DECIZIA NR. 214/R/5 martie 2009
Admisibilitatea probei testimoniale şi sarcina probei prin prisma interpretării prevederilor art. 8 alin. 1 din D.L.nr.118/1990;
Decretul-lege nr. 118/1990 rep.
De drepturile prevăzute de art. 1 lit. „d” şi „e” din Decretul-lege nr. 118/1990 rep. beneficiază exclusiv persoanele care s-au aflat în una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Dovedirea acestor situaţii se face cu acte eliberate de organele competente iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Reclamantului însă îi revine obligaţia de a dovedi că este în imposibilitate să prezinte acte oficiale, potrivit regulii consacrate de art. 1169 Cod civil şi art. 129 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă. Prin urmare, admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente.
Prin sentinţa civilă nr.2759 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita s-a admis contestaţia reclamantului K.Ö. împotriva Deciziei nr.524 din 30 mai 2008, emisă de D.M.P.S. Harghita, stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr.118/1990 pentru perioada 01.07.1952 – 31.12.1958.
Soluţia de admitere s-a motivat cu aceea că prevederile Decretului-lege nr.118/1990 nu limitează probaţiunea şi că persecuţiile suferite de familia reclamantului în perioada 1952 – 1958 au fost dovedite cu declaraţiile martorilor.
Sentinţa a fost recurată pentru nelegalitate de către pârâtă, care consideră inadmisibile probele testimoniale peste înscrisurile doveditoare emanând de la autorităţile abilitate, instanţa dând interpretare greşită dispoziţiilor art.8 din Decretul-lege nr.118/1990.
Recursul este fondat.
In fapt, prin Decizia nr.524/30.05.2008 a D.M.P.S. Harghita s-a admis cererea reclamantului K.Ö. stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al prevederilor art.1 alin.1 lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 pentru perioadele 30.07.1952 – 31.12.1952 şi 30.07.1958 – 31.12.1958, în care tatăl reclamantului a fost declarat chiabur, cu domiciliu obligatoriu în localitatea Ineu, nr.437, judeţul Harghita.
In contestaţia introdusă la 25 septembrie 2008, reclamantul invocă ignorarea declaraţiilor martorilor, solicitând acordarea drepturilor pentru perioada iulie 1952 – decembrie 1958.
Este adevărat că în cererea adresată comisiei (fila 20) reclamantul precizează perioada persecuţiei părinţilor ca fiind 1950 – 1958, fără a explica în vreun fel de ce în contestaţie susţine că persecuţia a început în 1952 şi nu în 1950, cum a cerut iniţial şi cum atestau martorii Biro şi Agoston în declaraţiile notariale de la fila 4 dosar fond.
Nici instanţa nu a lămurit acest aspect, cu toate că martora Biro Rozalia a fost audiată (fila 39).
In drept, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art.8 alin.1 din Decretul-lege nr.118/1990 atât în privinţa admisibilităţii probei testimoniale cât şi cu privire la sarcina probei, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Potrivit art.1 alin.1 lit.”d” şi „e” din Decretul-lege nr.118/1990, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă timpul cât o persoană, după 6 martie 1945, pe motive politice a avut stabilit domiciliu obligatoriu, respectiv a fost strămutată într-o altă localitate.
Este necontestat că de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 beneficiază exclusiv persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art.1.
Perioadele prevăzute la alineatul 1 lit.”d” şi „e” constituie vechime în muncă dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.
Potrivit art.8 alin.1 din acelaşi decret-lege, dovedirea situaţiilor prevăzute la art.1 se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Imposibilitatea dovezii cu acte oficiale este o obligaţie ce revine reclamantului, potrivit regulii consacrate de art.1169 Cod civil şi art.129 alin.1 teza finală Cod procedură civilă în materie de sarcina probei.
Admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente, inclusiv cu privire la imposibilitatea încadrării în muncă potrivit pregătirii profesionale.
Din lucrările dosarului nu rezultă că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea prevăzută de art.8 alin.1 cât timp din actele oficiale rezultă atât propunerea trecerii pe lista chiaburilor cu începere din iulie 1952 cât şi faptul că pentru anii 1950, 1951, 1953 – 1957 autorii reclamantului nu au figurat pe lista chiaburilor.
In consecinţă, din moment ce prin actele oficiale eliberate de Arhivele Naţionale (filele 14 şi 24 – 29 dosar) persecuţia (domiciliu obligatoriu) se circumscrie doar la anii 1952 şi 1958, iar reclamantul nu probează imposibilitatea obţinerii de acte oficiale şi pentru restul anilor pretinsei persecuţii, contestaţia urmează a fi respinsă.
