Rezultatele alegerilor din filiale au fost analizate minuţios de Comisia de Validare şi, cu unele excepţii, aprobate

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 316.48 Kb.
səhifə4/5
tarix17.08.2018
ölçüsü316.48 Kb.
1   2   3   4   5

24 septembrie: Ana Blandiana a participat la un seminar internaţional organizat la Braşov de Fundaţia pentru Pluralism Politic, pe tema organizaţiilor neguvernamentale (ONG). Preşedinta Alianţei Civice a avut o intervenţie în care a criticat modul formalist şi ineficient în care se implică organizaţiile din străinătate, prin reprezentanţii lor locali, în activitatea ONG-urilor din România.

2 - 3 octombrie: Preşedinta Alianţei Civice, Ana Blandiana, a fost invitată de Comunitatea Românilor din Ungaria, în oraşele Szeged şi Gyula, unde a avut loc un schimb de vederi despre situaţia culturală şi politică a minorităţilor în cele două ţări.

6 octombrie: În legătură cu intenţia ministrului Justiţiei, dl. Valeriu Stoica, de a iniţia un proiect de ordonanţă de urgenţă privind încetarea consecinţelor condamnărilor politice şi a măsurilor administrative abuzive, Alianţa Civică precizează că anularea numai a consecinţelor este ineficientă, un adevărat act de justiţie fiind acela al anulării în bloc a condamnărilor în substanţa lor, fapt care ar atrage după sine şi anularea consecinţelor.

14 octombrie: În legătură cu repetatele respingeri ale cererii ANCD de a se înscrie la tribunalul Municipiului Bucureşti, Alianţa Civică remarcă reaua-credinţă manifestă a magistraţilor care se ocupă de acest dosar, concluzionând – ca şi o mare parte a opiniei publice – că în spatele acestui refuz se află interese politice.

17 noiembrie: Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social şi Solidaritatea Universitară organizează o dezbatere cu tema Studenţimea română încotro?

24 noiembrie: Alianţa Civică filiala Bucureşti a organizat la sediul său din Piaţa Amzei o dezbatere cu tema De ce este Bucureştiul un oraş murdar?

29 noiembrie: Mesajul către Congresul ANCD: „Alianţa Civică nu putea fi de acord şi nu a încurajat ruperea PNŢCD, dar crede totuşi – în faţa faptului consumat – că de succesul acestui nou partid, al partidului dumneavoastră, la al cărui prim congres participăm astăzi, poate depinde revenirea spre urne a acelei părţi dezamăgite a electoratului care nu va trece spre celălalt pol al spectrului politic, dar se poate pierde în absenteism. Ceea ce trebuie să înţelegem însă este că acest electorat nu aşteaptă de la ANCD să atace PNŢCD, situându-se astfel, prin paradox, alături de forţele de sorginte comunistă care îl atacă, ci să fie mai ferm şi mai radical decât PNŢCD în încleştarea cu aceste forţe”.

2 decembrie: Filiala A.C. Cluj participă la înfiinţarea filialei locale a Fundaţiei Corneliu Coposu.

2 decembrie: Alianţa Civică priveşte cu îngrijorare actele de vandalism spiritual consumate la Alba Iulia, în timpul ceremoniilor ocazionate de Ziua Naţională, când vociferările unor grupuri organizate au împiedicat discursul preşedintelui României şi au profanat slujba religioasă, ca şi momentul jurământului militar.

4 şi 5 decembrie: La Köln (în 4 decembrie) şi la Wuppertal (în 5 decembrie) au avut loc întâlniri publice, în cadrul cărora Ana Blandiana şi Romulus Rusan au prezentat publicului german Memorialul Sighet.

9 decembrie: Ca urmare a numeroaselor demersuri bilaterale făcute după Consiliul Director Naţional din 18 iulie 1999, Alianţa Civică reuneşte pentru prima dată la sediul său patru partide făcând parte sau desprinse din CDR: PNŢCD, PNL, UFD, ANCD, propunându-le să înceteze atacurile reciproce şi să găsească o strategie comună de colaborare pre şi post-electorală.

10 decembrie: “…Reforma morală în România nu se poate înfăptui fără legiferarea unor acte normative care să conducă la însănătoşirea vieţii politice şi a mentalităţilor publice. (…) Aceste acte ar fi: Legea răspunderii ministeriale, Legea funcţionarului public, posibilitatea ridicării imunităţii parlamentare cu majoritate simplă, şi, bineînţeles, Legea accesului la dosarul propriu şi pentru deconspirarea fostei Securităţi”.

13 decembrie: Participare, la Bucureşti, la Adunarea Naţională a proprietarilor de bunuri confiscate de regimul comunist.

18 -19 decembrie: În cadrul aniversării unui deceniu de la revoluţia din Timişoara, Fundaţia Academia Civică a organizat o dezbatere cu tema „1989 – zece ani după”. Au participat importanţi istorici, magistraţi, politologi şi ziarişti din ţară şi străinătate precum şi numeroşi revoluţionari timişoreni. A fost dezvelit cel de-al doisprezecelea monument din cadrul Memorialului Revoluţiei, lucrarea intitulată Pieta, a artistului plastic Petru Jecza.

23 decembrie: La sediul Alianţei Civice a avut loc lansarea a două cărţi: Memoria închisorii Sighet, cuprinzând mărturii despre anii 1948-1955, şi Exerciţii de memorie, o carte alcătuită din răspunsurile participanţilor la concursul „Ce ştiu eu despre anii comunismului?”, organizat de Fundaţia Academia Civică. Au participat numeroşi adolescenţi, dintre autorii ultimei cărţi.

decembrie: Alte 15 judeţe au primit ajutoare de la familia Cârciog din Anglia, prin intermediul Alianţei Civice.


2000

5 ianuarie: Alianţa Civică solicită urgentarea votării Colegiului care va conduce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Comunicate în acest sens dau publicităţii şi filialele Timiş şi Deva.

10 ianuarie: A doua întâlnire PNŢCD, PNL, UFD, ANCD, la sediul Alianţei Civice. Se cade de acord asupra conjugării eforturilor în vederea aplicării corecte a legilor esenţiale deja votate (Legea proprietăţii funciare, Legea accesului la dosare şi a deconspirării Securităţii), ca şi pentru adoptarea Legii caselor naţionalizate şi îmbunătăţirea legilor electorale. S-a hotărât, de asemenea, să fie organizate întâlniri bilaterale între partide, având ca scop discutarea unor probleme punctuale şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre ele.

1 februarie: La Universitatea din Tübingen a fost vernisată expoziţia dedicată Memorialului Sighet, iniţiată de Katharina Kilzer la Frankfurt. Expoziţia a devenit itinerantă, urmând să plece în viitor la Berlin şi în alte oraşe din Germania.

1 februarie: Reprezentanţii AC Timiş şi ai Solidarităţii Universitare îşi exprimă nemulţumirea şi totalul dezacord faţă de incapacitatea partidelor de a-şi manifesta unitatea prin dialog. „Pentru a pune capăt demisiilor urmate de constituirea unor alte partide, având drept consecinţă schimbarea spectrului politic din Parlamentul României, propunem ca demisia din partid să antreneze cu sine pierderea calităţii de parlamentar şi validarea următorului candidat de pe lista votată în alegeri.”

1 şi 5 februarie: La Tübingen (1 februarie) şi Heidelberg (5 februarie), Ana Blandiana a prezentat publicului german programele Alianţei Civice şi ale Fundaţiei Academia Civică.

16 februarie: A treia întâlnire a partidelor de centru-dreapta, mediată de Alianţa Civică. De astă dată au participat doar PNŢCD şi UFD. Trecându-se în revistă punctele de convergenţă şi acţiunile stabilite la 10 ianuarie, s-a constatat că, în majoritate, ele nu au fost îndeplinite, din cauza neconjugării eforturilor partidelor de la putere, care acţionează necoordonat şi fără voinţă politică. Mai mult, s-au votat în acest interval câteva legi antireformiste, impulsionate de opoziţie, din cauza asteniei şi chiar a absenteismului parlamentarilor puterii. ANCD n-a participat la această întâlnire. Iniţiativa Alianţei Civice, de mediere a colaborării între partidele de centru-dreapta, a suscitat reacţiile furioase ale unor reprezentanţi de frunte ai PDSR (Ion Iliescu, Ioan Mircea Paşcu şi Victor Apostolache), care au susţinut că Alianţa Civică este o formaţiune extremistă, asemeni celor care, în anii ’30, (sic!) „fluturau drapelele anticomunismului şi anticominternismului” (ultimele cuvinte aparţin chiar lui Ion Iliescu!). Într-o declaraţie ulterioară, filiala A.C. Timiş spune că această reacţie arată nivelul culturii politice a preşedintelui PDSR, care „confundă consecvenţa morală cu extremismul primitiv al unei epoci în care s-a format ca om politic. (...) Considerăm că domnia sa nu reprezintă stânga modernă de tip european, ci se dovedeşte a fi un susţinător feroce al comunismului”.

Alianţa Civică Piatra Neamţ îşi face o datorie din a reaminti senatorilor şi deputaţilor de Neamţ, aparţinând partidelor de orientare democratică, faptul că nu au dreptul să-i dezamăgească pe cei care i-au adus în Parlament şi, ca atare, ar trebui să stabilească o strategie comună prin care să propună atât noi candidaţi, cât şi un program coerent.



19 februarie: Reuniunea comitetului Director Naţional al Alianţei Civice face un bilanţ al alegerilor interne desfăşurate în toate filialele, începând din toamna trecută, şi stabileşte calendarul viitoarei perioade, până la Congresul al VI-lea.

În privinţa implicării electorale, vor continua discuţiile la masa rotundă, în scopul creării unei strategii comune a partidelor de centru-dreapta, şi va fi elaborată oferta Alianţei Civice, însoţită de condiţiile de sprijin electoral.



2 martie: AC Braşov comemorează, împreună cu Fundaţia „Liviu Babeş”, pe eroul care şi-a dat foc în semn de protest împotriva lui Ceauşescu.

La Braşov se organizează, la Alianţa Civică, meditaţii pentru elevii nevoiaşi.

Iniţiativa este preluată şi de Filiala AC Bucureşti care organizează meditaţii la sfârşit de săptămână.

4 martie: Este dată publicităţii Oferta şi condiţiile Alianţei Civice pentru alegerile din anul 2000.

6 martie: Ajutoare umanitare aduse de la Misiunea Creştină Veterinară din SUA, distribuite la Aşezământul „Pro Vita” din Valea Plopului (Prahova), la spitalul Budimex şi la un cămin – spital din Bucureşti.

