Religiei muhammedane

CAPITOLUL DOI

cuprinzînd relatarea pe scurt a

vieţii lui Muhammed, prorocul muhammedanilor, după

cum îl cred ei, adică ceea ce scrie în cartea numită

„M u-h a m m e d i e»
Naşterea, şi viaţa lui Muhammed

Muhammed s-a născut în ţara Kenan (care în Sfînta Scriptură este Canaan) din tatăl Abdullah şi mama Emine, în luna întîia Rebi, în ziua a zecea, care an după calculul astrologilor noştri a fost 570 al Domnului Iisus/ Hristos, luna mai, ziua a treia, sîmbătă (deşi niuhammedanii de azi, rătăcindu-se cu zgîrcenie în calculul crugului soarelui îl socotesc născut în ziua de 14 septembrie), pe cînd domnea în Constantinopol Iustin cel Tînăr, în anul al cincilea al domniei lui. Deşi după calculul lui Calvisius, astrolog foarte ager, se spune că naşterea lui a fost la 5 mai, într-o luni, acesta a greşit, adăugînd două zile de prisos, pentru că îl socotea născut în ziua de douăsprezece a întîiei Rebi, dar în cartea Muhammedie se arată limpede că s-a născut în ziua a zecea a întîiei Rebi.

Se povesteşte că în ceasul naşterii lui pămîntul s-a cutremurat, cerul s-a înspăimîntat, soarele s-a întunecat, iar luna dansa în cerc. îndată ce s-a născut, îngerii au interzis diavolilor suirea la cer, pentru că mai înainte le era slobod să se suie, cînd voiau. Ceea ce văzînd diavolii, s-au dus la Iblis (adică Lucifer), căpetenia lor satanică, întrebîndu-l pentru ce i-a oprit Dumnezeu să se suie la cer ? Iar el le-a poruncit să înconjure toată lumea şi cercetînd stăruitor să afle ce s-a întîmplat. Diavolii, împlinind poruncile satanice, au aflat în templul din Mecca (care cu o mie de ani înainte de naşterea lui Muhammed era lăcaş al idolilor) pe toţi idolii sfărîmaţi şi aruncaţi la pămînt cu necinste, iar pe îngeri veselindu-se în el, lăudînd şi sărbătorind cu mare bucurie naşterea lui Muhammed. Aflînd această ştire atît de nefericită, ei (diavolii) s-au întors la căpetenia lor, vestindu-i că a fost adus pe lume Muhammed, ultimul dintre proroci.

Mama lui, Emine, neavînd sînii ei lapte, a vrut să năimească o doică pentru creşterea fiului ei, dar mult timp el n-a vrut să sugă pieptul altei femei, pînă cînd o femeie cu numele Hakime a venit din cetatea Medina şi pe aceasta a îngăduit-o să-i fie doică. Cînd se întorceau părinţii lui din pămîntul Kenan, unde s-a şi născut, la Medina, Hakime ducîndu-1 în braţele sale, unde călca pămîntul uscat şi nisipos, acolo răsărea pe urmele ei iarbă verde şi cum în drumul lor strălucea lumina soarelui, un nor alb care venea după ei adumbrea capul lui Muhammed, acoperindu-l de arşiţa soarelui ; iar într-o singură zi făceau cale de treizeci de zile. Şi trăind părinţii lui în Medina, în al doilea an, în luna a patra după naşterea lui, a murit Abdullah, tatăl lui Muhammed. Mama lui, Emine, s-a săvîrşit cînd el avea şase / ani, iar în al optulea a murit şi unchiul său Abut-talib. Deci a rămas orfanul Muhammed la doica sa Hakime, ca să fie crescut de ea.

Hakime aceea, deşi era văduvă, avea copii de la bărbatul ei răposat, şi aceştia, pe cînd erau mici, păşteau oile. într-o zi aceştia 1-au luat cu ei pe pruncul Muhammed la cîmp, unde păşteau oile, şi jucîndu-se ei acolo, arhanghelul Gabriel, venind în chip de om, a despicat cu un paloş ascuţit inima lui Muhammed şi a scos din ea mult sînge, zicînd : „Acest sînge necurat diavolii l-au pus în preacurata ta inimă». Iar fiii lui Hakime, vă-zîndu-1 pe Muhammed tăiat de acel om şi socotindu-1 omorît de-a binelea de ucigaş, înfricoşîndu-se, au alergat acasă şi i-au spus mamei că Muhammed a fost omorît în cîmp de un om rău şi tăiat în două. Hakime, ţipînd şi umplînd văzduhul cît o ţineau puterile de ţipete şi bocete, a alergat în grabă la cîmp şi, aflîndu-1 pe Muhammed viu şi nevătămat, 1-a sărutat dulce şi a cunoscut că băiatului i s-a întîmiplat o anume taină a lui Dumnezeu. Dar a păstrat sub tăcere aceasta pînă la o vreme, ascunzînd-o în inima sa.

