România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCALĂ

DECIZIA NR. 9/R/13 ianuarie 2009

Noţiunea de act administrativ. Natura juridică a fişei postului.

Act administrativ susceptibil de a fi supus competenţei instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 2 lit. „c” din Legea nr. 554/2004.

Fişa postului nu îndeplineşte cerinţele legale pentru a primi calificarea de „act administrativ„ în sensul conferit de textul legal menţionat. Atribuţiile funcţionarilor din cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ sunt prevăzute în art. 42 di Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor, conducătorului departamentului revenindu-i sarcina de a repartiza atribuţiile personalului din subordine. Fişa postului este o anexă a actului de numire în funcţie şi prin ea însăşi, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Legea contenciosului administrativ. Art. 2 lit. „c”

Prin sentinţa nr. 605 pronunţată la data de 07.10.2008 de Tribunalul Mureş s-a admis acţiunea formulată de reclamanta T. M. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Tg. Mureş, pârâta fiind obligată să modifice fişa postului reclamantei în sensul reintroducerii atribuţiilor privind viza de control financiar preventiv, plata drepturilor salariale aferente acestei atribuţii începând cu data de 11.02.2008 şi până la data reintroducerii în fişa postului, cu cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei de 1500 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că reclamantei, în calitate de funcţionar public în cadrul Curţii de Apel Tg. Mureş – Departamentul economico-financiar şi administrativ, i s-au acordat, începând cu data de 1.07.2005, şi atribuţii privind viza de control financiar preventiv, atribuţii pe care le-a exercitat până la data de 11.02.2008. Pentru exercitarea acestei atribuţii de serviciu, prin decizia nr.171/23.08.2005 a preşedintelui Curţii de Apel Tg. Mureş i s-a acordat, în temeiul art. 13 alin. 7 din OG. nr. 119/1999 un spor de complexitate a muncii de 25% din salariul lunar brut. Prin decizia nr. 40/11.02.2008 a Preşedintelui Curţii de Apel Tg. Mureş, privind stabilirea atribuţiilor în cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ, cu aceeaşi dată această atribuţie este dată altor persoane. Ca urmare, reclamantei i s-a comunicat la data de 12.02. 2008 fişa postului în care atribuţia privind viza de control preventiv nu se mai regăsea, reclamanta semnând-o sub rezerva atacării deciziei nr. 40/11.02.2008. Instanţa de fond consideră această decizie ca fiind nelegală întrucât nu este motivată în nici un fel dispoziţia de retragere a acestei atribuţii reclamantei şi, de altfel, nu conţine nici o dispoziţie expresă de retragere sau înlocuire a acesteia cu alte persoane ci lasă doar să se subînţeleagă această înlocuire. Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 6 din OG. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv precum şi a Ordinului nr. 522/2003 a Ministerului Finanţelor Publice privind Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv, numirea, suspendarea, destituirea sau schimbarea personalului care desfăşoară activităţi de control financiar propriu se face de către conducătorul entităţii publice, cu acordul entităţii publice superioare. Se apreciază că această condiţie nu a fost îndeplinită, avizul conţinând acordul Ministerului Justiţiei fiind ulterior emiterii deciziei. Se mai arată faptul că înlocuirea reclamantei s-a făcut în mod arbitrar iar faptul că reclamanta a fost anterior sancţionată disciplinar cu mustrare scrisă nu poate atrage înlocuirea acesteia. S-au avut în vedere dispoziţiile art. 109 din Legea 188/1999.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureş arătând că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În expunerea de motive se arată, în principal, că fişa postului nu este act administrativ în sensul art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004. Se arată că decizia 40/11.02.2008 a fost adusă la cunoştinţa reclamantei la aceeaşi dată, iar din conţinutul art. 1 rezultă clar că viza de control financiar a fost acordată altor persoane, altfel reclamanta nu ar fi făcut menţiunea expresă de pe fişa postului, respectiv, rezerva de a ataca decizia 40/2008. Se precizează că în luna februarie 2008 s-au întocmit fişele postului pentru toţi funcţionarii din cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ, atribuţiile întocmirii revenind managerului economic şi nu preşedintelui Curţii care are doar latitudinea de a le semna sau nu, conform Regulamentului de Ordine Interioară al Instanţelor. Conform art. 42 din actul normativ de mai sus precum şi

din dispoziţiile generale prevăzute de Codul Muncii în art. 39 alin. 2 şi art. 40, rezultă că angajatorului îi revine dreptul de a stabili atribuţiile fiecărui angajat, indiferent de pretenţiile angajatului, iar angajatul are obligaţia de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului. Instanţa nu poate extinde limitele raportului de serviciu la care referă ar. 109 din Legea nr. 188/1999 şi la atribuţiile de serviciu prevăzute de art. 42 din ROI şi care nu au nici o legătură cu modificarea raporturilor de serviciu. Pe de altă parte, dacă s-ar fi atacat decizia nr. 40/2008, aceasta ar fi trebuit să se judece în contradictoriu şi cu celelalte persoane cărora li s-a acordat viza, întrucât retragerea acesteia ar presupune modificarea fişelor postului. Dispoziţiile OG nr. 119/1999 sunt clare şi imperative atunci când dispun că persoanele desemnate trebuie să fie altele decât cele care iniţiază operaţiuni supuse vizei. Solicitând introducerea atribuţiei privind viza de control preventiv, reclamanta nu a solicitat şi retragerea atribuţiilor care au în vedere operaţiunii supuse vizei. Faptul că prin decizia nr. 116/2005 i s-a atribuit reclamantei viza CFP nu echivalează cu un drept câştigat iar sancţiunea aplicată reclamantei se încadrează la pct. 9 din Norme, întrucât aceste dispoziţii prevăd doar principalele situaţii în care persoana ar putea fi schimbată.

Reclamanta intimată a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefundat. În considerente se arată că nu a atacat decizia 40/2008 întrucât aceasta nu i-a fost comunicată iar prin atacarea fişei postului implicit a atacat şi decizia în cauză. Se apreciază că fişa postului este actul care stabileşte cadrul, limitele şi natura funcţiei exercitate iar modificarea acesteia reprezintă o modificare a raportului de serviciu. Reclamanta susţine că modificarea fişei postului are în fapt un caracter disciplinar recunoscut de altfel de pârâtă.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu în raport de dispoziţiile art. 304¹ C. pr. civ., instanţa apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar calitatea de persoană vătămată o are orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim. De asemenea, art. 2 lit. c din acelaşi act normative defineşte actul administrative unilateral ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speţă, fişa postului nu îndeplineşte cerinţele prevăzute mai sus pentru a putea fi calificat drept un act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ. Atribuţiile funcţionarilor din cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ sunt prevăzute în art. 42 din Regulamentului de Ordine Interioară al Instanţelor, conducătorului departamentului revenind-i sarcina de a repartiza corespunzător aceste atribuţii personalului din subordine în vederea eficientizării procesului muncii, fişa postului modificându-se corespunzător ori de câte ori se consideră necesar. Fişa postului este doar o anexă la actul de numire în funcţie şi, prin ea însăşi, singură, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. În speţă, singurul act care îndeplineşte cerinţele art. 2 lit. c din lege este Decizia nr. 40/11.02.2008. Printre altele, la art. 1 din acesta se prevede acordarea de la aceeaşi dată viza de CFP unei alte persoane decât reclamanta iar modificarea fişei postului reclamantei în sensul că această sarcină atribuită anterior nu se mai regăsea printre atribuţiile de service, nu este decât o consecinţă a deciziei nr. 40/2008. Că reclamanta a luat la cunoştinţă de conţinutul deciziei rezultă din chiar fişa postului unde apare menţiunea, sub semnătură că îşi rezervă dreptul de a o ataca. Faptul că nu i s-a comunicat nu prezintă relevanţă câtă vreme din toate lucrările dosarului rezultă cu evidenţă faptul că avea cunoştinţă de conţinut, iar fişa postului este doar un act subsecvent deciziei.

Sentinţa primei instanţe este nelegală întrucât, întreaga motivare a acesteia se rezumă în a analiza legalitatea emiterii deciziei 40/2008, decizie care nu a făcut obiectul acţiunii reclamantei. Susţinerile reclamantei cum că, atacând în instanţă fişa postului a atacat implicit şi decizia în cauză nu pot fi reţinute întrucât tocmai decizia în cauză a stat la baza stabilirii atribuţiilor de serviciu ale acesteia şi nu invers.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază recursul pârâtei ca fiind fondat, motiv pentru care se va admite recursul iar sentinţa atacată va fi modificată integral în sensul respingerii contestaţiei reclamantei.

Decizia nr. 36/R/15 ianuarie 2009
Legea nr. 85/2006 rep. Respectarea termenului stabilit în cadrul procedurii insolvenţei de înregistrare a cererii de înscriere a creanţei.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o creanţă pentru a se accepta înscrierea pe tabelul de obligaţii, aspecte legate de dovada unei datorii comerciale prin prisma prevederilor art. 46 Cod comercial.

Respingerea ca tardiv formulată a cererii de înscriere a creanţei în tabelul de obligaţii ale debitoarei, este condiţionată de respectarea cerinţelor legale de notificare a creditorului titular al creanţei respective, potrivit prevederilor art. 61 din Legea nr. 85/2006.

Creanţa aptă de a declanşa procedura insolvenţei sau de a fi înregistrată în tabelul de obligaţii, trebuie să rezulte din diferite acte juridice, ori să fie recunoscută de debitor sau să-i fie opozabilă. Facturile reprezintă o dovadă a obligaţiilor comerciale dacă sunt acceptate, acceptarea putând fi şi tacită. În condiţiile în care debitorul, după primirea facturilor nu a acţionat în vreun fel din care să rezulte că nu acceptă facturile la plată, se prezumă că acestea au fost tacit acceptate.
Prin sentinţa nr. 1505 pronunţată la data de 22.10.2008 de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul de faliment nr. 101/1371/2006 privind debitoarea SC. J. I. SRL, s-a respins contestaţia formulată de creditoarea SC. K. SRL împotriva tabelului definitiv consolidat de creanţe întocmit de lichidator pe seama debitoarei.

În considerente judecătorul sindic a reţinut că la data de 18.02.2008 a fost înregistrată la dosar cererea de admitere a creanţei formulată de creditoarea SC. K. SRL, iniţial pentru o creanţă de 10.240,99 lei reprezentând contravaloarea unor facturi emise de debitoare în perioada 29.07.2004-16.02.2005. Ulterior, creditoarea şi-a restrâns creanţa la suma de 2325,50 lei debit principal şi 292 lei cheltuieli de judecată, debitul principal vizând doar contravaloarea facturilor fiscale nr. 6228741/02.02.2005 şi 6228806/16.02.2005. Lichidatorul a refuzat înscrierea creanţei în tabelul de creanţe, pe de o parte, pentru faptul că aceasta a fost depusă tardiv în raport cu termenul stabilit de judecătorul sindic pentru înregistrarea creanţelor, iar pe de altă parte, creanţa este prescrisă. Judecătorul sindic a apreciat că creditoarea nu a fost notificată conform art. 61 alin. din Legea nr. 85/2006 despre deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei, motiv pentru care, cererea de admitere a creanţei nu este depusă tardiv. Creanţa nu este nici prescrisă, întrucât, la data de 16.01.2008, înainte de împlinirea termenului de prescripţie, a înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara o acţiune împotriva debitoarei. În plus, pe cele două facturi sunt indicate termene de scadenţă, prescripţia începând să curgă de la aceste date. Verificând însă creanţa creditoarei prin prisma înscrisurilor anexate, respectiv, cele două facturi, judecătorul sindic a constatat că acestea nu sunt semnate şi ştampilate de debitoare şi nici acceptate la plată în mod expres sau tacit, creditoarea nefăcând nici o dovadă în acest sens. Aşa fiind, s-a considerat că în condiţiile în care nu s-au depus alte mijloace de probă de către creditoare care să probeze existenţa şi întinderea creanţei, creanţa nu este certă.

Împotriva sentinţei a formulat recurs SC. K. SRL arătând că în mod greşit s-a considerat că sumele înscrise în facturi nu sunt certe întrucât nu au fost semnate şi ştampilate de debitoare, întrucât, conform art. 46 C. Comercial, obligaţiile comerciale se pot proba i cu facturi acceptate la plată, expres sau tacit. Cum debitoarea nu a restituit facturile la primirea lor, rezultă că aceasta le-a acceptat tacit la plată.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate precum şi din oficiu în raport de dispoziţiile art.304¹ C. pr. civ., instanţa reţine că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Din economia dispoziţiilor relative la noţiunea şi conţinutul creanţelor cuprinse în legea insolvenţei şi Codul de procedură civilă, rezultă că sumele de bani ce alcătuiesc conţinutul creanţelor apte de a declanşa procedura insolvenţei sau de a fi înregistrate în tabelul creditorilor, trebuie să rezulte din diferite acte juridice care să emane de la acesta ori să fie recunoscute de acesta sau să-i fie opozabile. De asemenea, conform art. 46 Cod

Comercial, obligaţiile comerciale se probează, printre altele, şi prin facturi fiscale acceptate la plată. Aceste dispoziţii ale codului comercial referitoare la facturi acceptate nu trebuie interpretate în sens pur formal, material al primirii facturilor, ci de acceptare şi însuşire a operaţiunilor pentru care au fost emise facturile respective. Aşadar, acceptarea la plată a facturilor poate fi nu numai expresă ci şi tacită. Neacceptarea facturilor poate rezulta din comportamentul debitorului, ulterior încheierii operaţiunii comerciale, respectiv, corespondenţa purtată cu creditorul, refuzul de plată al facturilor prin inserarea acestei menţiuni pe facturi şi restituirea lor creditorului, etc. În condiţiile în care debitorul, după primirea facturilor, nu a acţionat în vreun fel, se prezumă că facturile au fost acceptate tacit la plată.

În speţă, cele două facturi pe care creditoarea îşi întemeiază cererea de înregistrare a creanţei, respectiv, nr. 6228741/02.02.2005 şi 6228806/16.02.2005, poartă la rubrica semnătura beneficiarului, semnătura delegatului creditoarei. În condiţiile în care debitoarea prin lichidator nu a făcut vreo dovadă că acestea au fost refuzate la pală sau că operaţiunea comercială pe care o atestă nu a avut loc, se presupune că au fost recunoscute de debitoare şi acceptate tacit la plată. În aceste condiţii, nu se poate concluziona că creanţa nu este certă.

Pentru aceste motive recursul creditoarei va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată integral în sensul că se va admite contestaţia creditoarei şi se va dispune înscrierea acesteia în tabelul definitiv consolidat al debitoarei cu o creanţă reprezentând contravaloarea celor două facturi de mai sus.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă
DECIZIA NR.76/R/22 ianuarie 2009
Taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule instituită prin prevederile art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, cu modificările ulterioare. Caracterul discriminator al taxei de primă înmatriculare. Incidenţa prevederilor art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene. Prioritatea aplicării normelor de drept comunitar în raport cu cele ale dreptului intern. Aspecte legate de aplicarea prev. art. 11 din OG nr. 50/2008 cu privire la taxele speciale de primă înmatriculare achitate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Legea nr. 571/2003 – art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3; Tratatul Comunităţii Europene – art. 90; OUG nr. 50/2008 şi HG nr. 686/2008.

Prin taxele speciale pentru autoturisme şi autovehicule introduse în Codul fiscal prin art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în Românie a unui autovehicul provenind dintr-un alt stat, practic s-a reglementat un nou impozit. S-a creat astfel un regim discriminatoriu pentru autoturismele „second-hand” cumpărate din ţările Uniunii Europene faţă de cele folosite şi cumpărate din ţară, pentru care aceste taxe nu se plătesc.

Prin art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene se interzice impunerea asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică prevederilor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Taxa de primă înmatriculare reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii iar Tratatul Comunităţii Europene are efect direct şi se bucură de supremaţia în raport cu norma juridică internă, principiul fiind consacrat şi de art. 148 alin. 2 din Constituţia României.

Prevederile art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 din Codul fiscal pe de o parte şi cele ale OUG nr. 50/2008 pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. A accepta compensarea celor două taxe şi restituirea doar a diferenţei rezultate, potrivit art. 11 din OUG nr. 50/2008, pornind şi de la regulile generale ale compensării, ar însemna să se accepte şi legalitatea instituirii taxei speciale de primă înmatriculare, contrar normelor de drept comunitar. În plus prevederile HG nr. 686/2008 reglementează o etapă administrativă a procedurii de restituire în condiţiile în care, la data sesizării instanţei cu o cerere precis determinată şi anume restituirea taxei de primă înmatriculare, nu era în vigoare nici OUG nr. 50/2008 şi nici HG nr. 686/2008. Practic, instanţa acceptând restituirea doar în parte a sumei achitate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 ar fi pusă în situaţia de a depăşi cadrul procesual dedus judecăţii şi de a se substitui unei proceduri administrativ-fiscale.
Prin sentinţa civilă nr.613 din 8 octombrie 2008 Tribunalul Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive as pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi a lipsei de obiect, admiţând cererea formulată şi precizată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi ANAF Bucureşti, pe care le-a obligat la restituirea taxei speciale de primă înmatriculare în sumă de 5.728 lei, actualizată cu aplicarea dobânzilor legale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin chitanţa seria TS nr. 2946145 din 26 octombrie 2007 reclamantul a achitat taxa de 5.728 lei reprezentând taxa specială de primă înmatriculare, sumă încasată de Trezoreria Târgu-Mureş şi că prin cererea din 24 iunie 2008 a solicitat la AFP Târgu-Mureş restituirea taxei. Prin adresa nr. 31960 din 24 iunie 2008, i s-a răspuns reclamantului că taxa este datorată în baza art. 214 indice 1-3 din Codul fiscal şi că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru restituirea sumei, invocându-se şi principiul stabilit la art. 1 alin. 5 din Constituţia României.

S-a mai precizat în considerente că acţiunea în contencios administrativ poate să aibă şi alt obiect decât anularea actului administrativ, printre care şi refuzul de soluţionare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului său legitim.

Referitor la apărarea pârâtei, că reclamantul a făcut o plată voluntară, instanţa a înlăturat această apărare pe considerentul că taxa reprezintă o obligaţie fiscală fiind vorba despre un raport juridic fiscal şi nu civil, astfel că prevederile art. 1092 alin. 2 Cod civil nu sunt aplicabile în speţă.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, instanţa a apreciat că nu este întemeiată, deoarece taxa s-a făcut venit la bugetul de stat, fiind încasată de Trezoreria Târgu-Mureş, achitată în conformitate cu prevederile Codului fiscal ca o taxă specială, anterioară înmatriculării autoturismului, înmatricularea fiind condiţionată de dovedirea plăţii acestei taxe.

Cu privire la cererea de anulare a adreselor prin care s-a comunicat respingerea cererii de restituire, instanţa a apreciat că aceasta este inadmisibilă, adresele nefiind acte administrative în sensul conferit de art. 2 lit. „c” din Legea nr. 554/2004 sau art. 41 din OG nr. 92/2003, ele necreând şi nemodificând sau stingând raporturi juridice sau fiscale, iar anularea lor ar fi lipsită de eficienţă practică.

Pe fondul cauzei şi anume cererea de restituire a taxei de primă înmatriculare, instanţa a reţinut în esenţă că prin Legea nr. 343/2006, cu modificările ulterioare, a fost introdus în Codul fiscal, la Titlul VII, Cap. 2/1 (art. 214/1 – 214/3) intitulat „Taxe speciale pentru autoturisme şi autovehicule”, stabilind o taxă specială cu aplicabilitate de la data de 1 ianuarie 2007, taxă ce trebuie plătită cu ocazia primei înmatriculări în România. S-a considerat a fi relevantă distincţia făcută de legiuitor între autoturismele deja înmatriculate în România şi supuse unei noi înmatriculări şi cele care provin din străinătate şi care se înmatriculează pentru prima dată în România. S-a creat astfel un regim fiscal discriminatoriu pentru autoturismele folosite „second-hand”, cumpărate din ţările Uniunii Europene faţă de cele folosite şi cumpărate din ţa pentru care taxa nu se plăteşte. Pornind şi de la faptul că taxa are un caracter special, s-a considerat că trebuie examinat şi dacă taxa de primă înmatriculare reprezintă un impozit direct sau indirect pentru produse provenind din alte state membre ale Comunităţii Europene.

Pentru realizarea obiectivelor Comunităţii, care constituie o singură zonă economică, o piaţă comună în cadrul căreia comerţul se poate dezvolta liber, Tratatul CE a consacrat principiul liberei circulaţii a mărfurilor, ceea ce presupunea că mărfurile pot fi transportate fără impedimente în interesul comunităţii şi toate obstacolele care stau în calea acestui demers trebuie eliminate. În acest sens art. 90 din Tratatul CE interzice impunerea asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor ce se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Instanţa a considerat că deşi taxa de primă înmatriculare nu reprezintă o taxă vamală directă, dat fiind caracterul său special şi aplicabilitatea numai autoturismelor cu provenienţă din alte state, neaplicându-se autovehiculelor deja înmatriculate în România, caracterul echivalent al unei taxe vamale este evident. De asemenea, s-a precizat că taxa de primă

înmatriculare nu întruneşte nici exigenţele unei cerinţe obligatorii ale interesului public, neputând fi primită ca o taxă de mediu faţă de modalitatea ei de aplicare şi anume faptul că nu se aplică autoturismelor înmatriculate în România, cu ocazia reînmatriculării, indiferent de nivelul de poluare sau de vechime.

În concluzie, instanţa a apreciat că taxa de primă înmatriculare reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii şi a avut în vedere că Tratatul CE are efect direct şi se bucură de supremaţia în raport cu norma juridică internă, principiu consacrat şi de art. 148 alin. 2 din Constituţia României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale U.E. au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, solicitând modificarea în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate (art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă ), recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond considerând că este lipsită de argumente legale suficiente, că în mod greşit s-a constatat o diferenţă de tratament, subliniind că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată, se cunoştea faptul că se lucrează la stabilirea unei formule de calcul corectă şi în concordanţă cu normele europene, astfel că restituirea este o soluţie netemeinică şi nelegală.

S-a mai invocat faptul că nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal, reclamantul atacând de fapt o adresă care nu avea caracter de act administrativ fiscal, astfel că cererea este inadmisibilă şi că, de fapt se contestă legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ, precizându-se că taxa a fost instituită de Statul Român prin organele sale legislative şi nu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş – pârâtă în cauză, care doar a încasat-o prin trezorerii.

Pe fondul cauzei recurenta a mai învederat că legile cadru-europene sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului, însă autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.

S-a mai precizat că dispoziţiile comunitare invocate şi anume art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene nu sunt incidente în speţă, deoarece Codul fiscal al României prevede plata unei taxe în acelaşi cuantum, indiferent dacă se aplică la autoturisme/autovehicule din producţia internă sau din cele produse în spaţiul comunitar. S-a considerat că norma comunitară invocată de reclamant se referă la interzicerea măsurilor protecţioniste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse naţionale, prin care s-ar putea crea o situaţie de discriminare sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare, or, taxa este plătită de toţi proprietarii de autoturisme sau autovehicule, inclusiv pentru cele produse în România la momentul primei înmatriculări în România. S-a mai invocat faptul că legislaţia europeană nu interzice instituirea taxei ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică direct, sau indirect, produselor naţionale similare.

Totodată, s-au invocat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 care reglementează situaţia sumelor achitate cu titlu de taxă specială în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 şi HG nr. 868/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, subliniindu-se că, potrivit Infogramei 5899 din 26 iunie 2008 transmisă de reprezentanta Permanentă a României de pe lângă UE Bruxelles, rezultă că dispoziţiile HG 686/2008 sunt conforme cu criteriile europene. S-a dorit a se evidenţia faptul că legiuitorul a dispus numai restituirea în parte a taxei achitată şi nu integrală, iar în ceea ce priveşte acordarea dobânzilor legale, în eventualitatea restituiri, momentul de la care încep să curgă dobânzile, este cel al pronunţării hotărârii sau ale formulării cererii, nu cel al achitării taxei.

Reclamantul intimat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, reiterând argumentele arătate în motivele contestaţiei depuse.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de aplicarea prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este nefondat.

Nu are nicio relevanţă faptul că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată şi nici că taxa a fost instituită de Statul Român şi nu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, care doar a încasat-o, aspecte necontestate, de altfel, dar care nu afectează soluţia pronunţată în cauză. Pe de altă parte, recurenta se află în eroare asupra

obiectului discriminării, deoarece reclamantul a contestat regimul discriminatoriu pentru autoturismele folosite, cumpărate din ţările UE faţă de cele folosite şi cumpărate din ţară, pentru care taxa nu se plăteşte, iar nu între autovehiculele din producţia internă şi cele produse în spaţiul comunitar.

Conform adeverinţei aflată la fila 22 dosar fond, reclamantul a achitat la bugetul de stat suma de 5.728 lei cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, la data de 26 octombrie 2007, iar restituirea acesteia i-a fost respinsă prin adresa nr. 31960 din 24 iunie 2008 de către ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, potrivit actului de la fila 5 dosar fond, cu motivarea că, potrivit prevederilor Cap. II din Legea nr. 571/2003, sunt obligaţi la plata taxei speciale persoanele fizice sau juridice care fac înmatricularea autoturismelor şi autovehiculelor, în condiţiile textului legal citat, taxa fiind percepută cu ocazia primei înmatriculări în România.

Instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor legale incidente, dând prioritate normelor comunitare, aplicând principiile dreptului comunitar. Taxele speciale pentru autoturisme şi autovehicule au fost introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în România, scutirile fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 314/3, cu menţiunea că art. 214/1 – 214/3 au fost cuprinse în Cap. II/1, capitol nou introdus în Codul fiscal. Pentru plata acestei taxe nu avea cum să existe un titlu de creanţă cu suport material, nici un act administrativ fiscal, deoarece plata „benevolă” făcută de reclamantă este de fapt una dintre condiţiile necesare operaţiunii de înmatriculare în România a autovehiculului importat dintr-o ţară aparţinând Comunităţii Europene. Aceste dispoziţii nou introduse în Codul fiscal, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reglementează practic un nou impozit. Această taxă i-a fost impusă reclamantei, motiv, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată, pentru a-şi putea înmatricula în România autovehiculul achiziţionat din Germania, ţară din Comunitatea Europeană, ţară de origine unde a fost înmatriculat. Astfel, este vorba despre produse comunitare provenind din state diferite, în contextul în care, pentru autovehiculele similare vândute pe teritoriul României şi deja înmatriculate în România nu se percepe aceeaşi taxă intervenind astfel caracterul său discriminatoriu. Sub acest aspect, România fiind stat membru al Uniunii Europene, prin perceperea acestei taxe speciale în condiţiile arătate, se încalcă tocmai principiul discriminării, în pofida faptului că C.J.C.E. a stabilit că statele au libertatea taxării autovehiculelor care circulă pe teritoriul lor sub condiţia ca sistemul de taxare să nu fie discriminatoriu. Intervin astfel prevederile art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene, articol redat şi analizat pe larg de prima instanţă. Întrucât prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, prevederile dreptului comunitar, prevalează, au prioritate faţă de dreptul intern în situaţia în care în legislaţiile interne sunt cuprinse reglementări care contravin dreptului comunitar, în mod justificat prima instanţă a apreciat că nu se pot aplica în cazul dedus judecăţii prevederile art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, astfel că taxa specială achitată se impune a fi restituită plătitorului.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 11 din OUG nr. 50/2008, instanţa de recurs are în vedere faptul că prin acest act normativ s-au abrogat prevederile art. 214/1-214/2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În preambulul acestei ordonanţe se reţine printre altele şi necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Acest act normativ instituie taxa de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu (art. 1 alin. 1) iar potrivit art. 4, obligaţia de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Este adevărat că prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 reglementează restituirea diferenţei între suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2008 cu titlu de taxă specială autoturisme şi autovehicule şi cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare, dar, la aplicarea în cazul dedus judecăţii a acestui articol, se constată următoarele:

Prevederile art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003 (în prezent abrogate), pe de o parte şi, prevederile OUG nr. 50/2008, pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. Reclamanta a solicitat restituirea taxei speciale achitată şi percepută în cursul anului 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la o dată anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care prevăd practic o compensare valorică a celor două taxe. În raport cu data formulării acţiunii, se pune doar problema aplicabilităţii art. 214/1-214/3 din Legea nr.

571/2003, aspect deja clarificat prin necesitatea aplicării prioritare a normelor dreptului comunitar. OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată o lege de procedură care să se aplice din momentul intrării în vigoare şi procesului în curs de judecată începute sub vechea lege. OUG este un act normativ care se aplică, aşa cum se şi prevede în art. 14 alin. 1, la data de 1 iulie 2008. Dacă am admite că acest act normativ ar retroactiva şi cu privire la cauzele înregistrate anterior intrării lui în vigoare, pe lângă faptul că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, s-ar ajunge la situaţia ca pentru cauze similare soluţionate irevocabil până la 1 iulie 2008 nu s-au aplicat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008, în timp ce, pentru cele care au fost soluţionate doar în primă instanţă, din motive care nu ţin de titularul cererii de chemare în judecată, se aplică articolul menţionat, situaţie discriminatorie. Textul art. 6 al HG nr. 686/2008, instituie o procedură de restituire, procedură care nu era reglementată la data formulării cererii de chemare în judecată şi a pronunţării instanţei de fond. Acceptând că pentru un autovehicul deja înmatriculat, se compensează cele două taxe şi se restituie diferenţa la cererea contribuabilului plătitor, care trebuie să anexeze actele prevăzute la art. 6 alin. 4 şi 5 din HG nr. 686/2008, ar însemna că vorbim de aceeaşi taxă de primă înmatriculare reglementată de articolele abrogate prin OUG nr. 50/2008, diferenţa fiind doar de ordin valoric. În această situaţie revin în discuţie normele de drept comunitar, cu toate argumentele deja expuse, aşa cum au fost reţinute şi de prima instanţă. Nu este de neglijat un alt aspect care s-ar pune în discuţie dacă s-ar accepta în cazul dedus judecăţii compensarea. În înţelesul său juridic, compensarea este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce, compensaţia legală presupunând îndeplinirea unor condiţii. Pornind de la realitatea că pârâta are obligaţia de restituire a taxei speciale corelată cu pretinsa obligaţie a reclamantei de a plăti taxa de poluare, înseamnă că reclamanta ar datora taxa de poluare introdusă la 1 iulie 2008, retroactiv, anterior intrării ei în vigoare pentru un autoturism deja înmatriculat, în pofida faptului că taxa de poluare, potrivit OUG nr. 50/2008 se datorează cu ocazia primei înmatriculări.

În altă ordine de idei, procedura de restituire reglementată de HG nr. 686/2008 reprezintă o etapă administrativă în cadrul căreia, pe lângă verificarea documentaţiei depuse de contribuabil acestuia în vederea efectuării compensării sau restituirii, după caz, organul fiscal competent trebuie să constate şi dacă există obligaţii fiscale neachitate înregistrate de către contribuabil, iar în caz afirmativ, acestea trebuind a fi compensate conform art. 116 din OG nr. 92/2003. Existenţa acestei proceduri speciale reglementate prin HG nr. 686/2008, practic ar obliga instanţa să-şi depăşească şi cadrul procesual dedus judecăţii, dar să se şi substituie procedurii administrativ fiscale, încălcând şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, alături de principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi normele legale de competenţă, deoarece actul normativ intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată , după pronunţarea în primă instanţă, nu prevede posibilitatea de a se adresa direct instanţei de judecată cu o cerere de restituire a taxei speciale.

În plus, se face trimitere la art. 116 din OG nr. 92/2003 care reglementează procedura compensării, compensare care se poate efectua de organul fiscal şi din oficiu, potrivit alin. 4 din articolul menţionat, dacă se constată existenţa unor creanţe reciproce. Prin urmare, pentru cererea de compensare formulată de intimată în cadrul căii de atac a recursului, pârâta intimată poate uzita de alte mijloace procedurale. În cazul dedus judecăţii, dacă s-ar admite recursul în sensul solicitat de recurentă de a se dispune restituirea în parte a taxei, iar cuantumul diferenţei de restituit urmând a fi stabilit de organele fiscale, ar însemna că nu s-a soluţionat cererea de chemare în judecată, operând practic o transferare a competenţei de soluţionare în baza unei norme intrate ulterior în vigoare, îngrădind reclamantei liberul acces la justiţie.

Faţă de cele ce preced, instanţa constată că recursul pârâtei este nefondat, inclusiv sub aspectul penalităţilor de întârziere care au fost acordate în deplin acord cu prevederile Codului de procedură fiscală.

Văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat. Cu aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă.