servicii în comunitate şi închiderea instituţiilor rezidenţiale. Dezvoltarea unui set de indicatori adecvat pentru a măsura implementarea acestor planuri.
-
Folosirea Fondurilor Structurale pentru tranziţia de la instituţii la asistenţa socială în comunitate. Fondul Social European poate să ofere fonduri pentru instruirea sau reinstruirea personalului în timp ce Fondul European de Dezvolatare Regională( FEDR) poate fi folosit simultan pentru dezvoltare infrastructurii care va susţine noile servicii în comunitate22. Statele Membre trebuie să se asigure că fondurile de la FEDR nu sunt folosite la construirea unor noi instituţii rezidenţiale segregante şi că folosirea lor la îmbunătăţirea infrastructurii celor existente, dacă este permisă, este legată de investiţia în reforma sistemică a îngrijirii şi nu depăşeşte 10% din cheltuielile totale.
-
Stabilirea de sisteme obligatorii de monitorizare a calităţii corelate cu calitatea vieţii beneficiarilor în favoarea indicatorilor input. Aceste sisteme trebuie să se bazeze pe implicarea beneficiarilor a familiilor lor şi a organizaţiilor lor reprezentative în procesul de monitorizare.
-
Promovarea condiţiilor de muncă imbunătăţite pentru îngrijitorii calificaţi, cu scopul de a face locurile de muncă din acest domeniu mai atractive. Pretenţia ca organismele de reprezentare, de instruire şi de acreditare a practicii profesionale a personalului ce lucrează cu vârstnici, copii, persoane cu probleme de sănătate mintală şi persoane cu dizabilităţi să adopte devotament în susţinerea demnităţii umane a incluziunii şi a autonomiei beneficiarilor pe care îi servesc. Asigurarea că acreditarea şi instruirea personalului include beneficiarii şi se bazează pe principiile incluziunii.
-
Asigurarea suportului sistematic pentru îngrijitorii necalificaţi – neoficiali? (mai presus de toţi, ingrijitorii din familii) pentru a se asigura calitatea îngrijirii acordate precum şi păstrarea calităţii vieţii acestora.
-
Asigurarea coordonării diferitelor departamente guvernamentale şi agenţii implicate în procesul de tranziţie. Implementarea cu succes a planurilor de reformă implică o coordonare puternică între toate părţile relevante, atât la nivel orizontal (diferite ministere cum ar fi cel al sănătăţii sau al protecţiei sociale) cât şi vertical (autorităţi naţionale şi locale).
-
Recomandări pentru Comisia Europeană
-
Prezentare unui Comunicat cu privire la tranziţia de la îngrijirea instituţională la cea în comunitate în care să fie incluse şi Principiile Comune de Bază ce trebuiesc implementate în procesul de tranziţie.
-
Încorporarea Principiilor Comune de Bază în toate Politicile relavante ale UE (exemple, Dizabilitatea, Protecţie Socială şi Incluziune Socială, Şansă Egală, Dezvoltare Regională, Sănătate, Educaţie, Cercetare, Drepturile Copiilor, Relaţii Externe). În mod particular includerea lor în:
-
Strategiile Viitoare ale UE cu privire la Dizabilităţi ( din 2010) care va oferi un cadru coordonator ce va contribui la implementarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi la nivel de UE si State Membre, incluzând dreptul tuturor persoanelor cu dizabilităţi de a trăi independent şi de a fi incluşi în comunitate şi susţinând angajamente voluntare din partea Statelor Membre şi dezvoltarea cooperării dintre Statele Membre şi Comisie;
-
Metoda deschisă de coordonare a Protecţiei Sociale şi Incluziunii Sociale, promovând învăţarea reciprocă şi întărind eforturile Statelor Membre în tranziţia de la îngrijirea instituţională la cea în comunitate23. Pretenţia ca Statele Membre să ofere informaţii mai specifice, incluzând numărul de oameni din instituţii precum şi cei ce beneficiază de îngrijire în comunitate sau la domiciliu. Identificarea persoanelor ce au iesit din îngrijirea instituţională ca şi grupuri ţintă prioritare în cadrul Strategiei Active de Incluziune;
-
Strategia UE pentru Sănătate, în iniţiative relevante, cum ar fi cele asupra sănătăţii persoanelor în vârstă şi a celor cu Alzeimer sau alte demenţe, concluziile Actului Verde cu privire la forţa de muncă din UE şi acţiunile de implementat în pactul european privind Sănătatea Mintală şi Bunăstarea.
-
Oferirea de Ghiduri de Principii despre folosirea Fondurilor Structurale şi alte instrumente UE de finanţare a dezinstituţionalizării. Aceste ghiduri oferă exemple de urmat despre cum Fondurile structurale sau alte instrumente de finanţare ale UE pot fi folosite pentru a susţine proiecte de dezvoltare a alternativelor de îngrijire în comunitate în defavoarea îngrijirii în instituţii, prin identificarea procedurilor şi a principalelor părţi implicate. Trebuie bine înţeles că proiectele care urmăresc să constriască, să dezvolte sau să perpetueeze instituţii care nu aplică Conveţia Asupra Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi şi politicile UE despre şanse egale, incluziune socială şi discriminare, nu se califică pentru finanţare.
-
Promovarea şi facilitarea schimbului de exemple de bună practică, de exemplu alocarea de bugete pentru Life-Long Learning pentru a permite managerilor de servicii şi dezvoltatorilor de servicii să afle mai multe despre poveştile de succes. Facilitarea dezvoltării de servicii de instructaj pentru personalul direct şi pentru manageri despre cum să se treacă de la îngrijire instituţională la cea în comunitate. Programele de Învăţare Continuă (Leonardo sau Gruntvig) pot oferi bugete.
|