Iar cînd Muhammed a ajuns la doisprezece ani, s-a dus cu un alt unchi al său Ebudjehl la Damasc, unde văzîndu-l un monah oarecare Iahîia (aşa cum îl numesc arabii pe Ioan), i s-a închinat şi a zis : „Acesta este cel despre care scrie în Vechiul şi Noul Testament, că «are să vină un proroc al lui Dumnezeu preamare şi cel mai de pe urmă decît toţi apostolii»«. Iar cînd 1-au întrebat de unde cunoaşte că el ar fi cel despre care mărturisesc cărţile dumnezeieşti, a răspuns Iahîia zicînd : „Pentru că am văzut cînd intra în cetate, cum copacii şi pietrele plecîndu-se înaintea feţei lui, se închinau pînă la pămînt». Auzind acestea de la un monah, unchiul său Ebudjehl s-a despărţit de Muhammed (căci era cel mai nelegiuit închinător de idoli).

Pe vremea aceea trăia Ebubekir, locuitor al cetăţii Damasc, om foarte bogat şi cel mai de seamă dintre toţi ; acela, atras de prevestirea acelui monah, s-a lipit de Muhammed şi l-a primit cu cinste în casa sa. Iar cauza unirii cu Muhammed este închipuită astfel : Odată (spune cartea Muhammedie) Ebubekir fiind în Damasc, a văzut în vis soarele şi luna atîrnînd ca nişte făclii pogorîte din cer în casa lui şi umplînd toată casa cu strălucire şi o neobişnuită lumină. Trezindu-se, a spus visul monahilor, creştinii cei mai înfrînaţi şi mai evlavioşi de atunci. Iar ei, tîlcuindu-i visul, i-au spus : „în zilele tale Dumnezeu va trimite / un proroc preamare îşi cel mai de pe urină, al cărui nume va fi Muhammed, iar tu vei fi vizirul aceluia, locţiitorul şi urmaşul lui». Deci auzind el de la monahul Iahîia că acela este prorocul Muihammed, a cunoscut că el este cel despre care Dumnezeu i-a arătat în vis şi i-au prezis cucernicii monahi. Şi luîndu-1 pe Muhammed la sine, peste cîtăva vreme au făcut împreună negustorie în Hîdjaz (aceasta este o ţară a Persiei), în lemen (Arabia cea bogată), în Mîsra (Egipt) şi în Şam (Damasc). Astfel, fiind sub conducerea lui Ebubekir pentru negustorie, intrînd el odată în cetatea Mecca, toate templele idoleşti şi multe biserici s-au prăbuşit. Şi adormind el acolo sub copac, îngerul i-a spintecat iarăşi pieptul şi i l-a umplut cu credinţă, despre care vezi mai pe urmă. Apoi intrînd în capiştea din Mecca, mai întîi a auzit patru glasuri dumnezeieşti, dintre care glasul cel dinţii spunea : „Venit-a dreptatea şi s-a nimicit nedreptatea» ; al doilea : Venit-a între voi (sau : de la voi) un proroc, căruia îi este dat să ajute lumii» ; al treilea : „Venit-a strălucirea cea dumnezeiască, mila şi-a deschis poarta şi s-a închis poarta chinuirii» ; tot aşa al patrulea glas a fost: „Pusu-te-am pre tine proroc şi mărturie în toată lumea, pe care pentru tine unul am zidit-o».

Şi fiind de cincisprezece ani şi-a luat două neveste, pe una Hatidje, de neam din Arabia cea bogată, iar pe alta Rukîie, fiica lui Ebubekir. De la Rukîie, mai înainte de a căpăta el darul de proroc mincinos, i s-au născut două fiice : Rukîie şi Fatme. Iar după zămislirea superstiţiei i s-au născut încă doi fii : de la Hatidje, Abdullah, iar de la Meriem (care era iacobită), Ibrahim. Dar toţi au murit înainte de moartea lui, numai Fatme a rămas şi de la dînsa îşi trag începutul emirii despre care se vorbeşte în capitolul Despre urmaşii lui Muhammed

Iar cînd a ajuns bărbat de patruzeci de ani, a fost chemat de Dumnezeu la slujba prorocească, ce i-a fost vestită mai întîi pe muntele Hara prin Gabriel, cînd i-a dat îngerul o carte să citească, iar el a răspuns că nu cunoaşte literele şi nu poate citi, însă prin ştiinţa ce i s-a revărsat a citit atunci cartea aceea. Pe urmă, prin acelaşi Gabriel, toată cartea Curanului a învăţat-o pe de rost. întorcîndu-se el de pe muntele Hara acasă, nevasta lui Hatidje, văzînd lumina de care strălucea faţa lui, de frică a fost lovită de paralizie, însă cunos-cînd că el e hotărît de Dumnezeu spre prorocire (deşi încă nu crezuse acel lucru) în curînd s-a făcut sănă­toasă. Asemenea şi cealaltă nevastă, Rukîie, înţelegînd acel lucru, amîndouă au strigat: „Cu adevărat şi fără de îndoială a prezis monahul acela că a citit în Tevrat şi Indjil şi din acelea / a înţeles că Muhammed, bărbatul nostru, are să fie proroc al lui Dumnezeu». Dar cum, după aceea, mult timp a zăbovit arhanghelul să aducă o confirmare a prorocirei lui, se mîhnea Muhammed şi era tare chinuit de gînduri de îndoială. Totuşi Hatidje îl întărea şi-i spunea să nu se teamă de zăbovirea îngerului şi să creadă că cuvintele lui Dumnezeu sînt de neschimbat, în timp ce vorbeau acestea, Gabriel i s-a arătat numai lui (dar nu şi nevestii), şi 1-a salutat din partea lui Dumnezeu. Văzîndu-1, Muhammed s-a spăimîntat foarte şi, tremurînd, a zis nevestelor : „Acoperiţi-mă cu haine, pentru că iarăşi a venit cel pe care 1-am văzut pe muntele Hara». Hatidje i-a spus : „Tine-te tare, pînă cînd voi cerceta şi voi cerca dacă cel ce ţi s-a arătat ţie este diavol sau înger. Eu (a zis ea) voi dezlega şi voi slobozi părul capului meu pe faţa mea. Şi dacă este înger cel ce s-a arătat ţie, îndată va fugi, iar de este diavol, va sta şi va privi la părul meu». Şi făcînd aşa, îndată a strigat Muhammed : „S-a ascuns, a fugit» ! Iar Hatidje a zis : „Fericită şi cu noroc să-ţi fie vestea aceasta, căci cu adevărat şi fără de îndoială te-ai făcut proroc. De-acum, în loc de răsplătire, învaţă-mă chipul mărturisirii, pentru ca să cred desăvîrşit şi să se mîntuiască sufletul meu». Muhammed i-a citit-o iar ea, repetînd după el, a rostit mărturisirea credinţei şi astfel Hatidje a fost cea dintîi care, după Muhammed, din idolatră s-a făcut musulmană.

Al doilea s-a convertit la muhammedanism Ebubekir, care a adus la şcoala lui Muhammed pe Ali (socotit cel mai nobil de către persani şi arabi), pe Otman şi pe un oarecare Abdurrahman. Iar despre convertirea lui Omer povestesc aşa : Ebudjehl, unchiul şi totodată şi cel mai de seamă duşman al lui Muhammed, l-a năimit pe Omer (care era pe vremea aceea un preaslăvit luptător), ca să-1 omoare pe Muhammed, făgăduind că-i va da pentru aceasta o sută de ocale (adică trei sute de livre comune sau funzi) de argint curat şi o sută de cămile. Omer, prins de lăcomie, căuta prilej şi timp potrivit ca să-1 ucidă pe Muhammed. Şi cînd a auzit că Muhammed se află împreună cu mai sus amintiţii săi sfetnici într-o peşteră din muntele Kabis, şi-a luat sabia, s-a suit pe munte şi stînd în gura peşterii, cu suflarea sîngeroasă încerca să năvălească în peşteră. Ali, văzîndu-l, i-a spus lui Muhammed : „Porunceşte mi să-l sfîşii pe Omer». Muhammed, oprindu-l, şi-a arătat din fundul peşterii faţa lui Omer, ca s-o vadă şi, vă-zînd-o Omer, aruncînd arma şi căzînd cu faţa la pămînt, a strigat ca un apucat : „Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu, şi Muhammed e prorocul lui Dumnezeu». Şi aşa a devenit el al patrulea sfetnic al lui Muhammed.

