Realism şi simbolism liturgic în mystagogia sfântului maxim mărturisitorul

6. Teologie simbolică şi tipologie liturgică

Importanţa teologiei simbolice este pregnantă alături de teologia raţională. Ambele se explică şi se intercondiţionează reciproc: simbolul este mai relevant decât simplul concept raţional în penetrarea şi exprimarea adevărului revelat. Deschis asupra infinitului şi asupra invizibilului, simbolul prezintă aceleaşi dimensiuni ca și misterul divin. Dacă nu poate defini adevărul, el îi poate da însă o intuire directă. În faţa transcendentului, gândirea pur raţională trebuie să se oprească şi să-şi recunoască limitele. Gândirea simbolică însă poate înainta şi atinge o realitate rămasă inaccesibilă gândirii raţionale.

Astfel justificat pe plan noetic, simbolul este prin excelenţă mijloc de expresie a tipologiei. El permite evocarea, pe baza unui fapt din istoria mântuirii, a unuia sau mai multor evenimente asemănătoare: diferitele momente ale revelaţiei nu sunt evenimente trecătoare separate între ele, ci ele prezintă analogii reale, vrute de Dumnezeu, cu situaţii similare trecute sau viitoare. Corespondenţa dintre tip şi antetip, juxtapunerea într-o singură imagine a prezentului şi viitorului, a vizibilului şi invizibilului, arată simbolul ca adecvat pentru a exprima diversitatea armonică a iconomiei mântuirii.

Cele două domenii de aplicare a tipologiei şi simbolului sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie. Aceasta din urmă prelungeşte lucrarea divină a harului, pe care Scriptura o relevă şi realizează o etapă determinantă din istoria mântuirii, făcând prezent misterul lui Hristos de la Cincizecime la Parusie.⁴³

Interpretarea dată de diferite şcoli Sfintei Scripturi a fost extinsă şi asupra Sfintei Liturghii. Se cunosc patru sensuri: cel literal, cel tipologic, cel alegoric şi cel anagogic⁴⁴. Interpretarea literală ţine seama de sensul strict gramatical al cuvintelor, însă caută ideile pe care a vrut să le exprime autorul inspirat. Sensul anagogic, folosit atât de des în şcoala din Alexandria, nu suprimă sensul literar, ci îl întregeşte prin adăugarea unei idei mai înalte, nesuprimând sensul gramatical. Interpretarea tipologică se bazează pe relaţia dintre tip şi antetip, adevărurile din Noul Testament şi din legea harului fiind prefigurate în Vechiul Testament sub legea mozaică. Între tip şi adevăr nu e opoziţie, ci numai diferenţă de grad, adevărul fiind superior tipului. Sensul alegoric descoperă în textul sfânt un nou sens ascuns, cu totul deosebit de sensul care rezultă din interpretarea literară.

Raportate toate acestea la Sfânta Liturghie se face o distincţie şi totodată o opoziţie între tipologie şi alegorism şi între alegorie şi simbol.

Prima distincţie dintre tipologie şi alegorism se referă la unitatea şi unicitatea iconomiei mântuirii şi la realizarea sa progresivă în diferite etape. Tipologia biblică şi liturgică explică Sfânta Scriptură sau comentează ritualul liturgic în funcţie de corespondenţa obiectivă care există între diferitele faze ale istoriei mântuirii. Tipologia poate fi profetică, anunţând viitorul eshatologic, sau comemorativă, arătând împlinirea a ceea ce s-a profeţit sau prefigurat în trecut.

Alegorismul, din contră, interpretează Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie fără a ţine cont de relaţiile reale între stadiile succesive ale iconomiei mântuirii. Tipologia se bazează pe un fundament istoric obiectiv, alegorismul, făcând însă abstracţie de analogia între fazele diferite ale iconomiei divine, constituie o inovaţie arbitrară.⁴⁵

A doua distincţie este de ordin noetic, între simbol, care reprezintă o altă realitate la care şi participă în virtutea unei corespondenţe analogice şi alegorice, care fragmentează realitatea în multiple detalii, aceeaşi unică imagine unitar redată prin simbol se găseşte divizată în fragmente care posedă fiecare o semnificaţie proprie.

