Religiei muhammedane

Îl scoate printr-o minune pe unchi din fîntînă

După această minune a fost chemat în casă la prînz. Ebudjehl însă, mergînd înainte şi uitînd de fîntînă săpată de el, a călcat fără grijă pe covoarele cu care fusese acoperită gura fîntînii şi îndată a căzut rău în adîncul ei. Mulţimea care urma lui Muhammed, minunîndu-se de acest lucru neaşteptat, îl întreba stăruitor ce înseamnă asta. învăţat de Gabriel, el răspunse că nu cunoaşte pricina acestei întîmplări şi că ei ar trebui să-1 întrebe chiar pe unchiul său. Aceia, aplecîndu-se pe gura fîntînii şi strigînd cu mare glas dacă este viu sau mort, l-au întrebat pricina căderii lui atît de neaşteptată şi de rea. Din adîncul fîntînii Ebudjehl răspunse că este viu, dar că a căzut în groapa pe care el însuşi o săpase spre pierzarea lui Muhammed. Atunci Muhammed, milostivindu-se de el, îl întrebă dacă vrea să creadă din toată inima poruncilor Curanului şi legii lui Dumnezeu. Ebudjehl răspunse că va crede dacă Muhammed îl va scoate întreg din adîncul fîntînii cu însăşi mîna sa. Muhammed, chemînd numele lui Dumnezeu Bismillahi errahtnan errahim (adică : „în numele lui Dumnezeu cel milosîrd şi milostiv”), întinse mîna pînă în adîncul fîntînii si, apucîndu-1 pe Ebudjehl de brîu, îl scoase afară întreg şi sănătos.

Dar Ebudjehl cel nemulţumitor şi necredincios închinător la idoli, nu numai că nu şi-a îndeplinit făgăduinţa cea sfîntă, ci 1-a şi ocărît pe Muhammed cu cuvinte de batjocură. „Acum. zise el, am aflat cu adevărat că eşti foarte mare făcător de farmece şi cea dintîi căpetenie a vrăjitorilor». Muhammed a suportat cu inimă blîndă şi veselă batjocurile, clevetirile şi nerecunoştinţa unchiului său şi 1-a întrebat ce-ar mai cere ca să se încredinţeze de prorocia lui şi de adevărul Curanului ? Iar Ebudjehl i-a răspuns că dacă ar fi fost un proroc adevărat al lui Dumnezeu cel adevărat şi dacă ar fi avut la Dumnezeu atîta trecere cît însuşi se laudă, n-ar fi lăsat pe tatăl său, mort de mult întru idolatrie, să se chinuiască în muncile veşnice (pentru că nimeni nu poate fi scăpat de focul gheenii decît prin legea lui Avraam şi Curan), ci l-ar fi scos din iad, iar printr-o asemenea mărturie şi-ar fi confirmat apostolia şi i-ar fi adus pe toţi cei de faţă la credinţa Curanului.
Îl învie pe tatăl său din morţi

Auzind Muhammed acestea, deşi îl ştia că este cel mai netrebnic dintre oameni şi cel mai spurcat închinător la idoli, / dar pentru cei credincioşi ca şi pentru cei ce vor crede, s-a dus la mormîntul tatălui său (care îşi sfîrşise viaţa cu peste patruzeci de ani înainte), urmîndu-i mulţime de popor, iar Ebudjehl arătîndu-i mormîntul. Acolo a poruncit mai întîi să se scoată din pămînt oasele, uscate deja, ale tatălui său, a făcut rugăciunile cele obişnuite asupra morţilor şi îndată s-a lipit os de os şi mădular de mădular şi, trăgîndu-se vinele, tot trupul s-a refăcut în pielea lui. Şi suflînd Muhammed în gura lui, a înviat. Acela, cînd a deschis ochii şi 1-a văzut pe Muhammed, fiul său, îndată a strigat cu mare glas : „Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Muhammed e prorocul lui Dumnezeu” . întrebat însă de Muharnmed cum se numeşte, a răspuns că Abdullah (care se tîlcuieşte „Robul lui Dumnezeu”), însă cînd a isprăvit de grăit acestea, şi-a dat sufletul şi într-o clipită de ochi stricîndu-se alcătuirea trupului, au rămas numai oasele, care după aceea singure s-au întors la locul lor de mai înainte în mormînt. Şi a poruncit Muhammed să fie îngropate de astă dată după obiceiul musulman. Se spune că prin această minune mulţi s-au convertit la superstiţia lui Muhammed. însă Ebudjehl, unchiul lui, a rămas pînă la moarte neînduplecat în superstiţia şi necredinţa sa şi toată viaţa i-a fost lui Muhammed cel mai cumplit şi mai neînduplecat duşman.

