Religiei muhammedane

Apoi Dumnezeu, trebuind să învie pe toţi oamenii, mai întîi va aduce la viaţă pe cei patru îngeri şi va porunci ca din marea ce se află sub cerul Ars să cadă necontenit pe pămînt ploaie sub formă de sămînţă bărbătească timp de patruzeci de zile şi de nopţi, pînă ce se vor ridica apele la patruzeci de coţi deasupra feţei pămîntului. Apa aceea alcătuită din forma şi materia seminţei bărbăteşti va fi absorbită de pămînt ca de mitrele femeieşti, din care trupurile celor morţi vor renaşte ca ciupercile, dar ca mocirla şi noroiul. Atunci va porunci Dumnezeu lui Israfil, îngerul morţii, să sufle din corn. Cornul acela are patru ramuri mai înalte decît cerul, dintre care unul ajunge pînă la heruvimi, iar altul străbate adîncul pămîntului. Iar pe acele ramuri sînt nişte crăpături şi în ele locuiesc sufletele celor morţi, după rînduiala şi după vrednicia lor. Sufletele îngerilor sînt în partea cea mai de sus, ale locuitorilor raiului după îngeri, pe treapta a doua, iar sufletele necredincioşilor sînt sălăşluite în treapta cea mai de jos. A treia oară Israfil va sufla în corn aşa de tare, încît toate sufletele auzindu-i glasul, fiecare din crăpătura sa, vor ieşi în mare grabă şi vor umple tot spaţiul dintre cer şi pămînt. Strigînd cu mare glas se vor coborî pe pămînt şi fiecare, aflîndu-şi trupul, va intra în el. Toţi oamenii vor deschide ochii ca nişte treziţi din somn şi, ieşind din morminte, se vor ridica în picioare, apoi se vor aduna la judecata cea de obşte unde cu măsura dreptăţii se vor măsura şi cerceta faptele tuturor. Drepţii lui Dumnezeu vor căpăta îndurare, iar cei nedrepţi vor fi osîndiţi la focul gheenei, îngerii celor şapte ceruri, înconjurînd judecata şi tronul lui Dumnezeu, vor sta după cinurile lor. Oamenii, goi, fără acoperămînt, vor sta atît de înghesuiţi, încît se va atinge genunchi de genunchi şi nu se va vedea care este bărbat / şi care femeie. Atunci cei necredincioşi, bocindu-se, vor cere cruţare şi vor ruga pe Dumnezeu zicînd : „O, Dumnezeule, lasă-ne în lume, ca pocăindu-ne să primim credinţa cea adevărată şi să facem faptele cele bune”. Dar Dumnezeu le va zice, grăind cu mînie : „Eraţi datori să faceţi aceasta cînd aţi avut vreme de pocăinţă; acum nu mai este pocăinţă, rugăciunile nu mai sunt auzite, iar mila nu vă mai ajută”. Şi astfel toţi necredincioşii vor fi daţi muncilor veşnice şi nesfîrşite, afară de cei care au crezut că Dumnezeu este unul . Pentru dînşii unicitatea lui Dumnezeu va mijloci către Dumnezeu ca şi ei, după un timp, să fie sloboziţi din focul cel veşnic, ceea ce va şi obţine, aşa încît cei ce mărturisesc unicitatea lui Dumnezeu, izbăvindu-se la vremea lor din iad, vor fi aduşi la locurile de veselie gătite lor. Şi zice Muhammed : „Să ştii că judecata lui Dumnezeu se va termina în patruzeci de ani, dar o zi din timpul acela este ca o mie de ani ai veacului acestuia şi o mie de ani ai timpului aceluia abia de-ar ajunge omului să poată face măcar un namaz. Aşadar, cele ce pot spune şi povesti vi le-am descoperit şi vi le-am arătat. Dar au rămas multe de nemărturisit şi cu neputinţă să fie primite de mintea omenească. De aceea, cine este înţelept şi înţelegător, din puţine va pricepe multe, iar cine este prost şi nebun, chiar şase sute de lucruri ca acestea de i-aş fi spus, nimic nu va păstra în urechile sale”. /