În concluzie, pe baza analizei conceptelor de analogie şi simbol şi a celor de alegorie, tipologie, anagogie, poate fi înţeles modul în care Mystagogia bizantină a încercat să lege atât tipologia simbolică cât şi cea alegorică de realitate.

Astfel, după eliminarea problemelor ce urmează a fi tratate şi după definirea metodei de lucru, înainte de a intra în studiul comentariului Mystagogiei Sfântului Maxim, trebuie reliefată, pe scurt, pregătirea apariţiei acestuia prin cateheza patristică.

II. CATEHEZA PATRISTICĂ – SURSĂ A MYSTAGOGIEI BIZANTINE

Vom încerca, pe scurt, pe baza unor sondaje în literatura patristică, să evidenţiem o conexiune de principiu şi de aplicaţie între interpretarea Sfintei Scripturi şi explicarea mystagogică a Sfintei Liturghii. În această joncţiune poate fi găsit izvorul comentariilor bizantine. Exegeza spirituală, specifică uneia sau alteia din marile şcoli, este aplicată şi în explicarea Synaxei Liturgice.

În documentele din a doua jumătate a primului secol şi începutul secolului al doilea, Euharistia creştină, moştenind unele elemente ale binecuvântării iudaice (berakah), apare descrisă alături de Sfânta Scriptură ca o „sursă de gnoză”. Astfel apare o mistagogie de tip gnostic şi pe baza acestui fond comun, se degajă două tendinţe fundamentale: cea a şcolii din Alexandria şi cea a şcolii din Antiohia. Prima vede în Biserică, Taine şi Sfânta Liturghie în special imaginea unor realităţi celeste, Mystagogia alexandrină fiind caracterizată prin anagogie. Cea de a doua insistă mai mult pe relaţia dintre Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie cu evenimentele vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos. Mystagogia antiohiană este dominant istorică.

1. Euharistia şi Scriptura - surse de gnoză

În faţa speculaţiilor gnostice eterodoxe, Sfinții Părinţi definesc în termeni fermi gnoza adevărată; aceasta este veritabila şi solida ştiinţă despre Dumnezeu (Sfântul Irineu de Lyon), obiectul ei este cunoaşterea lui Dumnezeu (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful). Sfânta Scriptură şi Sfânta Euharistie sunt văzute ca cele două surse principale şi paralele ale mystagogiei gnostice.

Sfânta Scriptură, după cuvântul Sfântului Clement Alexandrinul, ascunde în sine adâncimea înţelepciunii dumnezeieşti, iar Sfântul Iustin Martirul spune clar că tot ceea ce ne-au lăsat dumnezeieştii autori în Scriptură este sursa gnozei noastre.

Sfânta Euharistie este, prin natura ei, purtătoare de gnoză: obiectul mulţumirii aduse este clar precizat. Dacă mulţumim lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie, aceasta este strâns legată de iconomia mântuirii noastre: moartea şi învierea Domnului, toate devenind obiect al gnozei; cu fiecare celebrare liturgică sporeşte cunoaşterea tainelor mântuirii şi constant, în scrierile Părinţilor Apostolici, în Didahia celor 12 Apostoli, în Epistola lui Barnaba, se mulţumeşte () pentru cunoaşterea obţinută.

La originile ei, legătura dintre Euharistie şi gnoză este foarte strânsă: gnoza, cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, este menţionată în rugăciunile Euharistiei ca binefacere pentru care mulţumim lui Dumnezeu. Această realitate tainică a vieţii liturgice, va fi explicată în Mystagogia anagogică a Alexandriei şi în cea istorică a Antiohiei în două maniere uşor diferite, însă inseparabil. Arhiepiscopul Alexei afirmă că „toată şcoala Alexandriei considera Euharistia consacrată prin Cuvântul, pe când cea antiohiană prin Duhul; Duhul ca a treia Persoană rămâne în şcoala alexandrină în urmă”⁴⁶. Dacă, până la Sinodul II Ecumenic a existat această separaţie: Alexandria a vorbit mai mult de rolul Cuvântului în Euharistie, pe când Antiohia vedea mai mult jertfa omului Hristos, fiind făcut jertfit prin Duhul, după Sinodul II se produce o îmbinare a rolului Cuvântului şi al Sfântului Duh în Euharistie, fapt ce se vede în epicleza Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan Gură de Aur.