Necredinţa lui Ebudjehl şi veşnica lui osîndâ

Iata de ce fikîha (adică teologii) muhammedani afirmă bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, mila şi milostivirea lui. Deşi el ar putea să mute din muncile cele veşnice ale iadului întru bucuriile cele veşnice ale raiului pe toţi cei din veac, din toate popoarele, care au fost eretici, sau chiar hulitori de Dumnezeu, atei, iertîndu-le toate păcatele lor cele de moarte şi hulele asupra lui Dumnezeu, sufletul lui Ebudjehl e cu neputinţă să fie scris în cartea celor mîntuiţi sau a celor ce se vor mîntui. Ei deduc această sentinţă dintr-un cuvînt ascuns al aceluiaşi Muhammed care, fiind întrebat de va fi cîndva sfîrşit muncilor din iad, a răspuns: „Despre sfîrşitul pedepselor rînduite celor necredincioşi, Dumnezeu va judeca întru dreptatea sa şi nemăsurata sa milă. Dar cei credincioşi, care măcar o dată în viaţă au mărturisit credinţa muhammedană (chiar dacă fals), iar cealaltă vreme a vieţii lor au petrecut-o în păcate de moarte, în băutura vinului, la sfîrşit vor fi negreşit izbăviţi de caznele veşnice prin puterea şi lucrarea acelei singure mărturisiri, în afară de unul». Pe acest unul tîlcuitorii Cur anului îl socotesc a fi Ebudjehl, unchiul lui Muhammed. Dar despre aceasta vezi mai pe larg în capitolul Despre iad. /

Frînge luna

Între cele mai de seamă şi mai slăvite minuni ale lui este, cum se consideră, minunea frîngerii lunii în două, despre care îndrugă următoarea istorie : Se spune că s-au apropiat de el odată cei mai înţelepţi dintre evrei, întrebîndu-1 despre învăţătura sa. Dar văzînd şi auzind ei multe porunci ale Curanului care se potriveau cu legea lui Moise, iar cele mai multe nepotrivindu-se, mai cu seamă în nepăzirea sîmbetei, nu puţin se îndoiau de adevărul apostolici lui. De aceea, au cerut de la el o minune prin care să poată fi dezlegată îndoiala lor. Muhammed le-a dat voie să ceară orice semn vor vrea, din cer sau de pe pămînt. Evreii au cerut atunci un lucru ce părea cu totul imposibil, adică să frîngă luna. Despre frîngerea ei scrie în Curan, în capitolul Despre lună, unde zice : „S-a apropiat ceasul şi strivita a fost luna”. Exegeţii Curanului tîlcuiesc astfel : Cînd Muhammed – spun ei –, stătea cu prietenii săi şi au văzut luna apropiindu-se de împlinire, aceia i-au zis: „Arată-ne o minune». Atunci el a făcut semn lunii, cu două degete, cu cel mare şi cel mijlociu, şi îndată luna s-a despărţit în două şi o parte a ei a căzut pe muntele Elika (situat de o parte a cetăţii Mecca), iar cealaltă parte a căzut pe muntele numit Rubuv, care se află de cealaltă parte a cetăţii. De asemenea, una din cele două părţi a intrat în mîneca hainei lui. Pe urmă el a reîntregit luna şi a pus-o iarăşi la locul ei. Văzînd această minune, toţi iudeii aceia au venit la credinţa lui.

Porumbelul vorbeşte cu el

Aceeaşi carte Muhammedie afirmă că foarte des se trimitea din cer un porumbel care îi şoptea la urechi, în văzul tuturor, poruncile lui Dumnezeu.

Taurul se supune legii

Pe un taur neîmblînzit şi foarte sălbatic l-a chemat cu porunca lui Dumnezeu şi pe nume ; acela, apropiindu-se de el cu mare blîndeţe şi gudurîndu-se, a ciulit urechile foarte atent la cuvintele lui şi în faţa legii Curanului şi-a plecat grumazul şi genunchii.

Săpînd, scoate lapte şi miere din pămînt

Cîndva, flămînzind poporul şi cerînd de la el mîncare, a poruncit ca fiecare să sape pămîntul din faţa sa, pentru că îi este descoperit de la Dumnezeu că acolo se vor găsi vase pline cu lapte şi cu miere, ceea ce s-a şi întîmplat. Acestea, fiind împărţite poporului tot de el, au mîncat cu toţii pînă la saturare.

Pe un lup l-a făcut să grăiască

Odată, văzînd cîţiva lupi urlînd, l-a arătat pe unul din ei că ar fi mai mare peste toţi lupii şi căpetenia lor. Chemîndu-1, l-a făcut să vorbească în limbă omenească şi prin această minune l-a convertit la credinţa sa pe Vehbin, fiul lui Haizal Selim . /

Taurul vorbeşte

De asemenea pe un taur al unui oarecare Zozai 1-a făcut cu glas omenesc să vorbească şi prin aceasta 1-a atras pe stăpînul lui la credinţa muhammedană .

Bucăţica de miel fript grăieşte

Odată un duşman al lui (al cărui nume 1-am uitat), chemîndu-1 la un prînz, a pregătit un miel fript cu otravă. Iar Muhammed, necunoscînd perfidia, a luat o bucăţică din spata mielului, ca să mănînce. Aceasta, văzîndu-se că este pusă în gură, a strigat cu glas limpede : „Păzeşte-te, să nu mănînci, pentru că sînt plină de venin», ceea ce au auzit toţi cei de faţă. Dar duşmanul care pregătise o asemenea cursă lui Muhammed, uitînd cele făcute, a mîncat din miel şi îndată a crăpat înaintea tuturor.

Din sudoarea lui răsar trandafiri

La o bătălie foarte cumplită cu protivnicii, de mare căldură şi osteneală aşa de tare a transpirat, încît picăturile de sudoare curgînd pe faţă din belşug, cădeau pe pămînt. Iar pămîntul stropit de sudoarea lui îndată a odrăslit măcieşi (trandafiri) înfloriţi şi pomi înverziţi. Şi ei cred că atunci, din sudoarea lui Muhammed s-a făcut pentru prima dată trandafirul şi că mai înainte acesta n-a existat în firea lucrurilor. De aci învăţaţii lor afirmă că sudoarea lui Muhammed avea mirosul şi parfumul trandafirului. (Despre taina şi sfinţenia tran­dafirului vezi în capitolul Despre zugrăveala muhammedana.)

Minunea cu dintele

Iarăşi, într-o altă bătălie, un necredincios l-a lovit aşa de tare pe Muhammed în fălci cu buzduganul, încît i-a smuls unul dintre dinţii din faţă. Dumnezeu, văzînd că dintele lui Muhammed are să cadă pe pămînt, i-a poruncit cu asprime lui Gabriel (care atunci se afla poate tocmai în cerul al şaptelea), să se grăbească şi, mai înainte ca dintele să cadă pe pămînt, să-1 ia cu cinste şi să i-1 pună lui Muhammed în mînă. Gabriel s-a coborît din cerul cel mai de sus atît de repede pentru îndeplinirea acestei porunci, încît din cauza zborului şi mişcării lui toate cerurile şi pămîntul au fost cît pe ce să se sfarîme. Şi poate că întregul edificiu al lumii s-ar fi prăbuşit, dacă nu 1-ar fi sprijinit atotputernicia mîinii lui Dumnezeu. Dîndu-i deci (lui Muhammed) dintele, îngerul a spus desluşit în faţa întregii oştiri : „O, credincioşilor fraţi şi rubedenii, de cînd m-a zidit Dumnezeu n-am suferit niciodată o asemenea năpastă pentru viaţa şi cinstea mea. Dacă ar fi căzut pe pămînt dintele celui iubit şi prorocul lui Dumnezeu, însuşi capul meu ar fi fost în joc” ! Şi scoţînd sabia, într-o clipită de ochi i-a ucis pe toţi protivnicii pînă la unul şi le-a aruncat sufletele în iad. /

Apa curge din degetele lui

Altădată, fiind chinuită oştirea de sete şi căutînd de sîrg apă şi neaflînd nicăieri, a întins degetele mîinii drepte şi din vîrfurile lor a curs atîta apă încît în­treaga oştire a băut pe săturate.