7 martie: A patra întâlnire la sediul A.C. Participă reprezentanţi ai PNŢCD, PNL, UFD, FER şi PER. Partidele sunt de acord cu oferta şi condiţiile Alianţei Civice şi propun, în plus, un cod de conduită pentru alegerile locale. Se hotărăşte ca următoarele întâlniri să fie convocate în viitor de către partide şi ele vor avea loc la 21 martie, la sediul PNŢCD, şi la 4 aprilie, la sediul PNL. Dar, prin faptul că partidele Convenţiei candidează pe liste separate, în urma menţinerii deciziei PNL, impresia este că rezultatele rundei de întâlniri rămân aproape formale.

8 martie: un grup important de membri ai Alianţei Civice participă la lucrările Camerelor Reunite, în semn de solidaritate cu Şerban Rădulescu-Zoner, aflat în grevă parlamentară pentru urgentarea votării Colegiului CNSAS.

Totodată, Alianţa Civică a făcut demersuri către preşedinţii partidelor din CDR pentru a interveni în vederea includerii CNSAS în bugetul anului 2000, astfel încât verificarea candidaţilor să poată funcţiona încă înainte de alegeri.



11 martie: Aniversarea unui deceniu de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara. O delegaţie a Alianţei Civice participă la toate momentele jubiliare organizate la Timişoara. Premiul „Speranţa” pe anul 2000 este decernat Anei Blandiana, preşedinta Alianţei Civice.

31 martie: La Bucureşti, Daniel Vighi, unul din autorii Proclamaţiei de la Timişoara, vorbeşte în faţa adolescenţilor din grupurile „Civis” despre naşterea şi semnificaţia acestui document care a relansat, cu zece ani în urmă, idealurile revoluţiei române.



În cursul lunii martie: lansări de cărţi editate de Fundaţia Academia Civică, la Târgul de Carte de la Leipzig. Televiziunea „Arte” şi televiziunea olandeză „Hilversun” pregătesc filme despre Memorialul Sighet.

17 aprilie: După şedinţa în care parlamentarii şi-au votat majorarea salariilor, pentru ca ulterior liderii de partide să declare că nu exista această intenţie, Alianţa Civică a cerut reluarea nominală a votului. Totodată A.C. a revenit asupra solicitării mai vechi de a se legifera un raport decent între salariile cadrelor de conducere şi salariile medii (minime) acolo unde retribuirea se face din banii publici, inclusiv în regiile de stat.

26 aprilie: În vederea alegerilor din Congresul al VI-lea, candidaţii pentru Consiliul Naţional al Alianţei Civice semnează în faţa notarului o declaraţie că nu au colaborat cu fosta Securitate.

INTERVENŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI,

dnul EMIL CONSTANTINESCU,

la al VI-lea congres al Alianţei Civice
Este destul de greu să găsesc şi o substanţă şi un mod de prezentare pentru intervenţia mea. Sigur, a fost plasată la sfârşitul mesajelor; nu poate să fie un mesaj, pentru că mesajul vine din afară…iar eu sunt în interiorul Alianţei Civice. Pentru că, dacã Constituţia îmi impune să nu fac parte dintr-un partid politic, ea nu mi-a impus şi să părăsesc Alianţa Civică. Sunt şi membru fondator. În acelaşi timp, sigur, ca să ies din această dilemă, o să parafrazez oarecum începutul intervenţiei dnei Blandiana, care spunea că aceşti ultimi doi ani şi jumătate, trei ani au fost cei mai dificili - în mod paradoxal – din istoria Alianţei Civice de zece ani, nu pentru că ceilalţi ar fi fost mai uşori sau mai lipsiţi de provocări, dar pentru că a fost greu de definit o relaţie cu cei care erau angajaţi în cadrul puterii. Pot să spun exact acelaşi lucru, că şi pentru mine au fost cei mai dificili ani, nu pentru că ceilalţi ar fi fost mai uşori – când eram angajat în luptă ca lider al AC şi al CDR, ci pentru că aceştia au fost mai dificili, din acelaşi motiv. Poţi să primeşti în faţă toate atacurile adversarilor – şi, cu cât ele, aceste atacuri, sunt mai dure, mai puternice, înseamnă că eşti pe calea cea bună şi că ceea ce faci, faci bine - dar primeşti cu multă greutate nesusţinerea sau neînţelegerea din partea prietenilor. Sigur că s-a spus aici că invidia nu încape între noi; e un sentiment omenesc şi eu mărturisesc că o invidiez pe Ana Blandiana pentru dragostea şi aprecierea de care se bucură şi care vin şi din partea mea. La fel, tocmai pentru că, sigur, în ultimul timp, am început să simt lipsa acestora, din partea celor la care mă aşteptam…Nu vreau să intru însă în amănunte, în această atmosferă de până acum, în care m-am simţit foarte bine; m-am simţit foarte bine pentru că i-am recunoscut pe toţi cei cu care am început construcţia Alianţei Civice. Nu numai prin semnarea individuală a acelui apel, prin care s-a construit această mare structură a societăţii civile, dar şi prin faptul că ea a fost rodul unirii unor organizaţii existente atunci. Şi-mi amintesc şi eu, când am fost la Timişoara – eram pe vremea aceea lider şi purtător de cuvânt al Solidarităţii Universitare - şi, alături de AFDPR, reprezentată de Ticu Dumitrescu, de GDS unde se găsea Radu Filipescu, de Societatea Timişoara, cu Orban, de Liga Studenţilor, reprezentată de Gheorghiu, deci, cam toţi cei care, în toamna lui 1990, la GDS, la Timişoara, am hotărât să ne unim – ca structuri – în această unică organizaţie a societăţii civile. Sigur, şi ca oameni.

