Romania curtea de apel constanţA

30. Diminuarea drepturilor salariale cu 25%.

Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Rezultă, deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În jurisprudenţa Curţii Europene noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 4425/88/2010, reclamantul Sindicatul Independent Învăţământ Măcin, judeţul Tulcea; în numele membrilor săi de sindicat: A.E. ş.a. a chemat în judecată pe pârâţii: Şcoala cu clasele I-VIII Luncaviţa, judeţul Tulcea, Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, Consiliul Local al Comunei Luncaviţa, judeţul Tulcea şi Primarul Comunei Luncaviţa, judeţul Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă şi cele efectiv încasate, aferente lunilor iulie 2010 - 31 decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi plata drepturilor băneşti neacordate, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă pentru anul 2010.

În motivare, reclamanţii au arătat că le-au fost diminuate drepturile salariale cu 25%, diminuare ce a fost dispusă în mod nelegal.

Consideră reclamanţii că sunt încălcate dispoziţiile art.17 alin. 1 şi 2 şi art. 41 alin. 3 din Codul muncii.

Au precizat că doctrina a statuat în sensul că modificarea contractului se realizează cu respectarea prevederilor art. 17 alin. 1, 2, 4 şi art. 19 din Codul muncii, angajatorul având obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele care urmează să fie modificate.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei în data de 31 decembrie 2010, reclamanţii au precizat că pârâţii le-au plătit indemnizaţiile de concediu de odihnă, diminuate cu 25%.

Pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu are calitate de angajator aşa cum este prevăzută de art. 10 şi art. 14 din Codul muncii şi de asemenea, că nu are competenţa de a calcula drepturile salariale ale cadrelor didactice.

S-a mai arătat prin întâmpinare că modificările în ceea ce privesc drepturile salariale au fost realizate prin efectul Legii nr. 118/2010 şi nu a fost necesară încheierea unor acte adiţionale la contractele de muncă.

S-a precizat că Legea nr. 118/2010 a fost supusă controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 872 şi nr. 874/2010, precum şi nr. 975/2010 a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la acest act normativ.

Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Tulcea, instanţa a reţinut următoarele:

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate procesuală pasivă având în vedere că are calitate de angajator al cadrelor didactice, în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil şi art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997 şi are atribuţii de control privind modul de calcul şi plata salariilor de către unităţile de învăţământ şi modalitatea în care se aplică dispoziţiile Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

În conformitate cu art. 9 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 128/1997, posturile didactice se ocupă prin concurs, coordonarea metodologică a concursului este asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar organizarea şi desfăşurarea acestora de către inspectoratele şcolare şi de directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar.

În învăţământul de stat, validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice se face de către inspectoratul şcolar.

Este adevărat că angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, însă angajarea se face pe baza deciziei de repartizare semnată de inspectoratul şcolar general spre deosebire de învăţământul particular unde validarea concursurilor şi angajarea pe post se face de conducerea unităţii de învăţământ şi se comunică în scris inspectoratului şcolar (art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997).

În plus, directorul îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea şi controlul inspectoratului şcolar, faţă de care este subordonat (art. 109, alin. 2 din acelaşi act normativ).

Instanţa a reţinut că inspectorii şcolari generali au calitatea de ordonatori secundari de credite.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 1465 din 27 aprilie 2011 Tribunalul Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, ca nefondată.

A admis cererea formulată de reclamanţii A.E. ş.a., prin reprezentant Sindicatul Independent Învăţământ Măcin, în contradictoriu cu pârâţii: Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, Consiliul Local Luncaviţa, Primarul Comunei Luncaviţa, Şcoala Cu Clasele I-VIII Luncaviţa, judeţul Tulcea.

A obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţa dintre salariul cuvenit şi salariul plătit pentru perioada iulie 2010-31 decembrie 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A obligat pârâţii să calculeze şi să plătească reclamanţilor drepturile neacordate reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă efectuat în anul 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată în fapt următoarele:

Reclamanţii reprezentaţi de sindicat, sunt cadre didactice.

Instanţa a reţinut că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Atunci când instanţa de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să facă aplicarea prevederilor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Instanţa, pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să analizeze, aşadar, mai multe aspecte; dacă, reclamanţii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Instanţa reţine că C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat (Hotărârea din 24.03.2005 în cauza Sandor împotriva României; publicată în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României-cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)

În Hotărârea din 15 iunie 2010 în cazul Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la convenţie.

Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie –decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Instanţa reţine că, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută în lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.

Prima condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.

Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

Instanţa mai reţine că privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii „manu militari” atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.

Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 99/2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

Curtea a statuat deja că, plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepţionale.

După cum s-a pronunţat deja Curtea „dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie.

Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.

Legea nr. 118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Instanţa mai reţine că, potrivit art. 145, alin. 1 din Codul muncii: „Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu”.

Ori, potrivit dispoziţiilor art. 145, alin. 2 din Codul muncii, indemnizaţia pentru concediul legal de odihnă al reclamanţilor trebuia să fie calculată cu luarea în calcul a drepturilor salariale încasate de către aceştia în lunile aprilie, mai şi iunie 2010, fără să fie diminuată indemnizaţia cu 25%.
Împotriva sentinţei civile nr. 1465/27.04.2011, la data de 18 mai 2011 au declarat recurs Inpectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, Consiliul Local Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa.
I. Critica sentinţei prin motivele de recurs invocate de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea a vizat în esenţă nelegalitatea sentinţei pentru următoarele motive:

Instanţa de judecată în mod greşit a reţinut că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate procesuală pasivă având în vedere că are rolul de a valida concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, angajarea pe post a cadrelor didactice făcându-se pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general şi că au atribuţii de control privind modul de calcul şi plata salariilor de către unităţile de învăţământ precum şi privitor la modalitatea în care se aplică dispoziţiile emise de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Într-adevăr, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997- Statutul personalului didactic prevede că „în învăţământul de stat validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice se face de către inspectoratul şcolar. Angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general. În învăţământul particular validarea concursurilor şi angajarea pe post se fac de către conducerea unităţii de învăţământ şi se comunică în scris inspectoratului şcolar”.

A considerat pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea că acest articol este relevant pentru a deduce faptul că este organizator al concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice şi au responsabilitatea de a le valida. Cu privire la cine este angajator, textul este foarte explicit: Angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general. Se consideră că nu se poate interpreta acest articol în sensul de a se ajunge la concluzia că este angajator, dacă organizează concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, le validează şi emit decizia de repartizare pe post în condiţiile în care este menţionat expres faptul că angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare.

Conform art. 167 din Legea nr. 84/1995, a învăţământului,

art. (3)„Finanţarea de bază se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale.

art. (5) Finanţarea de bază cuprinde următoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuieli de personal…

art. (14) Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte anual, de fiecare unitate de învăţământ preuniversitar de stat, conform normelor metodologice de finanţare a învăţământului preuniversitar, se aprobă şi se execută potrivit prevederilor legale în vigoare.

(15) Directorul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat este ordonator terţiar de credite.

Astfel, Inspectorul şcolar general are calitatea de ordonator secundar de credite pentru cheltuielile sus amintite (Ministerul Educaţiei având calitatea de ordonator principal de credite pentru aceste sume). Singura concluzie ce poate fi reţinută este că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate de ordonator secundar de credite pentru alte sume decât cele ce reprezintă drepturi salariale.

A considerat pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că indemnizaţia privind concediul de odihnă, în sistemul bugetar se calculează conform dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, Codul muncii. În ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în speţă sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autohtone cu specific deosebit şi din unităţile bugetare şi ale Ordinului MEN nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, acte normative speciale în timp ce Legea nr. 53/2003 reprezintă legea generală.

Potrivit art. 7 din HG nr. 250/1992, art.1, pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu, înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Potrivit art. 21 din Normele metodologice aprobate prin OMEN nr. 3251/1998, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.

H.G. nr. 250/1992 reglementează dreptul la concediul de odihnă pentru anumite categorii profesionale din care fac parte şi reclamanţii, prevederi ce nu au fost abrogate şi sunt în vigoare şi în prezent.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Legea nr. 118/2010 a fost declarată constituţională prin Deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010 ale Curţii Constituţionale (cu excepţia art. 9 care nu are relevanţă în speţă), iar sentinţa de fond nu indică probleme de constituţionalitate a actului normativ în cauză.