CAPITOLUL AL ZECELEA

Despre alte minuni care circulă

numai prin poporul simplu. Tot

aici despre fiica lui, numărul

femeilor şi moartea lui

Afară de cele pomenite, altele multe circulă spre marea mirare a celor simpli, dar cei învăţaţi le ignoră, iar cei cărora li se povestesc nu prea lesne pleacă ure­chile la ele, deşi nici nu sînt oprite, nici lepădate ca cele prea hulitoare de Dumnezeu. Adăugăm aici unele din ele pentru cei mai curioşi.
Senzualitatea lui

Drept minune socotesc ei faptul că atîta patimă avea_r încît, împreunîndu-se, putea suporta asupra sa puterea şi acţiunea a treizeci de bărbaţi şi putea satisface un număr egal de femei într-o singură noapte.

Odată se afla cu oştirea sa împotriva unor arabi răsculaţi şi, trecînd şase luni de cînd oştenii nu se întorseseră pe la casele lor, au început să cîrtească şi să spună că nu mai pot să-şi înfrîneze pofta trupească, de aceea, sau să-i lase să plece pe la casele lor, sau să le îngăduie să se împreuneze cu femei străine în pămînt străin. Muhammed, socotind că, pe de o parte, în Curan se porunceşte să nu se spurce în pămînt străin, deci cu captivii lor, iar pe de altă parte înţelegînd, prin descoperire, că victoria asupra protivnicilor se va petrece în curînd, a respins amîndouă cererile, însă a spus că va întreba la noapte pe Dumnezeu ce se cuvine să facă. Luminîndu-se de ziuă, a întrebat care este numărul celor ce doresc cu nerăbdare împreunarea cu femeile lor ? Şi s-au aflat pînă la 5000 de bărbaţi.
Se oferă ca o femeie oştirii

Atunci chemîndu-i la el, le-a spus că are poruncă de la Dumnezeu (departe fie de noi o asemenea hulire a lui Dumnezeu) ca, fără să calce poruncile Curanului, el însuşi oferindu-şi propriul sau trup să le potolească pofta. Şi astfel, / fiindu-i ridicate (zic ei) preasfintele haine şi poalele cămăşii, i-a satisfăcut pe toţi fără întrerupere, dar prin aceasta nu s-a obosit, nici nu a păţit ceva rău.

Ceva asemănător povestesc despre Fatma, fata lui, care, aşa zicînd pentru Dumnezeu (o, vorbă prea fărădelege !), a învins vigoarea cîtorva mii de oşteni şi le-a satisfăcut poftele. Isprăvindu-şi lucrul, ea a luat de la fiecare drept răsplată cîte un ban (mult mai fericită era aceasta, decît cea despre care zice poetul: „O sută de bărbaţi a cunoscut şi a plecat fără să se sature”), iar după aceea a dat suma de bani adunată pentru hrana săracilor, la biserici. De aceea muhamme-danii cred foarte tare că prin nici o milostenie nu este îmblînzit Dumnezeu aşa de mult ca prin aceea cîşti-gată cu vînzarea propriului său trup, deşi adulterul este interzis. Astfel, dacă vreunul care s-a lepădat de lume (monah), dar mai cu seamă din secta budallah (adică a celor ce se prefac a fi nebuni), va pofti din inimă vreo femeie pe uliţa cetăţii şi va începe a o ruga Allah eşkîne (adică „De dragul lui Dumnezeu», iar nu pentru sine însuşi), ca să-i împlinească spurcata lui dorinţă, ea va fi obligată să-i facă acest serviciu şi să-i satisfacă pofta, socotind şi crezînd că acel lucru îi va fi ei de mare merit.
Femeile lui

Cincisprezece femei avea Muhammed şi două ţiitoare, dintre care una era iudee, cu numele Safie, despre care cu măreţie pomenesc, cum că tatăl ei ar fi fost Aaron, Moise unchi, iar Muhammed bărbat. Cealaltă era Meriem, iacobită, pe ea o iubea mai mult decît pe celelalte şi pe ea cea dintîi a luat-o de nevastă, fiind fată. I s-a întâmplat să se culce într-ascuns şi cu o altă sclavă şi, văzîndu-i amintita iacobită chiar în timpul făptuirii, a început a-1 batjocori zicînd : „Aşa se cade să facă un proroc al lui Dumnezeu, şi este oare îngăduit să te sui în pat străin pe furiş ?” El, jurîndu-se în numele Dumnezeului său, a făgăduit cu tărie să nu mai facă niciodată acest lucru, însă peste cîteva zile uitîndu-şi jurămintele, pentru că era viclean, s-a împreunat iarăşi cu sclava şi iarăşi a fost prins de iacobită în adulter, îndată el a început să-i recite, ca din porunca lui Dumnezeu, un verset (care după aceea a fost trecut în Curari), cum că jurămîntul îi este dezlegat de Dumnezeu şi ea nu trebuie nici să cugete că ar putea pătrunde vreo sminteală în curăţia prorocească, altfel va avea totdeauna asupra sa mînia lui Dumnezeu Deşi a avut copii şi de parte bărbătească şi de parte femeiască, n-a lăsat pe nimeni după sine afară de Fatma, fiica lui, despre ale cărei prea alese isprăvi am vorbit deja. /

Despre moartea lui Muhammed

Despre omorîrea lui Muhammed există o dublă părere la scriitorii arabi. Unii spun că a pierit de o otravă pregătită şi dată de o iudee, iar alţii, respingînd această părere ca falsă, afirmă că îmbolnăvindu-se de pleură (boala coastelor), după şapte zile de la acea boală şi-a pierdut mai întîi toată simţirea şi mintea, iar în ziua a şaptea cînd Ali, fiul lui Abişaliba, îşi bătea joc de nebunia lui şi de pierderea simţurilor, Muhammed, auzind astfel de batjocuri, a poruncit ca nimeni să nu mai rămînă cu el în casă, afară de Elha-bes, fiul lui Abdulmutalib. Şi astfel, în cealaltă a şaptea zi, a murit. După moartea lui nu s-a observat în corpul lui nici o stricăciune sau schimbare, afară numai că degetul cel mic al mîinii drepte s-a strîmbat înapoi. Şi a murit în al zecilea an al Hedjirei (fugii sale), în a 12-a zi a lunii [întîi] Rebi, care an este al Domnului şi mîntuitorului nostru 631, iunie în ziua de 17. A trăit ani lunari 63, a stăpînit după fuga din Mecca, după calculul lui Calvisius, nouă ani , al zecelea numai începînd Dar ajunga-ne cele spuse, aşa pe scurt, despre prorocul mincinos Muhammed şi despre faptele şi minunile lui fabuloase.

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
Despre moaştele lui Muhammed
Moaştele lui Muhammed

Muhammed a murit la Medina şi tot acolo e şi îngropat. După rînduiala bisericească, ei sînt datori să viziteze acest oraş la fel ca Mecca. Despre aceasta vom vorbi în capitolul Despre pelerinajul musulman la locurile socotite de ei sfinte.

Drept moaşte ale lui Muhammed se socotesc de ei acestea : corpul, dintele, haina, steagul şi un bob din grîul raiului. Despre toate în parte vom vorbi aici mai pe larg.

Povestesc muhammedanii (ceea ce ni s-a întîmplat adesea şi nouă să auzim de la cei ce vizitează mormîntul lui Muhammed şi povestesc cu mare jale) că ar fi văzut şi ar fi sărutat corpul lui despre care afirmă că este întreg şi nestricat, alb ca vata şi binemirositor ca trandafirul. Şi este pus într-o raclă de marmoră împodobită cu cele mai preţioase covoare şi cu mărgele şi mărgăritare de mult preţ. Căci dacă ar / spune cineva că la Medina şi la Mecca s-a adunat de atîţia ani a zecea parte din bogăţiile din India, Persia şi întreaga împărăţie aliotmană, poate că n-ar greşi. Din această cauză este la turci o vorbă a unui tătar din Crimeea care, vizitînd acele locuri (căci au obiceiul şi tătarii cei mai evlavios! să se ducă la Mecca din făgăduinţă), cînd s-a întors acasă a fost întrebat de ai săi ce a văzut în acele sfinte şi fericite locuri şi se spune că a răspuns astfel : „Mal kop, algan djiok», adică „A văzut bogăţii foarte multe, dar pe nimeni furîndu-le”.