CARTEA A PATRA

DESPRE TEOLOGIA MUHAMMEDANA

CAPITOLUL INTII

Despre teologie

Denumirile teologiei

llahiet sau ilmi illahi, se numeşte în limba arabă teologia (bogoslovia) sau ştiinţa despre Dumnezeu, divină, sau despre lucrurile dumnezeieşti. I se mai spune şi ilmi fîkh , cunoaşterea desăvîrşită a înţelegerii sau a judecăţii şi a lucrurilor dumnezeieşti, nume în care se cuprinde şi jurisprudenţa. Dar se zice că jurisprudenţa (arta legilor) nu este altceva decît o lămurire şi o îndeplinire a voii dumnezeieşti, pe care o iau din acelaşi Curan. De aici sînt numiţi cei iscusiţi în lege şi în judecată fîkaha, la plural, adică învăţători de lege, sau teologi.

Muhammedanii, dar mai cu seamă turcii, atît cei din Constantinopol cît şi locuitorii altor cetăţi şi sate de sub stăpînirea otomană, au obiceiul să-şi înveţe copiii îndată ce au isprăvit elifsuparesi (adică alfabetul sau abecedarul) , articolele foarte scurte ale teologiei, sau, cum se mai numesc, summule (sumare). Deşi anii lor copilăreşti nu sînt potriviţi pentru a deprinde şi a înţelege cele ce le sînt propuse spre învăţătură de către hodjii (povăţuitorii sau dascălii) lor, chiar din pruncie ii povăţuiesc şi îi învaţă cu stăruinţă ce trebuie să înţeleagă şi să creadă despre Dumnezeu, despre creaţia lumilor, despre prorocul lor Muhammed, despre judecata din urmă, despre rai şi iad şi altele, astfel ca, fiind întrebaţi, să poată da şi întrebarea şi răspunsul despre cele mai sus zise. Şi aşa, deprinzîndu-se din copilărie cu învăţătura dumnezeiască, ei cred că odată cu ei creşte şi se înmulţeşte şi credinţa. Iar din această necontenită şi foarte stăruitoare învăţătură capătă o obişnuinţă (deprindere căpătată prin studiul repetat) de neuitat şi aceasta este singura cauză pentru care turcii pot fi aduşi cu mare greutate la lumina adevărului de la superstiţiile lor. /

Catehismul muhammedan

Două sînt breviarele cele mai mici ale catehismului muhammedan, dintre care una se numeşte : Rînduîelile domnului Birghili, iar alta, a unui autor necunoscut, Djavaherul islam („Esenţa credinţei” sau „a ortodoxiei”) . Cum aceste cărticele cuprind catehismul, copiii sînt îndemnaţi să le ştie pe de rost. Neavînd acele cărticele la îndemînă, vom expune de curiozitate cîteva articole pe care ni le putem aminti, cu întrebări şi răspunsuri (căci aşa le e obiceiul).

Celui ce întreabă : „Eşti musulman, adică eşti drept-credincios în credinţa musulmană?”, i se răspunde : „Aşa e, din .harul lui Dumnezeu”.

Întrebare : „Ce înseamnă a-1 mulţumi pe Dumnezeu ?”

Răspuns: „A-1 lăuda pe Dumnezeu şi a-1 bine-cuvînta”.

Întrebare : „îl cunoşti pe Dumnezeu ?”

Răspuns : „îl cunosc”.

Întrebare : „Cum îl cunoşti pe Dumnezeu ?”

Răspuns : „îl cunosc că este fără de început, fără de sfîrşit şi nimic nu este asemenea lui. Chip, înfăţişare, loc şi timp nu are, pentru că este veşnic, din veac şi pînă în veac”.

Întrebare : „Din neamul cui eşti ?”

Răspuns : „Dintr-al lui Muhammed”.

Întrebare : „Din care seminţie ?”

Răspuns : „Dintr-a lui Avraam”.

Întrebare : „Ce rînduială a legii urmezi?”

Răspuns: „Imam azami (această rînduială e socotită drept cea ortodoxă) ; mai urmez rînduielile Imami Şafi, Imami Malik şi Imami Ahmedi Hanbeli (aceşti patru sînt primii interpreţi ai Curanului şi transmiţători ai rînduielilor şi ceremoniilor bisericeşti) .

Întrebare: „Aceşti imami sau preoţi de la cine au învăţat aceste rînduieli ?”

Răspuns : „De la Ebu Hanif, Ebu Hanif de la Ham-madi, Hammadi de la Ibrahim şi Ibrahim de la Abdul-lah, Abdullah de la Mesud, iar Mesud de la pro-rocul lui Dumnezeu, adică de la Muhammed, prorocul Muhammed de la Noe, iar Noe de la Seth, Seth de la Adam, Adam de la arhanghelul Gabriel, Gabriel de la Mihail, Mihail de la Israfil (care se numeşte la noi Rafail), Israfil .de la Izrail (ei cred că există un arhanghel şi cu acest nume), iar Izrail de la însuşi Domnul tuturor, Creatorul lumilor. Căci în Curan se spune : Eni iddine indallah ilislam adică „Legea sau credinţa voastră, a drept-credincioşilor, este de la Dumnezeu”.

Întrebare : „Ce este legea Curanului ?”

Răspuns : „Să plecăm capul poruncilor lui Dumnezeu şi să fugim de cele pe care le-a oprit el”.

Întrebare : „Ce este credinţa ?”

Răspuns : „Mărturisirea buzelor, încredinţarea minţii şi unirea inimii sau conştiinţei cu / Dumnezeu, adică credinţa în unicitatea lui Dumnezeu, în autenticitatea prorocului, în rai, în podul dreptăţii (vezi mai jos), în măsura răsplătirii şi răspunderea pentru toate faptele şi cuvintele, în iad, moarte şi învierea morţilor”.

Întrebare : „Care este începutul credinţei ?”

Răspuns: „Mărturisirea ei, de exemplu : „Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Muhammed e prorocul lui Dumnezeu”.

Întrebare : „Care este trupul credinţei ?”

Răspuns : „Rugăciunile la cele cinci vremi”.

Întrebare : „Care este cuvîntul sau graiul credinţei ?”

Răspuns : „A-l ţine mereu pe Dumnezeu în minte şi a chema neîncetat numele lui”.

Întrebare : „Care sînt ramurile sau frunzele arborelui credinţei ?”

Răspuns : „Evlavia şi frica de Dumnezeu”.

Întrebare: „Care este coaja sau pielea (ca scoarţa copacului) credinţei ?”

Răspuns : „Pudoarea şi puritatea”.

Întrebare : „Care este creierul credinţei ?”

Răspuns : „Adorarea lui Dumnezeu şi rugăciunile stăruitoare”.

Întrebare : „Care este buricul sau centrul credinţei ?”

Răspuns : „Mîntuirea, sau a nu greşi, sau puritatea sufletului”.

Întrebare: „Tu eşti în credinţă sau credinţa e în tine ?”

Răspuns : „Credinţa este în mine şi eu împreună cu credinţa sunt”.

Întrebare : „Ce este credinţa ?” (această descriere a credinţei este după judecata obştească) .

Răspuns : „Este adevărul şi a grăi adevărat, .dar afară de aceasta şi ceea ce porunceşte prorocul : „Cu musulmanii, cu cei de o credinţă cu tine, să ai pace veşnică ; cu iudeii şi cu creştinii nicidecum”. Căci acelaşi proroc zice : „Chiar dacă cineva din poporul meu sau din adunare nu ar face închinarea cuvenită lui Dumnezeu şi rugăciunile, este totuşi mai bun decît un iudeu sau un creştin”.

Întrebare : „Cîte sînt la număr credinţele ?”

Răspuns : „Sînt cinci la număr. Prima credinţă este cea a îngerilor, care au fost luminaţi cu o credinţă proprie şi firească. A doua credinţă este cea a prorocilor, care au căutat-o stăruind în credinţă. A treia este a oamenilor credincioşi care au fost primiţi în credinţă prin harul lui Dumnezeu. A patra este a clevetitorilor sau a mincinoşilor, pentru că sînt netrebnici şi lepădaţi. Iar a cincea credinţă este a celor fără de vîrstă, a pruncilor, pentru că ei vor putea primi credinţa”.

Întrebare : „Cîte sînt condiţiile (cauzele exterioare) prin care se împlineşte credinţa muhammedană ?”

Răspuns : „Cinci: l. Mărturisirea credinţei ; 2. cele cinci rugăciuni hotărîte pentru fiecare zi ; 3. postul ; 4. pelerinajul la Mecca ; 5. să dai lui Dumnezeu zeciuiala în fiecare an, adică a cincizecea parte din agoniselile tale”.

Întrebare : „Cîte sînt condiţiile unui post desăvîrşit ?”

Răspuns: „Patru: 1. Să te abţii să bei apă ; 2. de mîncare ; 3. de petrecerea împreună cu femeile ; 4. să nu pofteşti nu numai cu trupul, ci şi cu mintea şi cu duhul”.

Întrebare : „De cîte / ori te rogi lui Dumnezeu pe zi ?”

Răspuns: „De cinci ori: 1. înainte de răsăritul soarelui ; 2. la amiază ; 3. cu trei ceasuri înainte de apusul soarelui ; 4. îndată după apusul soarelui ; 5. la un ceas şi jumătate al nopţii”.

Întrebare : „înainte de răsăritul soarelui cîte rekkeat (adică metanii) trebuie să se facă?”

Răspuns : „Patru”.

Întrebare : „Cîte din porunca lui Dumnezeu ?”

Răspuns: „Două”.

Întrebare : „Cîte din porunca prorocului ?”

Răspuns : „Două”.

Întrebare: „Cîte metanii se cuvine să se facă la amiază ?”

Răspuns: „Zece”.

întrebare : „Cîte din porunca lui Dumnezeu şi cîte din cea a prorocului ?”

Răspuns: „Mai întîi patru din porunca prorocului, apoi patru din cea a lui Dumnezeu şi cele două de pe urmă, tot din porunca prorocului”.

întrebare : „La ceasul al nouălea, sau cu trei ceasuri înainte de apusul soarelui, cîte metanii se cuvine să se facă ?”

Răspuns: „Opt, patru ale lui Dumnezeu şi patru ale prorocului.”

Întrebare : „La rugăciunea de noapte sau la cea de după apusul soarelui, cîte trebuie să se facă ?”

Răspuns : „Cinci, trei dumnezeieşti şi două proroceşti”.

Întrebare : „La un ceas şi jumătate de noapte (care se numeşte iatsi, adică „vremea odihnei) cîte sînt ?”

Răspuns : „Treisprezece : cele patru dintîi proroceşti, alte patru dumnezeieşti, iarăşi două proroceşti, iar ultimile trei numite fîtr sînt pentru dezlegarea postului”.

Întrebare: „După porunca prorocului cum trebuie să-ţi speli trupul şi să te cureţi înainte de rugăciune ?”

Răspuns : „Mai întîi toarnă de trei ori apă pe mîini, apoi goleşte-ţi pîntecele şi spală-ţi posteriorul şi fă abdest (abdest este spălarea mîinilor, capului şi picioarelor), care se face astfel : Mai întîi îşi spală mîinile, apoi trag de trei ori apă pe nas si-şi curăţă nările, apoi îşi stropesc faţa de trei ori cu pumnii plini de apă şi freacă o dată urechile, creştetul capului şi gîtul, la urmă mîinile pînă la cot şi picioarele pînă la glezne. Dacă cineva a avut împreunare cu femeia sau într-altfel s-a spurcat, mai întîi să-şi spele tot trupul în baie, spălare ce se numeşte guşi. Iar dacă femeia va fi cuprinsă de neputinţa lunară, de cîte ori îşi va spăla trupul trebuie să-şi despletească şi părul şi să se abţină de la rugăciuni tot timpul neputinţei lunare”.

Fiecare tată trebuie să aibă grijă sa-şi înveţe pe copiii săi, iar bărbaţii pe femeile lor acest catehism. Un sfînt muhammedan cu numele Şems / îi îndeamnă cu mare asprime zicînd: „Dacă femeia vreunui bărbat sau fiul său nu vor şti aceste articole ale credinţei şi întrebaţi fiind nu vor răspunde drept, rugăciunile lor nu vor fi primite la Dumnezeu iar postul va fi fără răsplătire, iar împreunarea bărbatului cu nevasta sa adulter. Şi dacă li se va întîmpla să moară în această ignoranţă să nu fie îngropaţi de musulmani”. Şi mai spune că în veacul viitor trei oameni vor îndura pedepsele cele mai grele şi insuportabile, adică tatăl şi mama care pe fiii lor, şi bărbatul care pe femeia sa nu s-au străduit să-i înveţe aceste articole ale credinţei mai mult decît se îngrijeau de odihna duhului lor. Ajungă, însă, acestea spuse pe scurt despre catehismul muhammedan.

CAPITOLUL AL DOILEA
Despre Dumnezeu
Despre Dumnezeu

Despre unul Dumnezeu cel preaînalt religia muham-medană nu pare să se deosebească întru nimic de evrei şi de creştini cînd scrie despre Dumnezeu în sine sau numai despre singura persoană a Tatălui. Şi cred că Dumnezeul este unul, făcătorul tuturor lumilor şi al tuturor lucrurilor ce se află între cer şi pămînt, că toate acelea de el s-au adus dintru nimic din nefiinţă la fiinţă. Cred că el este imaterial, necircumscris de timp şi loc, ezeli, adică veşnic din veac, ebedi, adică veşnic în veac, că al lui este veacul, mărirea şi altele, că nu poate fi închipuit în minte, nici cuprins de durata timpului sau întinderea locului, dar că Dumnezeu pe toate le pătrunde ca într-un punct (numit la ei al nimicniciei). Iarăşi cred că este nenăscut, adică nici nu s-a născut cîndva, nici n-a putut să nască şi de aceea n-are nimic asemenea lui, n-are nici un chip sau înfăţişare, pentru care lucru în Curan, în capitolul Elmuin, se zice : „Dacă Dumnezeu ar fi avut un fiu, în necaz ar fi fost toată lumea, pentru că între ei ar fi fost dezbinare”, iar în capitolul penultim, ca de la faţa lui Dumnezeu, i se porunceşte lui Muhammed : „Cu sîrguinţă (zice) grăieşte-le lor că Dumnezeu este unul, tuturor spre bună trebuinţă şi imaterial, care nici a născut, nici s-a născut, nici / are pe cineva asemenea lui”. Şi în capitolul 94 zice : „Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor” ; de aceea în capitolul 32 se interzice chemarea unui alt Dumnezeu, căci: „În Dumnezeu unul, zice, se cuprinde tot numărul lui”.

Atributele dumnezeieşti

Toate atributele lui Dumnezeu le grupează în numai şapte mai de seamă, iar din cele şapte atribute i se dau lui Dumnezeu o mie şi unul de nume. Căci la ei atributele lui Dumnezeu se numesc sifat, adică persoane, de aceea cînd ne aud pe noi creştinii zicînd că numai trei persoane dumnezeieşti sînt şi o singură dumnezeire sau un singur Dumnezeu, îndată ne arată că persoane dumnezeieşti nu sînt trei, ci şapte, socotind că prin aceasta dovedesc că atributele lui Dumnezeu, fiindu-i fireşti lui, nu pot fi cuprinse de un număr aşa de mic. Şi aşa, confundînd persoanele cu atributele, zic că sînt şapte, pe care le enumera astfel : 1. Cel viu sau cel veşnic ; 2. cel ce grăieşte, sau cel înţelept ;3. cel ce nu poate fi clintit ; 4. atotputernic ; 5. cunoscător ; 6. milostiv sau îndurat; 7. drept. De la aceste şapte atribute, după cum am spus, îi dau lui Dumnezeu o mie şi unul de nume ca proprii şi fireşti lui, al căror registru ne-avîndu-1 lîngă noi, le adăugăm aici după cum ne-au venit în memorie.

Numirile lui Dumnezeu

Ekbar – preaînalt; rahman – îndurat; rahim – darnic ; kaium – cel ce este ; halim – blînd, sau cel ce trece cu vederea păcatele noastre ; rizzak – cel ce dă cele trebuincioase ; muin – cel ce dă ajutor, adică fără de care nimic nu poate fi ; fettah – descoperitorul ; hakk – adevărul ; hakim – stăpînitorul ; malik – sau, mai complet, malikulmulk – cel ce agoniseşte cele agonisite, sau cel ce le are pe toate ; sabur – mărinimosul (îndelung răbdătorul) ; mabud – cel închinat, sau cel căruia i se cuvine închinare ; rebb – Domnul, sau mai complet rebbul alemin – Domnul lumilor; kazîulhadjeat – judecătorul gîndurilor ; djenabi izzet – cel mai aproape ; vahib – dătătorul îndurat ; delle – cel ce luminează ; etala – preamarele ; murid – cel ce împlineşte dorinţa ; mukkades – sfîntul ; tebarike – fericitul ; tekaddese – sfîntul ; mu-sebbebul isbab – cauza cauzelor ; halik – creatorul; muheimir – apărătorul, care le păzeşte pe toate; basît – cel ce pe toate le rînduieşte ; subhan – cel bun, milostiv şi mare ; medjid – cel slăvit; kadri – cel ce poate ; kavi – cel tare. Din limba persană : hoda, hodai, izid, iezdan, daver, hodavendikear. Iar din limba simplă turcă : tangri, ceallab şi altele. /
Tîlctiirea celor şapte atribute

Vom spune acum pe scurt ce gîndesc ei despre cele şapte atribute pe care le numesc persoane. Deşi mu-hammedanii urmează mai mult teologiei negative decît celei afirmative, dar considerînd că aceste şapte atribute sînt nişte persoane sau izvoare ale altora, ei spun că toate provin de la acestea şi sînt subordonate acestora în măsura în care se poate şti sau grăi ceva afirmativ despre Dumnezeu.

Cel viu

Pe Dumnezeu îl înţeleg viu, ca avînd viaţa şi fiinţă veşnică. Acţiunea acestui atribut, spun ei, în afară, adică spre creaturi, este ruhallah, sufletul sau, propriu vorbind, Duhul lui Dumnezeu, de la care vin sufletele tuturor oamenilor şi pe care le socotesc ca nişte părticele despărţite din Duhul lui Dumnezeu băgate de către îngerii slujitori în trupurile celor ce se nasc. De aceea, îi acordă lui Iisus Hristos întîietate şi superioritate mai mult decît tuturor oamenilor, căci pentru zidirea celorlalţi oameni în pîntecele mamei este necesară şi sămînţă bărbătească, dar la zămislirea lui Hristos nu s-a petrecut aşa ceva, ci de însuşi Duhul lui Dumnezeu şi Fecioara Măria a fost zidit şi zămislit, de unde se numeşte κατ’έςοχήν, Iisus Hristos, Duh al lui Dumnezeu şi Fiu al Măriei.

Cel ce grăieşte

Cel ce grăieşte, sau cel împodobit cu grai sau cuvînt şi cu înţelegere, întrucît lui Dumnezeu mai mult i se potrivesc grăirea şi răspîndirea cuvîntului, decît tăcerea şi negrăirea. Căci ei socotesc că Dumnezeu nu grăieşte altfel şi nu-şi descopere voia sa îngerilor şi prorocilor, decît printr-o conversaţie introductivă, continuă, povăţuitoare şi altele. Iar lucrarea lui o numesc kelamullah, adică graiul sau cuvîntul lui Dumnezeu , nume pe care îl dau mai ales Sfintelor scripturi, şi în primul rînd Curanului. Aceluiaşi atribut îi sînt supuse, zic ei, înţelepciunea, înţelegerea, cunoaşterea, pronia şi altele, pe care le numesc cu o singura vorbă ilmilahi, cunoaştere dumnezeiască sau a lui Dumnezeu. Pe aceasta o împart din nou în două feluri, gaib, sau ascuns, cunoscută şi proprie numai lui Dumnezeu însuşi, pe care nici o făptură n-o poate căpăta şi zahir , adică descoperită sau arătată, întrucît poate fi dobîndită şi înţeleasă de îngeri, de oameni, de demoni sau diavoli. Şi aceasta mai propriu se numeşte teologie, despre care cred ei că este preafrumos şi foarte bine cuprinsă în cartea Curanului.

Neclintit

Neclintit sau neschimbat, atribut în care nu se deosebesc cu ni-mic de teologia noastră. /

Atotputernic

Atotputernic sau omnipotent. Lucrările acestui atribut în afară le numesc edi kndret ilahi, adică „mîna puterii lui Dumnezeu”, prin care a făcut atîtea mii de lumi şi pe toate cele ce se cuprindeau şi se cuprind în ele, făpturi cunoscute şi necunoscute, văzute şi nevăzute, prin care le-a păzit şi le păzeşte şi le îndreaptă pe toate şi le conduce la activităţile potrivite lor. Ei spun că nu se poate afla nimic cu neputinţă sau refuzat puterii lui Dumnezeu. De aceea întrebaţi fiind teologii lor dacă poate face Dumnezeu ca cele pe care le-a făcut să fie ca şi cum nu le-ar fi făcut niciodată, ei răspund că lui Dumnezeu nu-i e greu să facă cele făcute ca şi cum nu le-ar fi făcut, aşa cum a putut să le şi facă din nimic. Dar dacă cineva ar fi întrebat: „Poate oare Dumnezeu să mintă sau să facă un alt Dumnezeu asemenea lui ?”, ar fi răspuns că numai a gîndi acest lucru e o blasfemie. Iar cel ce ar pune o asemenea întrebare chiar la modul condiţional n-ar scăpa de primejdie de moarte. Şi mai departe afirmă în general că nimic nu-i este cu neputinţă lui Dumnezeu, socotind că dacă ar fi fost altfel, s-ar afla în Dumnezeu ceva contradictoriu şi incomplet.

Cunoscător

Cunoscător. Şi în acest atribut cu nimic nu se deosebesc de teologia noastră, afară de faptul că ştiinţa şi cunoaşterea dumnezeiască fac lucrurile şi vrerile noastre lipsite de libertate. De asemenea, ei nu fac deosebire între cunoaşterea premergătoare şi cea următoare. Pentru care lucru ei dau următorul exemplu : Era pe vremea lui Muhamrned un om drept şi credincios, dar sărac peste măsură şi lipsit de cele necesare traiului. Şi cleşi se chinuia cu ostenele necontenite, că doar va putea să-şi agonisească hrana cea de fiecare zi, dar nici pe aceasta n-o avea niciodată spre îndestularea pîntecului său. Cum această taină rămînea necunoscută şi neînţeleasă lui Muhammed, 1-a întrebat pe omul acela de ce era el lipsit aşa de toate lucrurile, deşi are şi robi şi copii care îl ajută necontenit la toate şi se ostenesc împreună cu el, pe lîngă faptul că e lăudat de toţi vecinii că este om temător de Dumnezeu şi stăruie ne­încetat în rugăciuni, atît în faţa poporului cît şi în singurătate. Răspuns-a omul acela că nu cunoaşte pricina acestui lucru. Muhammed însă 1-a învăţat ca atunci cînd se roagă lui Dumnezeu să nu ceară nimic pentru sine, sau spre folosul său, ci să făgăduiască şi să spună că, dacă Dumnezeu îi va da bogăţie şi îndestulare de lucruri, va împărţi săracilor şi celor lipsiţi toată averea sa. Cînd omul acela a făcut aşa cu toată ascultarea şi fierbinţeala inimii, Dumnezeu i-a descoperit lui Muhammed în vedenie taina, zicînd : / „O, Muhammed, tu ceri şi pe acela 1-ai învăţat să ceara, ca şi cum nu pentru sine ar cere ci pentru alţii, cărora le va împărţi bogăţia sa ; parcă n-aş şti, dacă îi voi da bogăţia - ce are să facă el cu ea. Oare nu eu 1-am zidit, oare nu eu am poruncit să se scrie toate faptele lui în cartea Levhii mahfuz (cartea în care sînt scrise mai înainte de veac faptele viitoare ale oamenilor şi cele ce se vor întîmpla, fiecare la vremea sa), deci cum să nu ştiu ce va face el, dacă-i voi da avuţie şi bogăţie. Să înceteze, dar, să mă mai roage pentru unele ca acestea, căci ştiu că în starea de acum este un om bun, dar fiind mai fericit nu va rămîne întru bunătatea sa”. Aceasta crezînd despre cunoaşterea sau preştiinţa lui Dumnezeu, sau despre cunoaşterea lui de mai înainte, ei nu resping voinţa omenească liberă (independentă), despre care lucru vezi mai departe în capitolul Despre prevederea (providenţa, sau pronia} lui Dumnezeu.