În cauza Kechko contra Ucrainei (hotărârea din 08.11.2005), în fapt, reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce priveşte drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare, Legea educaţiei, le prevedea şi pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educaţiei gimnaziale (paragraful 17 din hotărâre) .Hotărârea instanţei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului (paragraful 15 din hotărâre).

Hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii versus Finalanda statuează că „nu există un drept protejat de Convenţie de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum …în cazul de faţă rezultă…că reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condiţiile în care, ca o consecinţă a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne), dreptul la un spor salarial încetase”.

Art. 1 alin, (1) din Legea nr. 118/2010 prevede „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

În materia drepturilor sociale şi salariale în general nu s-a pus problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 prin constatarea unei exproprieri (art. 1, alin. 1, teza a doua) sau a unei îngrădiri a dreptului de folosinţă (art. 1 alin. 2) ci exclusiv cu referire la norma generală a alin. 1 teza 1 a articolului, respectiv atingerea proprietăţii în sens larg.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.

În legătură cu aceste limitări, atât Convenţia cât şi jurisprudenţa CEDO impune respectarea anumitor condiţii şi principii, care în opinia lor au fost avute în vedere şi pe care le supun analizei.

Scopul măsurii- apărarea interesului public

Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 118/1990 pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naţionale aflată în faţa unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică şi siguranţa naţională.

Se constată că în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se arată că potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010…Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interna a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru anul 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.

Prin urmare, prin acest obiectiv se urmăreşte echilibrarea bugetului de stat având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plăţii obligaţiilor statului atât către pensionari cât şi către salariaţi sau beneficiar de orice alte tipuri de indemnizaţii, precum şi de a asigura derularea în condiţii optime a acordurilor internaţionale ale României care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu.

Proporţionalitatea măsurii

Prin măsura adoptată reclamanţii nu au încetat să beneficieze de dreptul la salariu, ci au suferit doar o diminuare temporară.

În jurisprudenţa sa Curtea recunoaşte dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce priveşte sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conţinut mai vast decât în alte domenii ţi pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporţionalităţii în special atunci când are loc o privare totală.

Acordarea de compensaţii corespunzătoare

Având în vedere că în situaţia drepturilor sociale s-a pus problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 exclusiv în ceea ce priveşte teza 1 a alin. 1, respectiv o atingere a dreptului de proprietate în sens larg nu se poate pune problema acordării de despăgubiri sau compensaţii.

Se apreciază că în această materie, a drepturilor salariale, acordarea de despăgubiri sau compensaţii, în afară de faptul că nu poate fi susţinută din punctul de vedere al dispoziţiilor convenţiei, este de neconceput, orice acordare de compensaţii ducând la imposibilitatea atingerii scopului pentru care măsura a fost adoptată, lipsind-o de orice sens.

Măsura să respecte principiul legalităţii

În situaţia de faţă, reducerea salariilor cu 25% s-a realizat printr-o lege organică, Legea nr. 118/2010. Mai mult, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului cât şi la nivelul legislativului. Prin urmare emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigenţelor Convenţiei.

Măsură nediscriminatorie

Măsura reducerii cu 25% a salariilor a vizat, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 118/2010, întreaga categorie a angajaţilor din sistemul public, categorie din care fac parte reclamanţii.

II. Critica sentinţei prin motivele de recurs invocate de Consiliul Local al Comunei Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa a vizat în esenţă nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pentru următoarele:

A fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Comunei Luncaviţa şi a Consiliului Local al Comunei Luncaviţa motivat de împrejurarea că nu au calitate de angajator aşa cum prevăd dispoziţiile art. 10 şi art. 14 din Codul Muncii.

În conformitate cu art. 9, alin. 2, şi 3 din Legea nr. 128/1997, posturile didactice se ocupă prin concurs, coordonarea metodologică a concursului este asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar organizarea şi desfăşurarea acestora se face de către inspectoratele şcolare şi de directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar. Angajarea pe post se face pa baza deciziei de repartizare semnată de inspectoratul şcolar general.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării are calitatea de ordonator principal de credite, iar inspectoratul are calitatea de ordonator secundar de credite.

Consiliul Local al Comunei Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa nu au capacitate juridică, nu au cod fiscal, nu au buget propriu, nu sunt titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, ci doar Comuna.
Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursurile ca fondate, pentru următoarele considerente :

Cu privire la plata diferenţelor salariale de 25%

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi ale măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 şi 874 din 25.06.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională a reţinut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizaţiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituţie. Dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume :

„- să fie prevăzută de lege ;

- să se impună restrângerea sa;

- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional şi anume pentru : apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică;

- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;

- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale.

Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componenţă socială şi economică.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României, rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constituţională a reţinut că ameninţarea la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul a fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizaţiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituţională a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei) în scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.

În mod eronat prima instanţă a constatat că există neconcordanţe între prevederile Legii nr. 118/2010 şi art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale în anumite situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Simpla lecturare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută.

În concepţia Curţii Europene art. 1 din Protocolul nr. 1, nu conţine numai principiul dreptului de proprietate ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept : posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010 de diminuare cu 25% a salariului/indemnizaţiei/soldei îndeplineşte condiţiile impuse de art.1 Protocol 1 şi condiţiile specifice ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la muncă, a fost prevăzută prin lege şi a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar şi o componentă socială şi economică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.

Aşadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat.

Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă.

În concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinută de instanţa de fond nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas contra Croaţiei (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.

În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamanţii au susţinut că au dreptul la o alocaţie suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reţinut că în Convenţie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenţia poate fi considerată „bun” dacă este suficient determinată şi fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.

Rezultă deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO reţinută de prima instanţă referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri, nici aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

În jurisprudenţa Curţii Europene noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Cu privire la plata diferenţelor de indemnizaţie de concediu

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că indemnizaţia privind concediul de odihnă în sistemul bugetar se calculează conform dispoziţiilor art. 145 al. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

În cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, care sunt norme cu caracter special care se aplică cu prioritate atunci când vin în concurs cu norme cu caracter general.

Potrivit art. 7 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 pe durata concediului de odihnă salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi dup caz indemnizaţiei pentru funcţia de conducere luate împreună, corespunzător fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă iar potrivit al. 2, media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.

Prin art. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din legea nr. 128/1997 şi a HG nr. 250/1992, norme aprobate prin Ordinul MEN nr. 325/1998, se prevede că: „pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.

În consecinţă, indemnizaţia de concediu a fost calculată în mod corect de către pârâţi cu respectarea prevederilor HG nr. 250/1992 raportat la drepturile salariale pentru luna calendaristică în care acesta s-a efectuat, drepturi salariale care sunt diminuate conform legii nr. 118/2010.

Faptul că indemnizaţia de concediu se plăteşte anterior plecării în concediu ca o facilitate în favoarea salariatului, nu are nicio relevanţă cu privire la calculul indemnizaţiei de concediu şi nu atrage incidenţa unor alte norme legislative, atât timp cât avem norme speciale care reglementează modul de calcul al indemnizaţiei de concediu.

Curtea nu a reţinut motivele de recurs referitoare la lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor întrucât calitatea procesual pasivă a Consiliului Local Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa nu derivă din calitatea de angajator, ci din normele legale privind finanţarea învăţământului preuniversitar, iar în ceea ce priveşte Inspectoratul Şcolar calitatea sa procesual pasivă derivă din atributele sale de organizare şi validare a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice, funcţia de îndrumare şi control asupra directorului unităţii de învăţământ, precum şi din prevederile art. 10 şi 11 din H.G. nr. 538/2001, potrivit cărora la nivelul fiecărui Inspectorat Şcolar se constituie Comisia pentru stabilirea cheltuielilor medii anuale pe instituţii de învăţământ preuniversitar, iar sumele necesare se calculează de fiecare instituţie de învăţământ preuniversitar în funcţie de costul anual orientativ elev/şcolar comunicat de Inspectoratul Şcolar Judeţean.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod civil, Curtea a admis recursurile formulate şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii astfel cum a fost completată, ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Decizia civilă nr. 382/CM/24.08.2011

Dosar nr. 4425/88/2011

Judecător redactor Jelena Zalman