Adunîndu-şi / prorocirile acestea şi titlurile cucerite, a petrecut trei ani inactiv în vocaţia sa, cu prietenii şi tovarăşii săi, pentru că Mecca o stăpîneau idolatrii. Iar după aceşti ani, i-a numit Dumnezeu patru viziri : doi în cer, pe arhanghelii Mihail şi Gabriel, iar doi pe pămînt: unul Ebubekir şi al doilea Omer. De aici s-a iscat dezbinarea între persani şi arabi, pentru că arabii spun că Omer, iar persanii că Ali a fost primul vizir, locţiitor şi urmaş ales al lui Muhammed, despre care vom vedea mai limpede în capitolul Despre erezii. Dar ajungă-ne acestea, adunate cît se poate mai pe scurt, din cartea cea mare şi cuprinzătoare de multe, care de­scrie în amănunt viaţa şi toate faptele lui Muhammed

CAPITOLUL AL TREILEA

Despre persoana lui Muhammed

Persoana lui Muhammed

Muhammed era de statură mijlocie, potrivită, nici foarte alb, nici prea negricios, părul avîndu-1 nici creţ, nici lung ; ochii lui erau negri, migdalaţi, luminoşi şi întotdeauna umezi. Praf n-a căzut niciodată pe faţa lui, care strălucea ca soarele ; şi strălucirea feţei ajungea pînă la ceafă, pentru ca să fie tot luminat. Dormind, niciodată nu închidea ochii, totdeauna îi ungea cu antimoniu. Capul îl avea rotund, partea de sus a frunţii bine conformată şi netedă, genele lungi, sprîncenele arcuite ascuţit, barba neagră şi deasă, grumazul prelung şi alb, degetele lungi ca nişte trestii, palmele late şi deschise, pieptul drept şi la fel cu pîntecele, dar nu proeminente ; pe piept avea numai un singur fir de păr, care se desfăcea în alte patruzeci foarte subţiri, şi toate aşa de luminoase, că păreau a fi făcute din mărgăritar. Pe şezut (partea pe care şedem) avea întipărită o pecete, sau semnul prorocirei, iar pecetea era ca o floare de trandafir de mărimea unui ou. Nu era gras, nici gros, umbla apăsat şi repede, vorbea foarte distins şi dulce, aşa încît cine l-ar fi auzit o dată să nu poată, sau să nu dorească a se despărţi de el. Haina o avea din aba, ţesută din păr negru ; / capul îl acoperea cu un turban tot negru, între ochii lui strălucea o uimitoare lumina, într-un cuvînt, întrecea cu frumuseţea pe acel losif care era mai frumos decît toţi oamenii.

CAPITOLUL AL PATRULEA

Despre moravurile lui

Moravurile lui Muhammed

Niciodată nu se mînia decît din porunca lui Dumnezeu. Milostiv era chiar faţă de vrăjmaşi şi de idolatri, judecător la fel de drept pentru toţi, fără a căuta la feţe ; cu leproşii şi cu străinii nu se scîrbea să mănînce bucate ; singur nu mînca niciodată. Avea obiceiul să doarmă îmbrăcat. Feţe de masă nu folosea niciodată. Cu miere şi cu alte dulciuri se desfăta foarte, li plăceau mult şerbetul, colocinţii, pulpele de oaie, picioarele dinainte şi capul, iar pîine de orz mînca din cale afară de multă. Uneori pîinea aceea se împietrea în pîntecele lui, ca nu cumva fiind mistuită să flămînzească, de aceea de multe ori rămînea retras chiar peste două luni în casa fără mîncare (numai apa s-o fi avut). Niciodată nu umbla fără papuci de lemn (pe care îi numesc nalin), nici n-a purtat haină îngustă şi strimtă. Darurile ce le primea nu şi le oprea; ci le împărţea altora. Mîncarea de pe masă o lua cu trei degete, iar băutura o bea sorbind mai întîi trei înghiţituri. Toate le făcea cu mîna dreaptă şi totdeauna dormea pe partea dreaptă. La orice respiraţie din somn i se deschideau o mie de porţi ale tainelor. Dormea puţin, însă se ruga mult şi transpira o sudoare binemirositoare. Ceea ce văzînd medicii arabi au spus că ostaşilor lui nu le trebuiesc leacuri, ci numai să-i miroase sudoarea. Orice cuvînt îl repeta de trei ori, ca adîncimea înţelepciunii lui să poată fi înţeleasă de ascultători ; cînd se aşeza şi cînd se scula îşi aducea aminte de numele lui Dumnezeu. Intr-un cuvînt, moravurile lui nimeni nu şi le putea însuşi, afară de Dumnezeu. Gabriel 1-a învăţat să ştie pe de rost tot Curanul şi i-a tîlcuit tainele lui. Şase virtuţi i-a dăruit Dumnezeu : prima, să fie adunător de oameni cu fapta şi cu cuvîntul ; a doua, să fie totdeauna învingător ; a treia, să aducă lumea întreagă la mescid; a patra, să aibă parte de bogăţia duşmanilor ; a cincea, să fie mijlocitor pentru toţi către Dumnezeu ; a şasea, să fie prorocul cel mai de pe urmă. /

CAPITOLUL AL CINCILEA
Despre începutul prorocire i lui mincinoase

Începutul prorocirei mincinoase

Despre anul cînd a început prorocirea lui mincinoasă nu se află la scriitori nimic precis. Unii spun că a primit numele de proroc în anul al treizeci şi cincilea al vîrstei sale, alţii la cincizeci şi doi, care este de la Hristos 622. Deci, luînd anul prorocirei lui mincinoase drept începutul crugului anilor muhammedani, de la acest an al lui Hristos începe anul întîi al erei muham-medane, pe care ei îl numesc Hidjreti nebevie adică „Fuga prorocului», cînd a fost izgonit el din Mecca de potrivnicii săi, dar mai cu seamă de unchiul său Ebudjehl, şi a venit la Medina. Dar e limpede că acest an nu este cel dintîi al prorocirei lui mincinoase, pentru că n-a fost izgonit din Mecca pentru altă pricină, decît fiindcă s-a intitulat proroc şi încerca să introducă o religie nouă. Sînt unii care socotesc că începutul propovăduirii lui ar fi în anul lui Hristos 598, adică anul douăzeci şi opt al vîrstei lui. Alţii, iarăşi, afirmă că aceasta s-a întîmplat în anul Domnului 629. Şi astfel, din aceste diferite păreri (precum am spus), despre primul an al prorocirei lui mincinoase nu putem avea nimic precis. Dar se ştie că Muhammed a fugit din Mecca în anul al doisprezecelea al domniei lui Heraclius , iar al lui Hristos precum 1-am rînduit mai sus, 622, la 15 iulie spre seară, la apusul soarelui cînd, după obiceiul iudaic, începe ziua de vineri (sfîntă tocmai datorită fugii lui Muhammed). Şi a luat o parte de stăpînire peste arabi în al cincisprezecelea an al împăratului Heraclius, cînd acesta învinsese cu război pe Hozroe, împăratul perşilor (care e numit de perşi Hoşrev) şi făcînd pace a luat înapoi din robie Sfîntă Cruce a Domnului şi a înapoiat-o Bisericii din Ierusalim ; atunci el a venit la împăratul Heraclius şi, trecînd sub protecţia lui, i s-a poruncit să domnească peste arabii ce se supuseseră lui. Dar cum la istorici şi astronomi există părerea fermă ca a murit în anul al zecelea al fugii din Mecca, în a douăsprezecea zi a lunei [întîi] Rebi, luni (care an după calculul astronomic este 631, iunie 17 de la Hristos Domnul), toată viaţa lui alcătuindu-se din aproape 61 ani solari sau aproape 63 ani lunari cum sînt la arabi şi turci, şi al douăzeci şi unulea an al domniei lui Heraclius, cum iarăşi se ştie că a Curanului carte a fost alcătuită toată în douăzeci şi trei de ani lunari, este clar / că darul prorocirii mincinoase a început cînd Muhammed avea patruzeci de am. Celelalte despre începutul prorocirei lui le povesteşte pe larg cartea Muhammedie. Dar noi, învăţîndu-ne să fim concişi, vom expune aici doar cîteva din numeroasele cunoştinţe despre născocirile lui, mai cu seamă pe acelea vrednice a fi luate în rîs.

CAPITOLUL AL ŞASELEA

Despre primirea Legii

Muhammed e umplut de Lege

Fiind Muhammed de aproape patruzeci de ani (cum am arătat după calculul cel mai cunoscut), a venit cu o caravană negustorească şi cu cămilele sale închiriate din Medina la Mecca unde, obosit de osteneala drumului şi de arşiţa soarelui, s-a culcat în afara cetăţii (poate păscînd cămilele), sub umbra unui dud prea frunzos. Şi dormind, i s-a arătat într-o vedenie arhanghelul Gabriel (numit la ei Djebriil Emiri) care a apărut înaintea lui purtînd în mîini un vas mare şi larg plin de credinţă şi evlavie. Deci, apropiindu-se de el, i-a tăiat partea de sub pîntece cu un brici foarte ascuţit, turnînd licoarea aceea a credinţei in pîntecele lui, şi umplîndu-l tot de credinţă şi înţelegere dumnezeiască şi de puterea de a descoperi tainele. După aceea, Muhammed trezindu-se din somn, Gabriel, de data aceasta aievea, 1-a heretisit în numele lui Dumnezeu, 1-a numit frate al său şi cu mare bucurie i-a vestit că Dumnezeu 1-a ales prorocul cel mai de pe urmă, pecete şi încetare a tuturor învăţăturilor dumnezeieşti, pentru că după el nu va mai trimite pe nimeni altul proroc sau legiuitor. Deci, l-a îndemnat ca lepădînd munca de cărăuş, să se apuce de îndeplinirea darului rînduit lui de mai înainte de către Dumnezeu. Iar Dumnezeu cu mîna sa cea atotţiitoare îl va acoperi, şi în toate lucrurile şi ostenelele lui totdeauna va fi prezent, din care pricină, arăta (Gabriel), fusese el trimis din cer şi poruncit spre ajutorul şi paza lui.

Primeşte înştiinţare

Îndoindu-se el de acestea, se spune că i-a zis îngerul : „Iată semnul adeveririi mele tăiat pe pîntecele tău pe care eu ţi l-am deschis în timp ce dormeai şi ţi l-am umplut de credinţă şi de înţelegerea dumnezeieştilor taine, şi 1-am cusut apoi la loc, lăsînd numai semnul ranei, pe care cercetînd-o, să nu fii necredincios cuvintelor mele şi poruncilor lui Dumnezeu. Iarăşi să ştii că acest capac la umbra căruia ai dormit este cel / pe care Avraam 1-a sădit înaintea cortului său şi după care putea fi recunoscut între alte corturi. Iar piatra pe care ţi-ai plecat capul ca sa te odihneşti am adus-o eu din pietrăria raiului, spre semn că spre acest loc şi spre această piatră (unde acum pare să fie clădit templul din Mecca) vor călători musulmanii, care prin cartea ce ţi se va da se vor apropia de cunoaşterea unuia şi adevăratului Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi a tuturor celor ce sînt cuprinse de acelea, şi hadji, adică „oaspeţi ai lui Dumnezeu” se vor chema (căci locul pe care stai acum este Beitullah, adică „Casa lui Dumnezeu”)”.

Se pregăteşte pentru darul prorocirei

Acestea se iau chiar din textul Curanului, unde el însuşi, ca de la faţa lui Dumnezeu vorbeşte despre sine : „N-ai fost tu orfan şi te-am ales pe tine în păcat ?», acela al slujirii de idoli, şi „Iertat eşti, tu cel cu sufletul sărac, şi îmbogăţit eşti» Prin acele cuvinte ale lui Gabriel şi prin dovezi clare întărindu-se şi încredinţîndu-se, a început să simtă în sine acţiunea puterii dumnezeieşti, ca să cerceteze, să pătrundă şi să priceapă tainele cele adînci şi ascunse ale înţelegerii dumnezeieşti şi să propovăduiască legea muhammedană, mai întîi arabilor de la Mecca, dintre care pe mulţi, în cîteva zile, i-a convertit la superstiţia sa.