DECIZIA NR. 224/R/10 martie 2009
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect drepturile salariale revendicate de funcţionarii publici.
Acordarea sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din OG nr. 38/2003
Legea nr. 500/2002 – art. 16 şi 28 lit. „e”; OUG nr. 118/2004 – art. 2 alin. 1; art. 64 din OUG nr. 24/2000 rep.
În raport cu obligaţiile prevăzute de art. 16 şi 28 lit. „e” din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei şi Finanţelor , are calitate procesuală pasivă, el având un rol bine determinat în elaborarea şi aprobarea bugetului de stat având buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, propuneri pe care
poate să le şi respingă. În exercitarea atribuţiilor sale legale, M.E.F. poate fi obligat să prevadă în bugetul anual sau în ratificările bugetare care se adoptă prin lege la propunerea şi fundamentarea făcută de M.E.F., sumele ce concretizează drepturile solicitate de funcţionarii publici, printre care şi poliţiştii.
Acordarea sporului de fidelitate este reglementată prin dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003. acest drept a fost suspendat prin OUG nr. 118/2004 – art. 2 alin. 1 – doar pentru perioada anului 2005, prin urmare, suspendarea temporară nu poate fi extinsă nici anterior, şi nici ulterior, acestui an. La expirarea duratei de suspendare, dispoziţia afectată reintră de drept în vigoare.
Prin sentinţa civilă nr. 347/26 mai 2008 a Tribunalului Mureş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, dos. nr. 3614/102/2007 a admis acţiunea înaintată de reclamantul Sindicatul Poliţiştilor „Lege şi Onoare” în numele membrilor de sindicat J.V. ş.a. în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş şi Instituţia Prefectului judeţului Mureş în solidar să plătească pentru aceştia drepturile băneşti cu titlu de spor de fidelitate pentru perioada 01.01.2004 – 01.01.2006, sume actualizate cu coeficientul de inflaţie până la plata efectivă.
A admis cererea de chemare în garanţie a M.E.F. şi a obligat pe chematul în garanţie M.E.F. să aloce şi să vireze pârâtului M.A.I. fondurile necesare plăţii drepturilor salariale de mai sus, sumele urmând să fie actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în considerentele hotărârii atacate, următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, obligarea acestora din urmă să plătească reclamantului drepturile băneşti cu titlu de spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 01.01.2004 – 01.01.2007, sume actualizate cu coeficientul de inflaţie până la plata efectivă., cu rata inflaţiei până în momentul plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, motivând că în calitate de funcţionar public avea dreptul, potrivit dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, în aplicarea căruia a fost emis Ordinul nr. 132/2004.
Pârâtul D.G.F.P. Mureş a invocat, în reprezentarea intereselor pârâtului M.E.F., că acesta din urmă nu are calitate procesuală pasivă, respinsă însă de instanţa de fond.
Pe fond, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii pe motiv că, deşi art. 6 din O.G. nr. 38/2003, în aplicarea căruia a fost emis Ordinul nr. 132/2004 prevede acest drept, acesta a fost suspendat de art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 118/2004.
Instanţa de fond reţine că într-adevăr acest drept a fost suspendat însă această suspendare, susţine prima instanţă, contravin dispoziţiilor constituţionale, respectiv art. 41 şi 53 din Constituţie.
Or, argumentează instanţa de fond, dreptul bănesc solicitat de reclamant constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă; ca atare, potrivit art. 53 din Constituţie acest drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Instanţa de fond mai reţine că suspendarea contravine şi dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Constituţie, precum şi art. 15 alin. 2 din Constituţie, deoarece aceste măsuri legale sunt retroactive, suspendând retroactiv un drept câştigat sub imperiul actului normativ mai sus-amintit.
Pentru că acţiunea a fost introdusă la data de 29.11.2007, pentru perioada 01.01.2004 – 21.11.2004 instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Faţă de această hotărâre au declarat, în termen, recursuri pârâtele D.G.F.P. Mureş, în reprezentarea intereselor Ministerului Finanţelor Publice, precum şi M.I.R.A. şi I.G.P.R.
Recurenta D.G.F.P. Mureş solicită ca prin admiterea recursului să fie modificată integral hotărârea atacată şi, pe fond, respinsă acţiunea introductivă de instanţă. În esenţă susţine că M.E.F. nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, excepţie susţinută şi în faţa instanţei de fond, respinsă de instanţă, pentru că nu există un raport juridic direct între intimat şi recurentă care să dea naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi. În ce priveşte fondul cauzei, recurenta consideră că în primul rând nu se specifică cuantumul despăgubirilor solicitate, deşi orice cerere de chemare în judecată ar trebui să cuprindă un obiect bine determinat. De asemenea, arată că dreptul bănesc a fost suspendat prin O.U.G. nr. 118/2004.
De asemenea, a formulat recurs şi pârâtul M.I.R.A. şi I.G.P.R., ce au solicitat ca acordarea drepturilor salariale, constând în sporul de fidelitate, să fie acordat doar pentru perioada 01.01.2005 – 31.12.2005, doar în această perioadă fiind suspendat acest drept salarial.
Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi în virtutea rolului devolutiv prevăzut de art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:
În ce priveşte primul motiv de recurs invocat de M.E.F., prin reprezentant, instanţa nu-l va reţine, urmând a-l respinge ca nefundat.
În acest sens, Ministerul Economiei şi Finanţelor are un rol bine determinat în elaborarea şi aprobarea bugetului de stat anual, buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite (art. 16 şi art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Cu alte cuvinte, M.E.F. poate să respingă propunerile de buget ale ordonatorilor principali de credite, în cazul de faţă Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Din acest punct de vedere, instanţa constată că M.E.F., din această perspectivă, poate avea calitate procesuală pasivă în raport cu obligaţiile sale legale prevăzute de art. 16 şi 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 şi, ca atare, poate fi obligat la prevederea (şi acceptarea propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite) în bugetul anual sau în rectificările bugetare, care se adoptă de asemenea prin lege la propunerea şi fundamentarea făcută de M.E.F., a acestor sume ce concretizează drepturile solicitate de reclamanţii-intimaţi.
Astfel, instanţa va respinge ca nefundat recursul formulat de M.E.F.
Însă, instanţa va admite recursurile M.I.R.A. şi I.G.P.R.
În acest sens, drepturile solicitate au fost suspendate doar pentru anul 2005, conform O.U.G: nr. 118/2004, art. 2 alin. 1. În ce priveşte sporul de fidelitate pentru anii 2004 şi 2006, acesta nu a fost suspendat prin acte normative şi a fost acordat în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003.
De altfel, chiar şi în acţiunea introductivă de instanţă se precizează, de către intimaţi, că acest drept a fost suspendat prin O.U.G. 118/2004. Or, art. 2 alin. 1, care prevede textual că „În anul 2005 se suspendă aplicarea dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003…”, ceea ce înseamnă că aplicarea temporară a suspendării operează doar pe perioada anului 2005, ea neputând fi extinsă anterior anului 2005 sau ulterior acestui an.
Actul legislativ privind tehnica de redactare tehnică legislativă, respectiv O.U.G. 24/2000 rep., prevede, la art. 64, că actul care prevede suspendarea trebuie să prevadă data la care se produce suspendarea, dar şi durata sa determinată, în speţa de faţă suspendarea acţionând doar pentru anul 2005. Aceeaşi dispoziţie legislativă, aliniatul 2 al art. 64, prevede că la expirarea duratei de suspendare dispoziţia afectată, în cazul de faţă dreptul concret salarial reflectat în sporul de fidelitate, reintră de drept în vigoare. Cum nu a fost prevăzută expres o altă suspendare (aliniatul 3 al aceluiaşi text), este evident faptul că începând cu data de 01.01.2006 intimaţilor li se cuvenea de drept sporul de fidelitate, care le-a şi fost acordat.
Pentru aceste motive, instanţa va admite recursurile M.I.R.A. şi I.G.P.R., va modifica în parte hotărârea atacată în sensul în care va admite acţiunea formulată în ce priveşte sporul de fidelitate doar pentru perioada 01.01.2005 – 31.12.2005, urmând a menţine celelalte dispoziţii din hotărârea atacată.
DECIZIA NR. 225/R/10 martie 2009
Competenţa de soluţionare a unei decizii emise de Casa de Asigurări de Sănătate în baza unui titlu executoriu emis anterior pentru plata contribuţiei de asigurări de sănătate. Natura juridică a deciziei şi a raportului juridic dedus judecăţii.
Art. 141 alin. 2; art. 172; art. 85 şi 136 Cod procedură fiscală
La data la care suma reprezentând obligaţia de plată a devenit scadentă, titlul de creanţă devine titlu executoriu, născându-se astfel un nou raport juridic şi anume unul execuţional fiscal iar procedura execuţională este reglementată de Codul de procedură fiscală potrivit căruia orice act de executare silită poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare (art. 172 Cod procedură fiscală). Prin decizia contestată, C.A.S. s-a pronunţat asupra unui
titlu executoriu, a unui act de executare silită, comportându-se ca un organ de executare fiscală, nu ca o autoritate sau instituţie publice ce soluţionează plângerea prealabilă formulată împotriva unui act administrativ.
Procedura de soluţionare a contestaţiei este cea prevăzută de art. 172 şi urm. Cod procedură fiscală, iar instanţa competentă este judecătoria, nu instanţa de contencios administrativ, deoarece obiectul îl reprezintă o decizie, un titlu executoriu care nu stabileşte contribuţii, ci este un act formal prin care se procedează la executarea titlului de creanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 672/22 octombrie 2008 a Tribunalului Mureş, dos. nr. 343/102/2008, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu C.A.S. Mureş şi a dispus anularea deciziei nr. 8/22.08.2007 emisă de pârâtă.
Pentru a pronunţa în acest fel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Reclamantul, se arată în considerentele hotărârii atacate, a solicitat în contradictoriu cu pârâta, anularea deciziei nr. 8/22.08.2008 emisă de pârât în baza titlului executoriu nr. 1992/2006. În motivarea acţiunii se arată că aceasta, reclamanta, este deţinătoarea carentului de asigura nr. 15098125/03.01.2000, din anul 1990 lucrează ca persoană fizică cu jumătate de normă şi plăteşte impozit anual, fiind încadrat cu normă fixă. În drept a invocat dispoziţiile art. 1, 3, 19 alin. 2 ale Ordinului 221/2005, art. 15 din O.U.G. 150/2002, art. 301, 302 şi 304 Cod procedură civilă.
În fapt, instanţa de fond reţine că potrivit art. 4 din Legea nr. 145/1997 şi art. 4 din Ordinul nr. 221/2005 calitatea de asigurat o au toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară care fac dovada plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
Or, arată instanţa de fond, reclamantul din moment ce plătea contribuţia la fondul de asigurări de sănătate în calitate de salariat, rezultă că pe perioada pentru care pârâta a calculat obligaţia către bugetul de asigurări de sănătate acesta avea calitatea de asigurat.
Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, cu consecinţa anulării deciziei nr. 8/22.08.2008 emisă de intimată şi admiterea contestaţiei formulate împotriva titlului executor nr. 1992/2006.
Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în temeiul art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:
În fapt, organul fiscal a emis titlul executoriu cu nr. 1992/2006, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 8/22.08.2008 emisă de pârâtă (f. 6 dos. primă inst.).
Iniţial, recurentul a formulat, în mod corect, contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, înregistrat sub nr. 576/102/2007 la Tribunalul Mureş (aşa cum rezultă din aceeaşi decizie 8/2008 – f. 6 dos. primă inst.), însă instanţa a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţei judecătoreşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare contestaţia la intimata CAS Mureş.
Sigur, rămânând irevocabilă, hotărârea dată de instanţă nu mai poate fi supusă criticii pe cale ierarhică, deşi este evident că în cuprinsul acesteia se fac confuzii între atacarea pe calea graţioasă a unei creanţe fiscale şi, respectiv, contestarea unui titlu executoriu, în cazul din urmă fiind competentă să se pronunţe instanţa judecătorească şi nicidecum organul fiscal, fie şi pentru simplul motiv că această creanţă fiscală s-a transformat în titlu executoriu, astfel că calea graţioasă nu mai putea fi urmată, aşa cum se va arăta mai jos.
În fine, intimata CAS Mureş a soluţionat contestaţia formulată iniţial către instanţa de judecată, şi, prin decizia nr. 8/22.08.2008, a respins această contestaţie.
În cauza de faţă este de stabilit competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona cererea introductivă de instanţă formulată de reclamanta – recurentă din perspectiva naturii juridice a actului atacat, respectiv a deciziei nr. 8/2008 emisă de intimată şi, pe cale derivată, asupra titlului executoriu şi a celorlalte acte de executare emise în baza acestuia.
În acest caz, sunt incidente dispoziţiile art. 141 alin. 2 ale Codului de procedură fiscală, ce prevăd că titlul de creanţă, prin emiterea titlului executoriu, devine titlu executoriu la data la care creanţa devine scadentă.
Cu alte cuvinte, prin transformarea titlului de creanţă în titlu executoriu, primul act nu-şi mai produce efectele specifice unui titlu de creanţă, ci, prin transformare, se naşte un nou raport juridic, şi anume un raport juridic execuţional fiscal, astfel cum este el prevăzut în toate modalităţile sale la capitolele VIII – XI din Codul de procedură fiscală.
Din acest punct de vedere, fiind vorba de un raport juridic execuţional, firesc este ca procedura să fie una tipică, execuţională, prevăzută la secţiunea codului de procedură fiscală mai sus-menţionată.
Astfel, art. 172 Cod procedură fiscală prevede că orice act de executare silită poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, procedura fiind, deci, una execuţional fiscală.
Este de observat că pârâta, prin actul atacat de reclamant, respectiv Decizia nr. 8/2008 (f. 6 dos. primă inst.), s-a pronunţat asupra titlului executoriu şi nu asupra titlului de creanţă. De altfel, se şi menţionează expres în corpusul deciziei că pârâta a soluţionat contestaţia formulată împotriva actelor de executare silită. Mai mult, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 136 Cod procedură fiscală, intimata prin emiterea deciziei 2/2006 s-a comportat ca organ de executare fiscală şi nu ca o autoritate sau instituţie publică ce soluţionează o plângere prealabilă împotriva unui act administrativ (aliniatele 2 şi 4 din art. 136 prevăd textual: „Organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.
(4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.”)
Este clar că şi decizia nr. 8/2008 atacată de reclamantă, este la rândul ei un act procedural efectuat în procedura execuţională. Chiar dacă rezolvarea unei astfel de contestaţii printr-o decizie nu este expres prevăzută de Codul de procedură fiscală, acest cod nici nu interzice ca pe calea unei astfel de contestaţii să-şi modifice propriul titlu executoriu sau să respingă o astfel de contestaţie.
Ce este însă de reţinut, este faptul că actul atacat în instanţă este unul de executare silită fiscală, şi, în al doilea rând, acest act, decizia nr. 2/2006, a fost emis de intimată ca organ de executare silită.
Din această perspectivă nu se poate susţine sub nicio formă, cum greşit a stabilit iniţial instanţa în dos. nr. 576/102/2007 (hotărâre care, aşa cum s-a arătat şi mai sus, nu mai poate fi pusă în discuţie), că actul atacat este un act administrativ în sensul prevăzut de art. 211 aliniatul ultim, ci este un act de executare silită emis în procedura execuţional silită fiscală.
Rezultă în mod evident că procedura judiciară a soluţionării cererii de chemare în judecată este cea prevăzută de art. 172 şi următoarele Cod procedură fiscală, instanţa competentă fiind judecătoria (art. 172 alin. 4 din Codul de procedură fiscală) şi nu instanţa de contencios administrativ. În cazul din urmă, pot fi atacate cu contestaţie (art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală) doar titlurile de creanţă sau orice act administrativ fiscal, or, aşa cum rezultă din cele de mai sus, nu mai suntem în prezenţa unei proceduri administrativ fiscale ordinare, care să aibă la bază un titlu de creanţă sau să aibă în vedere orice act administrativ fiscal, ci e vorba de procedura execuţională, ce are la bază un titlu executoriu, cu atât mai mult cu cât art. 85 Cod procedură fiscală stabileşte ce se înţelege prin titlu de creanţă fiscală, adică cel prin care se stabilesc impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat, iar acestea se stabilesc fie prin declaraţii fiscale, fie prin decizii. Aceste două categorii de acte, prin care se stabilesc contribuţiile datorate bugetului de stat, pot fi atacate conform art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală. Or, recurenta a atacat titlul executoriu, cu contestaţie, respinsă prin decizia nr. 8/2008, titlu executoriu care nu stabileşte contribuţii, ci este actul formal prin care se procedează la executarea titlului de creanţă.
Conform acestor raţionamente instanţa de recurs constată că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat din punct de vedere material cauza ca fiind una de contencios administrativ, în fapt competenţa materială fiind cea specifică unei contestaţii la executare, procedura fiind cea ordinară, adică fiind incidente dispoziţiile art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă. Pentru aceste motive, instanţa va admite excepţia ridicată din oficiu, a necompetenţei materiale, şi, în consecinţă, va admite recursul reclamantului, va casa în întregime hotărârea atacată şi va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Judecătoria Târnăveni (care este instanţă de executare), potrivit art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă.
Dostları ilə paylaş: |