Acum, m-am simţit bine şi ascultând luările de cuvânt, pentru că nu pot să le spun discursuri, care sunt aceleaşi, în aceeaşi notă, tonalitate, muzică aproape, aş putea spune, care erau la începuturi: venind din inimă, multe sentimente şi cu o radicalitate morală, care ne-a unit atunci.

Însă, este ceva ce mi s-a părut alăturat forţat. Şi anume, speranţa într-o victorie în continuare, a celor care au format Alianţa Civicã şi i-au rămas fideli spiritului, şi un sentiment de vinovăţie, un sentiment de vinovăţie generalizat. Şi aceasta este problema! Tocmai noi, care ne-am propus să identificăm „omul” şi „oamenii” şi o responsabilitatea individuală, singura care poate sta la baza unei adevărate responsabilităţi colective şi – mai ales – a unei solidarităţi colective. Ele nu merg împreună! Nu este posibil să-ţi exprimi nici măcar speranţa într-o victorie, atâta timp cât o însoţeşti cu un sentiment general de vinovăţie. De aceea, ceea ce în continuare vreau să vă spun, probabil nu va place multora. Şi, de aceea, nu mi-am pregătit nici un fel de discurs şi nici un fel de mesaj, tocmai pentru ca să las să iasă la iveală ceea ce simt în acest moment. Pentru că miza noastră, a tuturor, nu este o miză electorală! Nu aceasta este miza; miza este adevărul

Or, adevărul trebuie să fie complet şi el trebuie să fie luminat cel puţin din două puncte de vedere.

Aşa cum am spus în mai multe intervenţii televizate şi chiar aseară, dacă aş fi un simplu cetăţean al României eu nu aş avea motive să-l susţin pe preşedintele Constantinescu, şi nici actuala putere, pentru că nu am informaţii corecte despre ceea ce s-a realizat. Şi mare parte a cetăţenilor României nu au informaţii corecte, sau nu au informaţii deloc. La fel, cred că şi în ceea ce ne priveşte – nu există aceste informaţii corecte. Şi nu se discută realitatea!

Într-un mod foarte ciudat, şi pentru mine este extraordinar de greu, pentru că atunci când vorbesc în faţa unei camere de luat vederi, şi-n spate este o „sticlă”, şi în spatele acestei sticle, undeva, sunt oamenii care ascultă - am acest sentiment de dificultate, de a prezenta faptele. Sincer vreau să vă spun şi o să vă rog să faceţi acest experiment împreună cu mine. Am acest sentiment şi acum – în mare parte – şi în faţa Dvs. Pentru că, aşa cum a fost prezentat acest material – foarte frumos şi foarte emoţionant – părea că a fost în 1997, dar acuma, nu ştiu de ce, el eludează şi ceea ce s–a făcut. Ne ruşinăm şi de ceea ce am făcut bun. Eu nu pot să înţeleg acest lucru! Şi sigur că, fără a vrea să fac un discurs pe dos, o să spun, în începutul acestui discurs, că s-a creat o situaţie între Alianţa Civică şi putere, o situaţie în care aflăm din ziare ceea ce se întâmplă, pentru că s-a produs o ruptură.



Care este realitatea?

În noiembrie şi apoi în decembrie ‘96, Alianţa Civică, prin membrii ei, a câştigat puterea politică în România. Preşedinte al ţării a devenit un membru al Alianţei Civice. La propunerea Alianţei Civice, preşedintele ţării a propus şi a impus ca prim-ministru al României o persoană propusă de Alianţa Civică, care, chiar dacă nu fusese alături de noi membru, nu era membru – practic - al unui partid politic. Preşedintele a propus şi a impus miniştri importanţi în guvernul României, care, apoi, au fost aleşi în conducerea Alianţei Civice; asta de astăzi. Preşedintele României şi-a luat aproape toţi consilierii prezidenţiali şi parlamentari din Alianţa Civică, iar doi demnitari, consilieri la Preşedinţia României, sunt membri în conducerea Alianţei Civice. Aceasta, acum, până la acest congres. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie – propus de Preşedintele României – a fost membru fondator al Alianţei Civice. Până şi directorul SRI, propus de preşedintele României, a fost membru fondator al Alianţei Civice. Până şi numeroşi ambasadori - aţi ascultat - oarecum jenat ne spune, ne scrie, de la 10.000 de kilometri, Nae Constantinescu, fost consilier prezidenţial şi actual consul al României. El nu a ajuns acolo într-o călătorie. El este într-o funcţie oficială şi un demnitar al statului român. Practic, cei mai importanţi demnitari ai statului român au fost membri importanţi ai Alianţei Civice şi înţeleg – pentru că trebuie să-i adaug pe parlamentarii care au vorbit aici – deputaţi, senatori, şi ei sunt membri AC şi toţi au declarat că nu au cunoştinţă să fi fost eliminaţi de către Alianţa Civică. Or, aceasta este problema pe care trebuie să o punem: Îşi asumă Alianţa Civică responsabilitatea şi pentru ei? Şi trebuie să o tranşăm, Da sau Nu! Au făcut bine ce au făcut? Cel puţin aceasta. Dacă nu, atunci să fie o delimitare foarte clară şi să fie – în mod public – excluşi din această organizaţie. Pentru că legătura de care vorbeam, trebuia să se facă chiar prin ei. Sigur că s-a evocat un fapt real, absolut real: nefuncţionalitatea CDR-ului, care a acordat – cât am fost preşedinte – un rol important AC şi rigorilor ei. Dar nu putem face abstracţie de această prezenţă efectivă a membrilor şi a celor din conducerea AC în structurile puterii din România. În această situaţie, informaţia trebuie să circule, informaţia trebuie să existe şi sprijinul trebuie să fie, iar selecţia trebuie să se facă atitudinilor critice, individual şi – mai ales – concret, privind fiecare problemă, în ziare, după ce toate informaţiile existau. Cred că nu este târziu ca, acum, să rezolvaţi Dvs. această problemă, pentru că, aşa cum spunea Ana Blandiana, tema acestui congres – extrem de bine aleasă – este tocmai această relaţie dintre societatea civilă şi clasa politică. Nu există nimic mai păgubitor decât tema propusă ( încă una din temele propuse, fiindcă o să revin) de fosta securitate şi de către foştii comunişti, a condamnării clasei politice în ansamblul ei. Nu există nimic mai periculos, pentru că taie orice şansă democraţiei, decât a condamna clasa politică în ansamblul ei şi a nu încerca să-i separăm foarte clar pe cei care sunt vinovaţi, care nu au satisfăcut exigenţele noastre, de cei care – cel puţin – au încercat să apere aceste idealuri şi aceste idei.

Aici s-a vorbit că există şi corupţi printre noi. Care corupţi? Păi, dacă sunt, să-i pedepsim! Nu există „şi „ corupţi! Există nişte corupţi care au nume, prenume, funcţie. Şi trebuie să existe dovezi! Dacă sunt aşa, eu am spus, când aud aceste lucruri începe o anchetă. Nu a existat nici o ezitare, ca să înceapă o anchetă penală (pentru că justiţia poate pedepsi) împotriva oricăruia există cea mai vagă acuzaţie de necinste şi de corupţie. Cine ne împiedică să facem această anchetă? Cine ne împiedică să spunem nume? Pentru că, dacă vom continua să vorbim de clasa politică în general, laolaltă, foşti securişti, comunişti, infractori şi alţii, atunci ea (clasa politică n.n.)nu există. Aşa cum nu există democraţie, fără o societate civilă puternică, ea nu poate să existe nici fără partide puternice şi fără o clasă politică şi fără o administraţie puternică. Aceasta este o problemă extrem de importantă de discutat şi, de aceea, încă o dată, sunt foarte recunoscător faţă de conducerea AC fiindcă a pus această temă de dezbatere. Sunt sigur că Dvs. veţi reuşi într-adevăr să rupeţi odată această situaţie ambiguă şi incertă în care am fost aruncaţi.

Acum aş vrea să vă spun foarte pe scurt – ca să facem un exerciţiu extrem de sincer şi extrem de deschis - ceea ce s-a făcut în România. Pentru că mi se pare foarte greu să vin aici şi să pledez, aici, pentru ce s-a făcut. Dar a nu recunoaşte că în România s-a produs o mare schimbare, schimbare istorică şi fundamentală, în ultimii trei ani de zile, şi să aşteptăm istoria să stabilească, a pluti în continuare în această ceaţă şi acest fum care a fost aruncat asupra noastră, este lucrul cel mai grav care ni se poate întâmpla acum. Pentru că această schimbare profundă, această mare schimbare a istoriei României în ultimul secol, şi chiar în toată istoria ei, s-a produs acum. În aceşti trei ani şi jumătate, această clasă politică, aşa cum este ea, această administraţie, care a fost zvârlită, terfelită– pe bună dreptate unii, pe nedrept alţii - a realizat totuşi nişte lucruri care sunt concrete şi clare. S-a schimbat totuşi, acum în mod fundamental, sistemul legislativ al României. Toate legile pentru care am militat sunt votate şi promulgate. Avem şi legea funcţionarului public, avem şi legea dosarelor securităţii, avem legea referendumului şi o serie întreagă de instituţii, inclusiv (pentru că-l văd aici) avem legea Avocatului poporului. Toate legile care existau în Constituţie şi nu fuseseră votate până atunci, în ciuda faptului că erau menţionate în Constituţie, au fost votate şi în baza lor s-au creat şi instituţiile statului care să le aplice. S-a produs tot pentru ceea ce am luptat. Am uitat că s-a realizat legea bugetelor locale şi a finanţelor locale pentru care ne-am zbătut atât, care face exact obiectul Dvs., pentru că dă în mâna comunităţilor locale, consiliilor judeţene capacitatea de a decide? Acolo se stabileşte modul de folosire a banilor... Pentru că au, acum, baza legislativă. Mai este legea învăţământului pentru care am luptat, inclusiv asigurarea drepturilor minorităţilor, care părea ceva absurd şi putea părea să trimită ţara într-un război civil. Ele există, se aplică şi reprezintă baza pentru care România este admirată. Aceasta este una din bazele pentru care noi suntem acuma în negocieri cu Uniunea Europeană, pentru că avem o legislaţie europeană care o depăşeşte chiar pe a celorlalte ţări asociate în ritmul ei. Şi acestea le-a făcut acest parlament! Aşa cum este el: cu certuri, cu ezitări, cu acuzaţii reciproce…dar până la urmă s-a votat. Aşa cum s-au creat – după cum spuneam – instituţiile fundamentale. Şi aş vrea să ajung la schimbarea unor instituţii. O să încerc să vă prezint nişte date, pentru că sunt sigur că e singura dată în care puteţi să le aflaţi, cel puţin Dvs.