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
Despre suirea la cer

Merge în chip minunat la Ierusalim

Despre suirea lui Dumnezeu pe Arş (aşa numeşte Curanul cerul empireu, sau Scaunul lui Dumnezeu) şi despre primirea legii Curanului, exegeţii tîlcuiesc fie din chiar textul Curanului, fie din cartea Muhammedie. Aceste basme se spun în Curan în capitolul Despre fiii lui Israil : „Slavă – zice – lui Dumnezu care i-a făcut robului său într-o singură noapte să treacă din el-Haremul rugăciunii (templul din Mecca) pînă la cel mai depărtat loc ide rugăciune (care este casa sfîntului Ierusalim), pe care îl binecuvîntăm». Acest loc al Curanului, interpreţii îl tîlcuiesc astfel : într-o zi Muhammed cînta ceasurile de dimineaţa la Mecca şi isprăvindu-le, a spus către oamenii săi : „O, voi, oamenilor, vedeţi puterea şi măreţia lui Dumnezeu ! Ieri, după ce am plecat de la voi, a venit la mine Gabriel, după ultimele rugăciuni de seară, / şi mi-a zis : „O, Muhammed, Dumnezeu îţi trimite pace şi-ţi porunceşte să vizitezi”. Iar eu i-am răspuns : „Unde-l pot vizita ?» Şi a zis : „În locul unde este el».

Dobitocul Burak

Şi mi-a adus un dobitoc mai mic decît catîrul, însă mai mare decît măgarul, al cărui nume e Burak (adică o făptură nouă şi mică, pe spinarea căreia trebuia să fac acel drum, despre care vezi mai pe larg într-un capitol anume, mai jos) Dar cînd am vrut să încalec pe dobitocul acela, n-a vrut şi a fugit de la mine. Şi i-a zis Gabriel lui (căci dobitocul acela şi înţelegea şi grăia cu limbă omenească) : „Ţine-te tare, o, fericitule, căci Muhammed este cel care vrea să se suie călare pe tine». Şi a grăit Burak : „Nu cumva pentru el sînt eu trimis de la Dumnezeu ?» Şi a zis Gabriel : „Cu adevărat». Şi a repetat dobitocul, zicînd : „Nu-i voi îngădui să mă încalece, pînă cînd nu se va ruga lui Dumnezeu pentru mine (ca precum în acest veac, aşa şi în cel viitor să fiu nedespărţit de el)». Iar eu am mijlocit la Dumnezeul meu pentru el şi apoi am încălecat pe dobitocul acela care mergea cu un umblet liniştit şi unde vedea înaintea lui cu ochii orizontul, acolo îşi şi punea copita piciorului. (Lucru pe care cei învăţaţi aşa îl tîlcuiesc : întru-cît ochiul nu vede decît ceea ce intersectează orizontul din locul pe care se află, aşa dobitocul acela, cu un singur pas, întindea piciorul pînă la o asemenea distanţă, încît putea ajunge la orizontul văzut de el mai înainte ; şi aşa, dacă s-ar fi uitat la punctul Zenit, cu o singură ridicătură de picior de la pămînt ar fi ajuns în mers chiar pînă la primul cer, sau, după cum spun alţii, tîlcuind mai mult geometric, într-un singur ceas ar fi făcut cale de cinci sute de ani), încălecînd deci (spune Muhammed) pe dobitocul acela, am venit la casa sfîntă Ierusalim într-un timp mai scurt decît s-ar împlini o clipită de ochi, şi m-a dus Gabriel la Hieron (Harem şerif, despre care vezi mai pe larg în capitolul Despre Mecca) şi, punîndu-mă pe o piatră mare, a zis: „Coboară acum, căci de pe această piatră se cuvine să te sui la cer»; şi m-am coborît. Iar Gabriel a legat de piatră dobitocul cu brîul său şi, luîndu-mă pe umerii săi, a zburat la cer ; însă Burak după mine, piatra după Burak, unul după altul, au început să se înalţe în urma mea în aer, de parcă eram lipiţi. Gabriel întorcîndu-se către mine a zis : „Pe tine îmi este poruncit să te duc în cer, iar nu pe dobitoc şi piatra». De aceea, am zis către Burak: „Rămîi, preafericite» şi îndată, împreună cu piatra, au rămas atîrnînd nemişcaţi în acelaşi loc în aer pînă la înapoierea mea. (Despre această piatră se povesteşte că şi acum ar atîrna în aer, vezi capitolul Despre Mecca) /