Dintele lui

La fel am auzit de la cei mai intimi slujitori de la curtea împăratului otoman şi de la alţii din tagma bisericească a legii lor care povesteau şi îşi aminteau cu mare evlavie, şi făcînd rugăciunile obişnuite, de dintele lui Muhammed (se crede că acest dinte i-a fost scos într-un război şi se păstrează şi se păzeşte cu evlavie în vistieriile cele mai dinlăuntru ale sultanului) Se spune că este alb ca mărgăritarul, însă de două ori mai lat şi mai lung decît dinţii obişnuiţi ai celorlalţi oameni, de aceea lesne apare îndoiala dacă acel dinte este de om, nu numai dacă este al lui Muhammed, deşi la ei nimeni nu se îndoieşte de acest lucru, nici nu poate să se îndoiască.

Haina

La fel se crede despre haina lui Muhammed, considerată drept o comoară mai scumpa decît toată lumea, pe care ei o numesc Hirkai şerif, adică „Haina sau mantia sfîntă». Nu ni s-a întîmplat s-o vedem cu ochii noştri, pentru că numai o dată pe an se scoate pentru sfinţirea apei (despre care vezi ceva mai jos), însă de multe ori am auzit de la cei ce au văzut-o şi s-au atins de ea că este ţesută din păr de cămilă şi că nu e vopsită cu nici un fel de vopsea, ci e de culoarea na­turală a părului.

Apa sfinţită

în toţi anii, cu trei zile înainte de Ramazan¹⁴³, adică postul cel de o lună, adunîndu-se în palatul sultanului cel mai dinlăuntru o mulţime de clerici şi de persoane înalte şi săvîrşind rugăciunile obişnuite, scot haina dintr-o răcliţă aurită în care e păstrată, apoi, aducînd un vas mare de argint plin cu apă, înmoaie poalele ei în apă, pe care după aceea o cred să fie nu numai sfîntă, ci şi sfinţitoare şi nestricăcioasă. Pentru care pricină ei umplu cu acea apă sfinţită prin atingerea hainei mai multe vase mici de sticlă, care pot cuprinde o livră (un funt) / şi pecetluindu-se cu pecetea de obşte a statului, au obiceiul s-o împartă spre binecuvîntare şi sfinţire celor mai de seamă persoane din cetate, vizirilor şi paşalelor şi altor persoane mai distinse. Iar apa aceasta se foloseşte astfel: după începerea postului, cînd vor să dezlege postul după apusul soarelui (pentru că legea îi sileşte să dezlege postul mai întîi cu apă şi apoi cu mîncare), picurînd din acea apă într-un vas mare trei râu mai multe picături toţi beau din apa aceea, muşcînd de trei ori din mîncare.

De ce se crede că rămîne nealterată

îndemnaţi de curiozitate cu privire la nealterarea apei aceleia, nu o dată am primit prin prieteni cîte un astfel de vas de sticlă plin de apă sfinţită prin haina aceea, şi am păstrat-o cîte un an. După cîteva zile am observat în apă un sediment (cum arată de obicei oricare apă de rînd), de culoare verzuie. Acea materie densă s-a lăsat după aceea la fund, iar apa a rămas curată şi fără drojdie timp de un an, nealterată la gust şi aspect. Dar ca nu cumva să socotească cineva în chip nesăbuit că în acea apă e vreo sfinţenie, putem arăta cauza acestei nealterări într-un mod lesnicios şi clar. Acele sticluţe le lipesc cu răşină de mastic, iar pe deasupra toarnă pe gîtul sticluţei ceară roşie din aceea cu care se pecetluiesc scrisorile. Iar pe deasupra cerii leagă şi gîtul sticluţei cu o piele numită la ei sahtian iar gîtul vasului îl leagă strîns şi după aceea pecetluiesc capetele şnurului cu ceară roşie, în felul acesta aerul, care este prima cauză a oricărei alterări, fiind despărţit printr-o închidere atît de ermetică a vasului şi neavînd libertatea de a pătrunde înăuntru, nu poate face nici o mişcare exterioară şi nici o transformare prin care să se producă vreo fermentare sau naşterea vreunei forme noi sau schimbarea celei dintîi, din care cauză particulele de apă cele mai grase, dar mai cu seamă cele de pămînt, prin greutate se lasă în jos şi se aşează la fund, iar apa ramîne cît mai curată şi în întregime nealterată, ceea ce se poate observa şi la apa obişnuită. .Dar cînd la sfîrşitul anului am deschis gura sticluţei •şi am lăsat să pătrundă acolo aer, am văzut cum în :ţase zile toată apa s-a tulburat şi s-a închegat cu o :mişcare necontenită a drojdiei, iar la urmă a început :să şi miroase urît. Să ne întoarcem însă la expunerea noastră.

Bobul de grîu

Pe lîngă acestea mai povestesc că se păstrează în vistieria sultanului un bob de secară care a fost luat de îngerul Gabriel / de pe un ogor din rai şi adus lui Muhammed. Şi arată drept pricină a acestui fapt momentul în care acesta se întreba întristat care să fi fost rodul pe care gustîndu-l Adam, în rai, a păcătuit împotriva poruncii lui Dumnezeu şi i-a arătat morţii intrarea spre firea omenească. Aşadar Gabriel, după porunca lui Dumnezeu, i-a adus acel bob de grîu sau de secară (care în limba arabă se numeşte hînta) , şi i-a arătat că nu alt fruct, ci grîu a fost acela pe care Adam mîncîndu-l, a greşit. Cum a pătruns acest bob în vistieria sultanului, n-am reuşit să cercetăm. Mai departe se spune că forma bobului aceluia este a unui bob de grîu, dar ca mărime depăşeşte oul de gîscă.

Steagul

Mai au, de asemenea, un steag în care se crede la ei cu toată tăria, pe care însuşi Muhammed l-a făcut mai întîi, spre semn ori al puterii sale de proroc, ori al domniei sale, numit Alem şi Sandjeaki şerif, adică „Steagul sau semnul sfînt” . Ni s-a întîmplat foarte des să-1 vedem, căci în timp de război, cînd sultanul însuşi merge în campanie sau cînd vizirul suprem este trimis cu depline puteri, lor li se predă. Acel steag este făcut din mătase de culoare verde şi pe el, se spune, este scrisă mărturisirea credinţei muhammedane. Din cauza vechimii nu-l desfăşoară niciodată, ci Nakib efendi (vezi despre el în capitolul Despre clerici) îl poartă înfăşurat.

Portdrapelul aceluia n-are lance de fier, ci în loc de lance alem, alcătuit din argint curat în această formă, pe care este aşezată Semiluna, dar se vede că lucrul acesta nu datează prea de mult. Cînd sultanul sau supremul vizir trebuie să pornească împotriva duşmanului, el iese din cetate cu mare pompă (cum se alcătuieşte pompa aceea vezi la locul cuvenit). Chiar înaintea sultanului merge o cămilă pe care se află o raclă de aur, făcută cu o artă prea aleasă, lungă de un cot, jumătate în lăţime cît lungimea, în acea raclă se păstrează cartea Curanulm (despre Curan se socoteşte că este acela pe care 1-a scris Ebubekir, succesorul lui Muhammed, iar Curanul cel ceresc, după cum spun ei, nu se mai găseşte), după aceea haina despre care am vorbit şi acest steag. E drept că se lăuda Ioan al III-lea Sobieski, craiul Poloniei, că ar fi luat de la turci, sab Viena, acest drapel al lui Muhammed, însă nu-i adevărat, căci Kara Mustafa Paşa, vizirul cel mare de atunci şi cea mai înaltă căpetenie peste oştire, de îndată ce a văzut că acţiunea sa se apropie de un deznodămînt nefericit, lăsînd celelalte comori, a luat cu el însuşi în păstrare / acest steag şi nu 1-a dat altcuiva pînă ce n-a ajuns la Strigoniu. Iar polonezii, luînd numai steagul vizirului (care de obicei era asemănător steagului lui Muhammed), şi-au închipuit, cred, că este chiar steagul prorocului .