Ni se spune că nu s-a schimbat nimic. Una din temele de atac – pe bună dreptate – este ce s-a întâmplat cu fosta poliţie politică. O să vă dau nişte date privind SRI. Între 10 iunie 1999 – când l-am schimbat pe directorul SRI pentru a pune un membru al AC – şi 1 mai 2000, au fost trecuţi în rezervă 910 ofiţeri – între care 5 generali şi 570 colonei şi locotenent-colonei. Au fost angajaţi 1130 de ofiţeri, între care 98% sunt tineri absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior. O mare parte dintre ei sunt foşti membri ai Ligii Studenţilor şi ai universităţilor noastre. Au fost schimbaţi din funcţii de conducere 24 de şefi de secţii judeţene, 19 şefi de unitate centrală, 66 de locţiitori şefi, 1000 şefi de sector şi şefi de birou. Totalul schimbărilor operate de SRI, peste 3100. În 3 ani, 3000 de schimbări, nu mi se pare a fi puţin, pentru o instituţie! Şi pentru cei care spun: nu s-a schimbat nimic în România. Sigur că SIE are dimensiuni mai reduse. Dar după numirea noului director, fost consilier prezidenţial, au fost peste 300 de schimbări de la SIE, în locul cărora au fost încadrate persoane tinere şi absolvenţi de studii universitare.

Ministerul de Interne: în anii 1997 – 2000, primul trimestru, s-au luat măsuri extrem de drastice. 76 de ofiţeri au fost trimişi în justiţie, 121 de ofiţeri au fost trecuţi în rezervă, 310 ofiţeri au fost retrogradaţi din funcţii, 1675 de ofiţeri prin consemnări. Se poate spune că nu s-a schimbat nimic în aceste instituţii fundamentale, că nu s-a schimbat Curtea Supremă de Justiţie – care în mod radical a fost înlocuită, pe criterii extrem de clare? (Am anunţat direct că refuz să semnez orice propunere pentru CSJ a celor care au făcut parte din CSJ şi s-au pronunţat împotriva dreptului de proprietate. Şi, într-adevăr, nimeni n-a intrat, inclusiv o persoană care votase pentru dreptul de proprietate, dar refuzase să elibereze o casă câştigată de către cineva, în urma unui proces. (Deci, nu făcuse şi gestul concret al asumării principiului fundamental al proprietăţii).

Credeţi că aceste schimbări au fost uşoare? Credeţi că era posibil ca, fără aceste schimbări, să se producă şi celelalte? Se spune că nu s-a făcut nimic, şi este o obsesie aceasta, în lupta împotriva crimei şi corupţiei organizate. Este cea mai mare maşinaţie pusă în mişcare – şi, din păcate, aţi fost manipulaţi în ea…Am să vă prezint, la începutul săptămânii viitoare, pentru fiecare persoană, lista celor care au fost condamnaţi pentru corupţie. Nu există nici o ţară europeană în care să fie aduşi în justiţie, într-un termen atât de scurt, foşti miniştri, actuali prefecţi, actuali primari, şefi, înalţi funcţionari guvernamentali, şefi de vamă, şefi de poliţie. Nu există nici o categorie de conducere în care să nu fie anchetaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi. Şi cu condamnări definitive! Nu reprezintă nimic aceste lucruri şi nu vrem să le luăm în considerare? Ca şi cum nu s-ar fi făcut?!… Credeţi că uşor s-au rezolvat aceste lucruri? Vă repet: Cu ele în mână, România este prima ţară europeană la acest nivel. Şi nu s-a făcut nici un rabat pentru cei care sunt acum la putere. Primul dosar care a fost trimis în judecată a fost cel al fostului şef al SAFI, fost ministru liberal de finanţe şi secretar general – până în acel moment – inclusiv în campania generală a PNL. Nimeni din PNL nu s-a opus ca acest dosar să plece, după venirea noastră la putere, dând semnalul că nu se va face nici un compromis. Asta a permis şi trimiterea în judecată a unui general, care-şi folosise soldaţii pentru vila proprie şi care astăzi este condamnat. Chiar dacă conducea unul din corpurile de armată. Şi asta s-a făcut în momentele tulburi din decembrie 1996, când încă nu se ştia pe cine şi pe ce ne putem baza.

Sigur că poate mulţi ar fi dorit ca această luptă împotriva crimei organizate şi a corupţiei să se desfăşoare în câteva luni. Atunci nu mai eram democraţie, şi exact ceea ce noi am vrut să construim în România, nu s-ar fi construit.

Aşa cum am spus, toţi marii directori de bănci care erau falimentare, în momentul de faţă sunt condamnaţi. Şi nu puteam să nu luăm în considerare ceea ce s-ar fi întâmplat în România dacă schimbarea nu s-ar fi produs. Pentru că, vin să vă spun acum: în ianuarie s-ar fi produs ce am spus aseară la televiziune: crahul total al României! Resursele nu mai existau, datoriile erau enorme, rezervele în Banca Naţională erau nule, deficitul era enorm. Băncile erau goale.

Şi atunci, pentru ce să ne fie ruşine? Să ne fie ruşine pentru că am salvat ţara dintr-un dezastru iremediabil, care ar fi trimis-o pentru încă o jumătate de secol în afară? Să ne fie ruşine pentru asta? Să ţinem capul plecat? Să spunem: poate se putea face şi mai bine? Să ne fie ruşine pentru că am împiedicat ca România să devină o ţară a crimei organizate? Păi, România era deja ţara structurilor crimei organizate şi mafiote. Acum putem spune, pentru că acum o pot spune cu dovezi. Nu vă mai citesc, dar vă rog să citiţi, o să vă dau…

Flota României – care a fost pusă la pământ şi a fost distrusă -, dacă nu veneam la alegeri, era împărţită în patru bonuri la purtător, de către directori. Şi fiindcă am câştigat alegerile, de frică s-a blocat. Astăzi ştim acest lucru pentru că toţi conducătorii flotei maritime, oceanice, fluviale, de pescuit oceanic, toţi acum sunt condamnaţi. Nici unul nu-i condamnat la mai puţin de 10 ani de închisoare; sunt patru procese care s-au terminat cu hotărâri date de CSJ – între 10 şi 14 ani de închisoare. Finalizate. Din păcate, sigur, flota nu mai există. În mare parte, banii sunt transferaţi prin insule şi prejudiciul este imens şi marchează inclusiv securitatea României.

Vor începe, în curând, nişte procese – şi unele s-au finalizat – privind marile fraude din domeniul petrolului, care au dus la pagube de peste 3 miliarde de dolari în România, întâmplate sub vechiul regim. Sigur că pedepsele sunt tot de la 10 ani închisoare. În plus, au fost şi zilele trecute confirmate şi vor urma –în curând - şi alte procese privind marile abuzuri care s-au produs în domeniul petrolului, generate de mafia petrolului care exista. Şi aceasta a existat peste tot: în domeniul îngrăşămintelor chimice, în domeniul contrabandei cu alcool, cu ţigări, şi toate au fost anchetate. Şi nimeni nu a fost protejat! Nimeni, absolut nimeni nu a fost protejat!

Sigur că, în domeniul infracţiunilor economico-financiare, nici în Occident şi nici nicăieri nu se termină un proces mai devreme de 3 ani. Pentru că suntem o ţară democratică, în care trebuie să acorzi celui mai abject criminal dreptul la apărare, şi în acest domeniu – dreptul la expertize, contraexpertize, verificarea constituţionalităţii, tot ceea ce avocaţii fac şi ceea ce este normal să se facă într-un stat democratic. Dar, a spune că nu s-a făcut nimic, a arunca asupra moralităţii generale o umbră a unor corupţi care au fost şi printre noi… Păi, care au fost printre noi, au fost judecaţi!

PNŢCD nu s-a opus când inspectorul guvernamental a fost prins cu mită, în flagrant; a fost anchetat şi condamnat în regim de urgenţă! Nu s-a opus când primarul din Arad - căruia eu i-am făcut campanie, alături de alţii, asta este situaţia! – a fost anchetat, pus sub urmărire generală şi, în final, judecat. Cum nu s-a opus şi nu se va opune niciodată acolo unde există probe. Dar acest lucru nu trebuie să-l ştim? Chiar şi pentru propria noastră mândrie?! Noi nu trebuie să arătăm oamenilor – dar mai întâi trebuie să ştim – că anul 1999 a fost unul din cei mai dramatici ani din toată istoria României? (Ajunge să ne gândim la perioada 1939).

În anul 1999 România a fost la un pas de a-i fi afectate independenţa, integritatea, unitatea, de a se vedea târâtă într-un război şi a-şi pierde pacea. Şi a reuşit să iasă cu o soluţie care a întărit-o, ca o candidată NATO de forţă.

România a fost în pragul unui război civil! Aceasta este problema care a arătat şi slăbiciunea unor structuri ale instituţiilor statului, dar şi capacitatea – a preşedintelui, spun - de a lua hotărâri într-un moment decisiv - într-o noapte – spre a se obţine şi legea de intervenţie şi a se pune capăt pentru totdeauna acestei ameninţări a minerilor, care n-au mai ajuns la Bucureşti – şi, apoi, a se aplica o hotărârea a CSJ, terminând o dată şi terminând definitiv în România, cred eu, cu şantajul unor grupuri organizate ale fostei puteri.

Astea nu sunt o realitate?

Că România a scăpat de o povară a unei datorii externe – pe care Ana Blandiana a menţionat-o foarte bine, care provenea din vechiul regim şi pusă într-un mod în care numai în cele mai subdezvoltate ţări se acumulează într-un singur an: o datorie de 3 miliarde a reuşit să fie plătită şi, în final, să fie salvate economiile oamenilor. Aceste lucruri s-au făcut uşor? Nu! S-au făcut cu un preţ. Cu un preţ care înseamnă suferinţa multor oameni. Cu un preţ care a însemnat grele privaţiuni ale multor oameni. Dar oamenii pot să accepte privaţiunile, dacă li se explică, dacă află, dacă ştiu. Dacă nu ştiu pentru ce, atunci, cu adevărat, suferinţa pare fără sens. Dacă se ştie că nu este sacrificiu, ci este un preţ pentru ceva foarte precis, ale cărui rezultate se văd.

Nu mai spun modul în care este tratată acum problema noastră fundamentală, a proprietăţii! Aceste legi ale proprietăţii vor fi finalizate în acest mandat. Pentru că această restituire a pământului şi pădurilor este în acţiune, este o lege!

Şi legea restituirii caselor se va realiza! Cu greu, cu eforturi, va fi promulgată! Şi n-o voi abandona! Inclusiv privatizarea IAS-urilor! Se va schimba raportul care s-a spus. Şi România va fi o altă ţară, cu o altă structură de proprietate, ceea ce va asigura ireversibilitatea, şi va asigura, în sfârşit, componenta care-i lipsea. Pentru că, din condiţii obiective, România este un caz cunoscut în analiza mondială, atunci când analiza politică mondială se face corect. România a fost ţara în care democratizarea a fost în prim plan, iar prosperitatea în planul doi. Pentru că, numai mergând înainte democratizarea, s-a putut face reforma economică, care să ducă la prosperitate. Spre deosebire de alte ţări, care au putut să le abordeze invers sau simultan. Şi aceste lucruri trebuie spuse! Dar cine să le spună? Nu este oare, aceasta vocaţia Alianţei Civice, de dialog? Nu este exact aceasta? Eu ştiu că este greu. Ştiu că este greu să rupi miturile care au construit independenţa, numai ca o critică a puterii, permanentă şi nediferenţiată. Acesta este un stereotip mental, foarte greu de rupt în România, după Ceauşescu, şi chiar după perioada fostului preşedinte. Foarte greu de rupt, pentru că el a rămas; şi foarte mulţi, care nu au fost dizidenţi când trebuia, îşi construiesc acuma o dizidenţă generalizată faţă de oricine ar fi la putere şi faţă de orice ar face această putere. Şi, ca şi Roxana Iordache, eu spun că e mai corect să nu mai vorbim despre putere, ci să vorbim despre administraţie, pentru că aşa este corect. Este cea mai mare aberaţie – şi aceasta a fost acceptată – să vorbim despre regimul Constantinescu. Ea a fost acceptată şi de oamenii noştri – şi fără să vă daţi seama de Dvs. Pentru mine este o mare problemă, pentru că regimul Ceauşescu a fost regimul Ceauşescu, care avea toate pârghiile, regimul Iliescu a avut toate structurile în mână. Iar eu? N-am aproape nimic! Nici chiar sprijinul Alianţei Civice! Când am spus, imediat după alegeri, că am câştigat alegerile, dar n-am câştigat puterea politică, am spus un adevăr! Dar, în continuare, am fost tratat ca şi cum eram exponentul unui regim! Am spus, în fine, că am obţinut puterea politică, dar nu avem puterea economică, ceea ce este o realitate şi acuma, pentru că nu avem puterea economică! De aceea nu suntem capabili să avem şi să punem la punct dialogul prin mass-media. Pentru că nu există posturi de televiziune cum au partidele fostei opoziţii, posturi de radio, ziare, presă. Nu există! Dac-ar fi existat o forţă politică, chiar cei mai răi – eu fac un raţionament prin absurd – chiar cei mai răi şi mai compromişi şi mai compromiţători ar fi vrut să mai păstreze puterea, ca o sursă de venituri, şi ar fi fost capabili să-şi construiască ziare, presă care să-i laude, să-i susţină, sau – cel puţin – să-i atace pe adversarii lor politici.

Nu există aceasta!

Şi de aceea este nevoie de nişte forţe cum este Alianţa Civică! E nevoie ca Alianţa Civică să-şi regăsească vocaţia de dialog şi să-şi regăsească curajul – pentru că, astăzi, cel mai mare curaj în România este să aperi ceea ce se face bun de către puterea actuală şi de către oamenii pe care i-aţi promovat! Trebuie un mare curaj. Pentru că marea majoritate se poartă ca şi cum le-ar fi ruşine cu cei care au făcut reforma. Aceasta este situaţia. Aşa...din când în când...şi...nu se deţin argumentele foarte clare. Or, aşa nu se poate câştiga nici o bătălie politică. Ruşinat de ceea ce ai făcut, jenat de ceea ce se întâmplă, nu poţi fi credibil. Nu mai putem recăpăta forţa pe care am avut-o până în noiembrie 1996, dacă nu credem cu adevărat în ceea ce am făcut bun. Şi, sigur, individualizându-i pe cei care au greşit, individualizând ceea ce s-a făcut rău, sau nu s-a putut face dintr-un anume motiv. O să-l rog - pentru că sunt convins că nu ştiţi – ca în dezbaterea care urmează, dl ministru Noica – care este aici – să vă prezinte ce s-a realizat din Contractul cu România, ca să vedeţi ce s-a realizat! Pentru că, aşa cum am spus la Congresul medicilor, dezbaterile în societatea civilă românească s-au făcut după temele imaginate, fixate, propuse şi impuse de către reprezentanţii fostei securităţi şi ai fostei nomenclaturi comuniste. Toate temele de dezbatere, inclusiv cele pe care, poate, le veţi dezbate Dvs., au fost propuse, fixate şi impuse de ei, inclusiv în termenii: de la regimul Constantinescu, la problema algoritmului. Cum, democratic, putea să fie condusă România, fără acest algoritm? Care era alternativa? Menţinerea în opoziţie, cu nici o putere de a face nimic, şi asistarea – cu mici proteste de pe margine – la crahul şi la tot ceea ce ameninţă distrugerea României? Cum se putea altfel face? Care modalitate de gestionare democratică a alegerilor este posibilă în afara respectării unui algoritm? A fost cineva care cu curaj a spus „trebuie să recunoaştem, Convenţia Democratică a avut majoritatea în acest guvern”, care a fost un guvern de luptă internă continuă. Dar cu această luptă, lucrurile au mers mai departe!

Toate temele de genul „nu există luptă anticorupţie”, „este un eşec” - toate au fost mai întâi scoase în laboratoarele de dezinformare, prezentate direct sau mediate în presă şi preluate de către noi, fără discernământ, Pentru că a lipsit un elemente fudamental: Încrederea. Aceasta este problema!

Nu cred că noi, cei care am plecat împreună, putem să pierdem astăzi încrederea care ne-a ţinut împreună! Pentru că vom reuşi împreună, dacă vom reconstrui această încredere în noi şi în cei de lângă noi!

Vă mulţumesc!





Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə