Rezultatele alegerilor din filiale au fost analizate minuţios de Comisia de Validare şi, cu unele excepţii, aprobate

COMISIA DE ONOARE

Doina Cornea

Ileana Micodin

Harald Alexandrescu

Livius Ciocârlie

Şerban Rădulescu-Zoner

COMISIA DE VALIDARE
Constantin Marţian, preşedinte

Petre Diaconu

Florin Niculescu

Verbina Bălţei, secretară

Vasile Baghiu

Mircea Popa

Traian Orban

DOCUMENTELE
CONGRESULUI 6
AL
ALIANŢEI CIVICE


RAPORT
LA AL 6-lea CONGRES AL ALIANŢEI CIVICE

Cred că singurul fel corect în care pot să încep acest raport este acela de a mărturisi că aceşti doi ani şi jumătate scurşi de la ultimul congres au fost cei mai grei din aproape deceniul de existenţă al Alianţei Civice. Şi asta nu pentru că nu ar fi existat şi înainte de 1996 perioade foarte grele, ci pentru că sprijinind activ partidele din CDR în vederea câştigării alegerilor, dar pierzând orice legătură instituţionalizată cu noua putere în urma nemaifuncţionării CDR, noi am fost puşi în situaţia imposibilă de a răspunde în faţa populaţiei pentru lucruri pe care nu mai puteam să le determinăm şi nu le aflam decât din ziare. Dar tema raporturilor dintre actuala putere şi Alianţa Civică, şi, într-un plan mai larg, tema raporturilor dintre societatea civilă şi clasa politică, reprezintă chiar tema acestui congres al unei organizaţii care, inventându-şi propria definiţie, a fost din prima clipă profund implicată în politic fără să fie partid şi a încercat să determine o schimbare în societate fără a încerca să o conducă. Complexitatea, dând uneori impresia ambiguităţii, a acestei definiţii s-a născut din convingerea fermă că, pentru a schimba cu adevărat starea naţiunii, în acest sfârşit de orânduire şi de mileniu, nu era suficient – chiar dacă era strict necesar – să se schimbe echipa de la putere: trebuia să se schimbe şi materia primă din care se construia această echipă, cu alte cuvinte era nevoie de schimbarea nu numai a mecanismelor politice, ci şi a celor mentale şi morale. Acesta a fost scopul ambiţios pe care Alianţa Civică şi l-a propus la înfiinţare, în acel tulbure sfârşit de an 1990 de la care vom aniversa în curând un deceniu, acesta a fost idealul care a însufleţit-o, care ar fi putut salva totul şi care a început să se clatine şi chiar să se dizolve în baia cu acizi a puterii. Pentru înţelegerea corectă a raporturilor dintre acest ideal civic şi realitatea politică este necesară o analiză, atât a felului în care au evoluat cei ajunşi la putere după noiembrie 1996, cât şi a felului în care Alianţa Civică a reacţionat la această evoluţie.

În mod evident euforia din noaptea de 17/18 noiembrie 1996 a avut puţine argumente logice. În primul rând Convenţia Democrată nu câştigase alegerile, ci ieşise doar, cu o treime din numărul de voturi, pe primul loc. Necesitatea realizării unei coaliţii care nu fusese prin nimic pregătită a fost primul dintre multele handicapuri ale noii puteri, iar felul în care această coaliţie s-a format a fost prima dovadă a lipsei unei gândiri de perspectivă care avea să se manifeste şi cu alte prilejuri. Între cele două tururi de scrutin din 1996, în mod normal ar fi trebuit să se statueze care sunt obiectivele acestei coaliţii, care sunt legile pe care această coaliţie majoritară va fi absolut obligată să le voteze pentru a înainta spre reformă şi spre integrarea europeană şi care sunt mişcările esenţiale pe care noul sau noile guverne vor trebui să le facă în cei patru ani care le stăteau în faţă. În loc de toate astea nu s-a discutat decât celebrul algoritm. Această enormă gafă de natură teoretică, dar cu dramatice consecinţe practice, a dus la situaţia – de neimaginat în nici o altă ţară europeană – în care unul dintre partidele coaliţiei de guvernare, deţinător de importante ministere, a votat în cazul legilor esenţiale, în parlament, de partea opoziţiei.

În al doilea rând, aşa incomplet cum a fost, rezultatul obţinut de Convenţie în alegerile din noiembrie 1996 a catapultat, printre solidele structuri ale puterii şi administraţiei post - (şi într-o oarecare măsură chiar pre) decembriste, o categorie de intelectuali neobişnuiţi cu practica puterii, unii dintre ei foşti deţinuţi politici, alţii care nu mai conduseseră înainte decât cel mult o catedră universitară. (Aici se ascunde, de altfel, una din explicaţiile bizarului ascendent pe care PD l-a avut tot timpul asupra partidelor Convenţiei, pentru că avea experienţa celui care mai fusese la guvernare şi avea chiar şi o experienţă genetică: unii din miniştrii săi proveneau din familii ale fostei nomenclaturi). Nu e greu de imaginat cât de străini şi singuri s-au simţit la început în cadrul vechilor structuri de putere noii veniţi, care aveau de ales între a încerca să demanteleze aceste structuri (pentru asta fuseseră votaţi!) şi a încerca să se adapteze la ele. Nu este sigur că dacă ar fi încercat cu hotărâre să schimbe lucrurile ar fi reuşit: ar fi fost cu siguranţă extrem de greu şi de riscant, mai ales în condiţiile în care ceilalţi acuzau, la clintirea oricărui fir de păr, „vânătoarea de vrăjitoare”. De altfel, cei ce i-au votat nici nu le reproşează ceea ce nu au reuşit, ci ceea ce nu au încercat.

Cel de al treilea handicap, şi poate cel mai important, cu care au fost confruntaţi oamenii politici care au câştigat ultimele alegeri a fost felul în care au fost votaţi, aproape religios. Alegerile din 1996 au avut ceva straniu în ele, nu s-a votat ca între diferite forţe politice, s-a votat ca între bine şi rău. Era clar că, în astfel de condiţii, noii puteri nu i se va ierta nimic, tocmai pentru că fusese privită cu o încredere mai mare decât merită oamenii politici. Orice greşeală a unuia dintre demnitari urma să fie transformată într-o catastrofă şi, pentru că ei deveniseră simboluri ale democraţiei de tip occidental, orice greşeală a lor urma să devină o deficienţă a democraţiei şi europenismului. Se vorbeşte mult despre corupţia actualei puteri, de exemplu, deşi este evident că nu poate să existe nici o comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat înainte de 1996. Este evident că tot ceea ce a ajuns la suprafaţă în ultimii ani, tot ceea ce plătim noi azi, marile găuri negre din sistemul bancar, de zeci de mii de miliarde, marile afaceri de corupţie care umplu ziarele, marile datorii internaţionale cu scadenţele azi - sunt moştenite. Şi totuşi, faptul că s-au strecurat corupţi, chiar dacă mai puţin însemnaţi, printre aceşti oameni care au convins şi au câştigat în numele ideilor noastre de moralitate este grav. În plus, faptul că noul regim s-a dovedit nehotărât sau nepregătit să-i demaşte şi să-i pedepsească pe corupţii vechiului regim s-a repercutat negativ asupra propriei imagini. Corupţii de ieri au fost „reportaţi” regimului de azi care, pentru că nu i-a eliminat la timp, pare că i-a adoptat. Încetineala, firească sau complice, a justiţiei are un rol esenţial în crearea acestei impresii.

Acest tip de analiză, mai curând psihologică decât politică, încearcă să răspundă întrebării - cum se explică slăbiciunea, lipsa de coeziune şi lipsa de hotărâre în aplicarea propriului program a unor oameni politici care au fost susţinuţi în numele unor idei ferme, coerente şi radicale?

Partide care au fost votate împreună, în numele legăturii dintre ele şi a aurei pe care le-o conferea suportul dezinteresat al formaţiunilor civice s-au grăbit, o dată ajunse la guvernare, să se dezică nu numai unele de altele şi de propriii susţinători, ci şi de propriile idei şi proiecte politice. Faptul evident că, imediat după alegeri, Convenţia Democrată a încetat să funcţioneze a fost de natură să slăbească mult forţa partidelor care o formau în confruntarea cu partenerii de coaliţie şi să le transforme în anexe, mereu umilite şi bune doar de plătit oalele sparte, ale acestora. După cum luarea distanţei faţă de marile teme ale campaniei electorale (Adevărul despre revoluţie, despre mineriade, Punctul 8 de la Timişoara, Legea accesului la dosare) şi împingerea lor spre derizoriu, amânare şi plictis a fost de natură să le îndepărteze susţinătorii. Paradoxal, impresia lăsată nu era că această îndepărtare a unor susţinători mai radicali decât ei înşişi îi nelinişteşte pe politicienii noştri, ci dimpotrivă, că le simplifică viaţa, scăpându-i de insistenta amintire a baricadei pe care luptaseră împreună. Din păcate, acesta nu era un semn că baricada dispăruse, ci doar că, după ajungerea la putere, linia ei devenise sinuoasă şi trecea prin interiorul partidelor. De la nemaifuncţionarea Convenţiei până la nemaiaplicarea propriilor programe, totul se petrecea ca şi cum noii ajunşi la putere s-ar fi grăbit să devină colegii celor care fuseseră înaintea lor acolo şi care continuau să rămână prin eşaloanele medii şi inferioare, formând vechile şi aproape nederanjatele structuri. Şi astfel nu aveau cum să mai fie şi colegii noştri.

În aceste condiţii, situaţia Alianţei Civice a devenit din ce în ce mai dificilă. În raportul la ultimul congres, la 29 noiembrie 1997, se spunea: „Problema ieşirii Alianţei din Convenţie, de care se vorbeşte din ce în ce mai insistent în ultimul timp, se pune din cauza nefuncţionării CDR care a dus la o încetare a relaţiilor dintre partidele şi asociaţiile Convenţiei şi la suspendarea unui dialog care înseamnă implicit nesocotirea semnalelor (uneori alarmante) care vin dinspre realitatea concretă spre cea a deciziilor politice. Ne-am încăpăţânat să rămânem în Convenţie pentru a o obliga să nu piardă contactul cu viaţa reală de dincolo de ficţiunile politice şi o vom părăsi numai când vom fi convinşi că am epuizat ultimul mijloc de a o ameliora din interior, iar dacă nu vom mai face parte din ea nu ne vom îndrepta spre alte forţe politice, ci vom căuta alte mijloace, mai eficiente, de a convinge şi sprijini actuala putere să-şi pună de acord acţiunile şi principiile.”

La 6 aprilie 1998, după ce cu patru luni în urmă predase un proiect, pe care nu l-a citit nimeni, de reactivare a Convenţiei, Alianţa Civică şi-a anunţat autosuspendarea din Convenţia Democrată. Termenul de „autosuspendare” nu a fost ales întâmplător: am crezut şi am sperat că autosuspendarea va fi provizorie, îi va dezmetici pe colegii noştri, care ne vor crea condiţiile reîntoarcerii, acceptându-ne punctul de vedere. Era vorba în proiect despre funcţionarea continuă, prin structuri judeţene şi departamente de strategie, de studii şi de comunicare, care ar fi fost, pe de o parte, şi de un real sprijin partidelor aflate la guvernare, iar pe de altă parte ar fi reprezentat structuri ale dialogului cu electoratul. Retragerea noastră nu a stârnit însă nici un fel de reacţii la acea dată. Reacţiile au venit abia de curând, peste aproape doi ani, când o dată cu apropierea noilor alegeri am fost invitaţi cu insistenţă să ne întoarcem. Între timp, însă, provizoriul devenise definitiv. Atunci când ne-am autosuspendat am anunţat că nu înţelegem ca această unire să funcţioneze doar din patru în patru ani şi nu înţelegem prezenţa noastră acolo doar ca un gir cu scadenţă electorală. Dar faptul că ne aflam în afara Convenţiei nu avea cum să ne schimbe raţiunea de existenţă, aceea de a contribui la transformarea României într-un stat de drept, reformat economic şi integrat euroatlantic. Iar faţă de partidele din Convenţie, ca şi faţă de cele care într-un fel sau altul s-au detaşat de ea, am rămas aceiaşi prieteni, şi aceiaşi critici, în egală măsură aspri şi sinceri, şi am căutat alte şi alte mijloace pentru a le obliga să facă ceea ce se aştepta de la ele. De la „Apelul către clasa politică”, lansat cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la unirea din 1918 şi rezumând condiţiile reintegrării noastre nu numai în Europa, ci şi în propria noastră istorie; trecând prin sprijinirea, cu toate mijloacele care stau la dispoziţia societăţii civile, a unor legi esenţiale, ca legile proprietăţii sau legea accesului la propriul dosar şi a deconspirării securităţii ca poliţie politică; trecând prin organizarea unor dezbateri, pledoarii şi campanii de presă pentru transformarea sistemului electoral pe liste într-unul preferenţial mixt şi până la iniţiativa realizării unei strategii comune a partidelor de centru-dreapta şi iniţiativa prezentării condiţiilor de susţinere în alegerile din 2000, Alianţa Civică a funcţionat în permanenţă ca un centru de gândire şi acţiune în favoarea realizării reformei şi a statului de drept. Nu numai pentru că sunt extrem de actuale, ci şi pentru că sunt prea complexe şi nuanţate pentru a fi fost înţelese exact, aş vrea să mă opresc asupra acestor ultime două iniţiative publice ale Alianţei Civice.

În Consiliul Director Naţional din 18 iulie 1999, Alianţa Civică a hotărât că nu va sprijini pe nici unul din partidele rămase sau provenite din Convenţie împotriva celuilalt, ci numai pe toate împreună. Căci pentru noi – şi pentru destinul României – important nu este câte procente va obţine unul sau altul dintre aceste partide, ci dacă toate la un loc vor putea obţine îndeajuns pentru a asigura continuarea reformei şi a integrării europene. În acest sens am propus aşezarea acestor partide cu doctrine şi programe asemănătoare la aceeaşi masă, pentru discutarea unei strategii comune. Ceea ce am propus noi nu era nici înlocuirea, nici dublarea Convenţiei Democrate printr-o nouă coaliţie, ci altceva, calitativ diferit. Am propus doar ca împreună să gândească ce trebuie să facă pentru ca, până la alegeri, să nu-şi mai fure unii altora electoratul, ci să încerce de comun acord să-şi decupeze câştigurile din electoratul mult mai mare al celorlalţi sau din cel pierdut în absenteism, iar pentru după alegeri să gândească de pe acum o coaliţie care să nu mai fie contra naturii, în cazul că vor câştiga, şi o strategie a viitoarei opoziţii, în caz că vor pierde. Ceea ce propuneam era de fapt nu numai gândirea împreună, ci şi gândirea pur şi simplu a unei perspective politice, perspectivă care să înlocuiască reacţiile întâmplătoare rezultate doar din loviturile provenite din strategia şi gândirea celorlalţi, caracteristice până acum.

La început, şi în mod formal, propunerea noastră a fost primită bine de toate partidele cărora ne-am adresat. Au avut loc şase runde de convorbiri care nu s-au finalizat în aproape nici o măsură concretă. De altfel, la ultimele două întâlniri partidele noi n-au mai participat, preferând publicitatea obţinută prin refuzul dialogului, speranţei oricât de anemice a unei solidarizări eficiente. Ceea ce rămâne de pe urma acestor eforturi este campania PDSR împotriva Alianţei Civice, ca o dovadă că a înţeles importanţa şi periculozitatea reuşitei unei asemenea iniţiative; ceea ce rămâne este sentimentul că prietenii noştri politici sunt prea prinşi în interese personale şi de partid ca să mai aibă timp pentru o gândire de interes general şi de perspectivă. Şi mai rămâne concluzia, puţin încurajatoare, că nimeni nu poate fi ajutat cu forţa.

Tocmai de aceea, ajutorul pe care, prin ultima sa iniţiativă, Alianţa Civică îl oferă în alegerile din 2000 este unul condiţionat. Condiţiile, gândite astfel încât să poată fi îndeplinite cu voinţă politică în următoarele luni, sunt de trei feluri: politice, ţinând de adoptarea sau punerea în aplicare a unor legi; de organizare a alegerilor, ţinând de adoptarea unui sistem electoral mixt - preferenţial; şi, în sfârşit, de calitate a candidaţilor. Nu vreau să insist (aveţi în mape textul integral) decât asupra seriozităţii şi inflexibilităţii acestor condiţii şi asupra faptului că de măsura în care ele vor fi îndeplinite va depinde măsura implicării şi sprijinului nostru în campania electorală. Iar dacă ele nu vor fi îndeplinite, dacă oamenii noştri politici, care unii au devenit demnitari graţie sprijinului nostru, ar continua să se încurce în interese personale şi de partid, nimic nu ne va putea obliga să ne implicăm în alegeri. Ca persoane particulare, ca simpli cetăţeni, nu mă îndoiesc că vom vota cu toţii aceste partide, dar una este să votezi cu o forţă politică sau cu nişte candidaţi şi alta este să îi sprijini şi să le faci campanie electorală, aşa cum am făcut noi în 1992 şi 1996.

În ceea ce priveşte alegerile locale, s-a luat hotărârea ca filialele noastre să aibă deplină libertate în a hotărî dacă vor să se implice în sprijinirea unor candidaţi, singura condiţie fiind aceea de a le solicita îndeplinirea condiţiilor cerute de Alianţa Civică: de la pregătirea certificatului de avere şi medical, până la declaraţia de necolaborare cu serviciile secrete, de a nu fi beneficiat de credite neperformante, de a nu fi obiectul unui dosar penal în curs, de a nu avea cazier, până la oferta politică şi profesională. Până acum – dar înscrierea candidaturilor s-a încheiat abia ieri - şi-au anunţat dorinţa de implicare şi ne-au trimis dosarele complete ale candidaţilor doar câteva filiale. Numărul lor redus vorbeşte cu siguranţă nu atât despre calitatea candidaţilor, cât despre trauma suferită de susţinători după precedentele alegeri. Aşa se explică, de altfel, şi gradul crescut de severitate şi exigenţă arătat candidaţilor din acest an.
Şi totuşi aş vrea să închei printr-o notă de optimism, deloc formală, izvorâtă din analiza atentă a unei realităţi extrem de nuanţate. În pofida sondajelor, cred că la ora actuală nu există cineva în România care să poată spune cu certitudine cine va câştiga alegerile. Singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că rezultatul va depinde de decizia acelei importante părţi a electoratului care se declară încă indecisă. Iar printre aceştia se află o bună parte din electoratul Convenţiei Democrate, dezamăgit de evoluţia celor pe care i-a sprijinit. În acest sens, cred că marea problemă, atât a candidatului la preşedinţie susţinut de partidele Convenţiei, cât şi a acestor partide, va fi aceea de a fi în stare să-şi recucerească propriul electorat. Este fascinant felul în care, astăzi, procentajul în sondaje al Convenţiei este acelaşi (în jur de 20%) care apărea în primăvara lui 1996. Ceea ce le dă celor interesaţi sentimentul că lucrurile nu stau chiar atât de rău. Numai că problema este că aceste 20 de procente de azi sunt în mare parte reprezentate de cu totul altfel de oameni decât în 1996: în timp ce fostul electorat al CDR se află acum risipit printre cei ce susţin că nu s-au decis încă, cei 20% care sunt „pentru” sunt constituiţi din acea categorie ce întotdeauna şi în toate ţările se află de partea puterii. Dacă acestei categorii stabile – formată din oameni prea simpli sau prea ascultători ca să nu voteze cu puterea – i s-ar adăuga întreg electoratul tradiţional al Convenţiei, nu este exclus ca reforma să continue, într-o măsură mai convingătoare decât până acum. Pentru că suntem convinşi că, în cel de al doilea mandat, lucrurile ar merge mai bine. Pe de o parte, în ceea ce priveşte partidele Convenţiei, timpul, experienţa, greşelile şi succesele au produs o rodare în problemele guvernării. Pe de altă parte, preşedintele ţării - care în mod evident a fost timorat în acest prim mandat de ideea realegerii, şi în acest sens a avut în permanenţă grija exagerată şi nefolositoare de a nu contraria celălalt electorat - va fi interesat ca pe parcursul acestui al doilea şi ultim mandat să facă tot ce poate pentru a-şi însemna cât mai pozitiv trecerea prin istorie. De altfel, în această privinţă, partea pozitivă a primului mandat ţine, evident, de succesele obţinute în integrarea euro-atlantică, cu atât mai notabile cu cât nu au fost sprijinite de evoluţia fundalului economic şi social. După cum schimbarea stilului prezidenţial atât în raporturile internaţionale, cât şi în cele umane, ne-a făcut în sfârşit, după o jumătate de secol, să nu mai fim jenaţi pentru conducătorii României

Aceste observaţii nu sunt decât argumente (nici pro, nici contra, ci realiste) ale ideii că rezultatul viitoarelor alegeri depinde de felul în care fostul electorat al Convenţiei Democrate va avea sau nu motive să se reîntoarcă la urne. Există încă o jumătate de an în care, cu voinţă politică, aceste argumente pot fi create, iar o listă minimă a lor este cuprinsă în condiţiile Alianţei Civice. Dacă nu se va întâmpla astfel, acest electorat, din primele rânduri ale căruia am făcut întotdeauna parte, va fi cel care va suferi mai mult chiar decât cei pe care nu-i va mai putea sprijini. Pentru că drama acestui electorat, victimă a tuturor persecuţiilor ultimilor 50 de ani, este că nu poate trece de cealaltă parte, dar nu poate accepta compromisuri pe care nu le-a acceptat în condiţii mult mai grele.

Activitatea Alianţei Civice s-a desfăşurat, şi în perioada de la ultimul congres până acum, pe cele trei fluxuri obişnuite: atitudine civică, educaţie civică şi asistenţă civică. În mod evident, raportul meu a fost o ilustrare doar a primului dintre ele. Informaţii despre tot ce a făcut această organizaţie mereu vie, şi adesea eficientă, găsiţi în cronologia aflată în mapele dumneavoastră. Mie îmi face plăcere doar să vă spun că Memorialul Sighet, dezvoltat din iniţiativa Alianţei Civice, sub egida Consiliului Europei, a devenit în acest răstimp o instituţie de importanţă internaţională, având zilnic 150-200 de vizitatori, şi a fost nominalizat de Consiliul Europei printre cele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. După cum se vede, ceea ce se întâmplă în afara politicului este adesea mai profund şi mai eficient. Dar de felul în care evoluează problemele politice, care în perioadele grave îşi dezvăluie natura civică (ecuaţia fiind la fel de adevărată şi prin răsturnare), depinde destinul nostru colectiv. Cu riscul de a fi acuzată că a încremenit în proiect (proiectul fiind acela al salvării României), Alianţa Civică nu renunţă în anul 2000 la nici una din speranţele pe care le-a anunţat în urmă cu aproape zece ani, când a luat fiinţă. Tocmai pentru că nu este partid politic, pentru că pune vocaţia apostolatului înaintea ambiţiilor şi spiritul de sacrificiu înaintea luptei pentru putere, Alianţa nu poate avea mai multe discursuri, în funcţie de apropierea sau depărtarea alegerilor. Miza Alianţei Civice nu este formată din interese, ci din idei, şi tot ce urmărim este transformarea acestora în fapte. Suntem convinşi că depinde încă de noi – societate civilă şi clasă politică – să nu permitem blestemului Meşterului Manole să funcţioneze încă o dată în istoria României. Este târziu, dar încă nu prea târziu.

CRONOLOGIE
1997

29-30 noiembrie: Are loc Congresul 5 al Alianţei Civice. Se decide ca rămânerea A.C. în C.D.R. să fie condiţionată de reorganizarea şi reactivarea acesteia din urmă. Alianţa Civică înaintează conducerii C.D.R. un număr de propuneri pentru reorganizarea structurilor funcţionale şi de comunicare, la nivel naţional şi teritorial, ale Convenţiei. Prin modificarea Statutului Alianţei, s-a renunţat la sistemul de rotare a preşedintelui, introducându-se în schimb şi funcţia de preşedinte executiv.

Congresul a ales Consiliul Naţional, iar acesta – următoarea conducere executivă: preşedinte – Ana Blandiana; preşedinte executiv – Valerian Stan; vicepreşedinţi - Romulus Rusan, Petre Mihai Băcanu, Lucia Hossu- Longin.

12 decembrie: La întrunirea Comitetului Executiv al C.D.R. Alianţa Civică prezintă în detaliu condiţiile rămânerii sale ca membru al Convenţiei Democrate. Acestea constau în crearea unui secretariat permanent şi a unor departamente de analiză, strategie şi comunicare–imagine.

29 decembrie: 50 de ani de la lovitura de stat din 30 decembrie 1947, simpozion comemorativ la care alocuţiunea introductivă a fost rostită chiar de Regele Mihai, singurul martor în viaţă dintre şefii de stat ai acelei perioade de început al războiului rece.
1998

12 ianuarie: Declaraţie privitoare la catalogarea de către dl Petre Roman a temelor care ţin de reforma morală drept "teme parazite ale reformei”.

18 ianuarie: Apel către preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului să sprijine demersurile de modificare a legii privitoare la salariile demnitarilor, în sensul adoptării unei baze de calcul identice cu cea a altor categorii salariale.

30 ianuarie: Din cauza crizei guvernamentale, Alianţa Civică îşi amână decizia de părăsire a CDR (termenul dat de Congres era de trei luni), nedorind să sporească problemele pe care partidele componente ale CDR le aveau cu partenerii de coaliţie.